Georg Trakl | Grodek

și cromatica disperării

 

„Țipătul” lui Edvard Munch a reprezentat în mod simbolic forța înstrăinării și alienării unei generații de poeți prinși în pânza de păianjen nemiloasă a izbucnirii Primului Război Mondial. Acest eveniment dramatic, această schismă care a rămas în istoria omenirii nu doar că a ucis miliarde de vieți, ci a mutilat trupuri, cât și suflete. Pe fondul acesta tragic a apărut poezia de război, o nesfârșită baladă de luptă, am putea-o numi într-un termen mai blând, întrucât dacă-i poți supraviețui războiului, te transformi într-un veritabil scriitor sau nebun.

Georg Trakl (1887-1914)  li se alătură marilor poeți de expresie germană precum Heinrich Heine, R.M.Rilke, Thomas Bernhardt, Peter Huchel, Arno Holz, Gerrit Engelke sau Walter Hasenclever, iar debutul său literar începe în preajma izbucnirii Primului Război Mondial.

Trakl s-a născut în Salzburg, Viena, într-o familie foarte înstărită și este crescut de guvernanta sa de origine franceză, care îl învață să cânte la pian și îi deschide apetitul pentru lectură.

Simte lipsa părinților mult prea ocupați cu propriile lor vieți și acest lucru se reflectă în situația sa școlară din gimanziu; Trakl este un elev corigent și incapabil să treacă clasa a VII-a. În adolescență este ceea ce numim noi azi un tânăr rebel, alcoolic și proaspăt intrat în mrejele drogurilor. După ce își face ucenicia la o farmacie din Salzburg, Trakl este admis la Universitatea din Viena, la farmacie. Își finalizează studiile în  1910, iar în 1913 îi apare primul volum de poezii.

În 1912 lucrează ca farmacist într-un spital din Innsbruck,  iar începutul Primului Război Mondial îl determină să se înroleze voluntar în armată. Unitatea sa este implicată în atacul de la , Polonia. Trakl este nevoit să îngrijească suferinzii și trupurile lor mutilate. Vede moartea cu ochii, o simte și o pipăie, iar acest lucru îl îngrozește și are o tentativă de suicid, fiind împiedicat însă de tovarășii săi de arme. Speculându-se că suferă de șoc post-traumatic și de depresie severă, este internat la secția de psihiatrie a spitalului din Cracovia. Își scrie ultimele poezii ce vor fi publicate postum în volumul intitulat Sebastian în vis (1915). Se sinucide cu o supradoză de cocaină în noiembrie 1914, la doar 27 de ani.

Poezia lui Georg Trakl se încadrează în categoria poeților care și-au strigat neputința și disperarea având ca fundal impasibilitatea naturii. La Trakl, natura este șevaletul care susține întregul dezechilibru al organismului uman, o suferință care crește întocmai unui bulgăr de zăpadă care se unește cu alți bulgări. Putem privi din punct de vedere cinematic întregul lirism al acestui poet, cadrele lungi care captează spații deschise precum câmpii și păduri, linia frontului, cât și odăile fetide, saloanele de spital, aceste cutii bizare în care moartea și oroarea războiului valsează peste trupurile inerte și resemnate.

Un exemplu este poezia „Amin”:

Descompunere lunecând prin odaia putred;

Umbre pe tapetele galbene; în oglinzi întunecate se

Boltește tristețea de fildeș a mâinilor noastre.

Perle brune curg prin degetele vlăguite.

În liniște

Se deschid ochii de mac, albaștri, ai unui înger.

Albastră-i și seara;

Ora pieirii noastre, umbra lui Azrael,

Ce-ntunecă o grădină brună.

Dincolo de această viziune sumbră asupra existenței, surprindem în poezia lui Georg Trakl și o fabuloasă zugrăvire a iminenței morții, în prima strofă a poeziei   „Pe drum” („Unterwegs”):

Seara l-au adus pe străin în camera mortuară;

Un miros de gudron: foșnirea ușoară a platanilor roșii;

Zboru-ntunecat al stăncuțelor; în piață, o santinelă a-nceput garda.

