„Revenge is a dish best served cold”, spune englezul. Pe româneşte, aşteptarea momentului potrivit al răzbunării este esenţial pentru o reuşită completă. Dar chiar să aştepţi 41 de ani pentru a te răzbuna pe cineva nu este oare prea mult? Sándor Márai, în romanul său cel mai cunoscut, singurul citit de mine până acum, Lumânările ard până la capăt, ne demonstrează că nu este, fiindcă viaţa celui ce vrea să se răzbune, laolaltă cu cea a celui ce se simte vinovat, nu mai reprezintă nimic din momentul în care totul s-a prăbuşit. Anii reprezintă doar timpul petrecut până la fatidica întâlnire. Şi viaţa este păstrată doar pentru acea clipă şi pentru pregătirea acelei clipe. Din moment ce ai pierdut totul eşti un om atemporal şi tot ce faci este să aştepţi ceva care să dea un sens existenţei:
„De-a lungul întregii vieţi, omul se pregăteşte pentru ceva. La început, se simte jignit. Apoi, vrea să se razbune. Apoi aşteaptă. Generalul aştepta deja de mult timp. Aproape că nici nu mai ştia când anume jignirea şi setea de răzbunare se transformaseră în aşteptare. Timpul conserva totul, dar lucrurile îşi pierd intensitatea, devin palide, ca fotografiile foarte vechi, fixate pe placa metalică. Lumina, timpul, şterg nuanţele specifice şi proeminente ale contururilor.”
Márai are talentul de a diseca fiecare detaliu şi de a prezenta, aproape ca un procuror, toate umbrele şi luminile poveştii care a reprezentat începutul şi sfârşitul şi mai apoi începutul sfârşitului şi instaurarea aşteptării. Doi prieteni sunt de nedespărţit timp de 22 de ani, din ziua în care se întâlnesc la Şcoala Militară, pe când erau încă nişte copii, până în ziua când unul dintre ei vrea să-l ucidă pe celălalt. Unul este sărac, celălalt bogat, ambii sunt geniali, orgolioşi, desăvârşiţi fizic, limita este cerul pentru ei. În peisaj apare şi o femeie. Unul dintre ei o ia de soţie, ambii o iubesc, ea îl iubeşte doar pe unul, care se dovedeşte a nu fi cel a cărui soţie este.
Acesta ar fi intriga, pe foarte scurt. Din punctul meu de vedere, oricât ar fi de savuroasă, în economia cărţii are cea mai mică importanţă. Importanţa ei este dată de faptul că stabileşte cadrul care dă startul „trenului gândurilor” unui autor remarcabil şi este motivul în jurul căreia se ţese cea mai bună analiză a prieteniei, a ratării şi a aşteptării pe care eu am citit-o de multă vreme încoace, poate chiar din câte am citit până acum. O analiză în stilul clasic al cuvântului, cu expuneri lungi, cu dezvăluirea treptată a fiecărui detaliu, cu întorsături de frază, o adevărată filozofie a vieţii expusă în cuvinte pline de poezie.
Cadrul întâlnirii şi al discuţiei amânate timp de 41 de ani, ce reprezintă de fapt răzbunarea, are loc în sala cea mare a unui castel izolat într-o pădure. Aici, Konrád si Henrik, prieteni dotaţi cu o răbdare excepţională, se reîntâlnesc pentru confruntarea amânată, care este de fapt sfârşitul lor. În viaţa fiecăruia, celălalt este cea mai importantă persoană şi Krisztina este cea mai importantă fiinţă din viaţa ambilor, iar ei sunt conştienţi de asta. În ciuda a tot ce s-a întâmplat, ei se întâlnesc ca prieteni, îşi discută vieţile, fac lumină şi pot să moară liniştiţi.
Sándor Márai a scris acest roman în 1942, dar adevărata viaţa a acestei cărţi a început la sfârşitul secolului 20, când opera a fost redescoperită şi apreciată la justa ei valoare. Cartea a fost ecranizată de regizorul maghiar István Iglódi în 2006.
Autor: Sándor Márai
Titlu: Lumânările ard până la capăt
Titlu original: A gyertyák csonkig égnek
Traducător: Anamaria Pop
Editura: Curtea Veche
Colecție: Byblos
Anul apariției: 2011
Număr pagini: 160
Comments are closed.