Soarele-n văluri negre-a căzut; neîncetat revine-această seară trecută.

                                                                                                                          

Toamna și noaptea sunt elemente cheie, fac parte din scheletul liric. Fără a cădea însă într-un comentariu derizoriu și prea prăfuit precum se obișnuiește în școala generală sau liceu, putem să admitem că versificația lui Georg Trakl este una experiementală, de căutare a propriei voci. Întocmai acest experiment, această permanentă găsire de sine îi dau lui Trakl puterea de a se impune cu un calibru expresionist, înfățișându-și versul precum o pictură care are culori tomnatice spre închise, o viziune proprie distorsionată.

La începutul acestui articol ce se vrea a fi un scurt eseu, nu o recenzie, am pomenit de celebrul tabloul al norvegianului Munch, susținând că este reprezentativ pentru opera lui Georg Trakl.

Cei doi se aseamănă: fac parte din același curent expresionist ale cărui origini sunt germane, ritmurile lor sunt frânte, discontinue, folosind culori contrastante și țipătoare. La Munch, liniile se întrerup brusc, iar la Trakl, ritmul este unul sacadat, amețitor, care plonjează în albastru și roșu, negru și metafore care par fără sens, dar care dau forță și culoare. Mai apoi, pictura lui Munch simbolizează disperarea, groaza, tipărită pe chipul omului pastelat, distorsionat. Poezia lui Trakl simbolizează același lucru: scindarea interioară, suferința mută și înfățișată în culori pastelate, irizante, care descriu starea de spirit lirică. Țipătul unui om care vede ce aduce , el și celelalte de miliarde oameni participă pierduți de sine printre ruine și cadavre.

Drept exemplu al acestei cromatici ale disperării, avem poezia „Calm și tăcere” („Ruhe und Schweigen”):

 

Păstorii-ngropară  soarele în pădurea golașă.

Un pescar trase

Luna, cu năvodul din păr, din iazu-nfrigurat.

 

În  cristalul albastru

Are culcuș omul palid, obrazul sprijinindu-l de stelele sale;

Sau capul și-l apleacă-n somnul purpuriu.

 

Mereu însă-l mișcă zborul negru al păsărilor

Pe contemplativ, sfințenia florilor albastre,

Liniștea-apropiată gândește la cele uitate, îngeri stinși.

 

Fruntea se-nnoptează din nou printre pietrele selenare;

Un tânăr strălucind,

Sora apare-n toamnă și neagră putrezire.

Să fie oare vorba despre sora sa, Grete, despre care se speculează că poetul a simțit mai mult decât obișnuitele sentimentele fraterne? El o vedea ca fiind cea mai frumoasă femeie, a cărei delicatețe îl lăsa adesea mut. Cei doi erau extrem de apropiați, deși familia mai avea încă două fete. Își scriau în permanență și păreau să fie la fel de introvertiți și de sensibili. Grete părea să fie copia trasă la indigo a fratelui ei, deși era o diferență de cinci ani între ei.

Poetul i-a dedicat multe poezii, printre care și cea intitulată „Vinovăția sângelui” („Blutschuld”), prima strofă a poemului  fiind relevantă în acest context:

Noaptea amenință patul săruturilor noastre

De undeva se aude șoptind: Cine vă spală vina?

Încă tremurând din cauza dulcelui desfrâu putred

Noi ne rugăm: Iartă-ne, Marie, în mare mila ta! (tr. ed.)

Această vinovăție îl va măcina până la moarte pe tânărul poet, iar neputința de a-și exprima iubirea îi devine colivie. Iată că poezia sa capătă nuanțe și mai sensibile, muza fiindu-i propria soră. Nu există nicio consemnare care să ateste că Trakl a fost atras sau a primit în viața sa alte figuri feminine.

În momentul în care află că Grete se căsătorește, studentă fiind la Academia de Muzică din Viena, lumea i se prăbușește și simte un doliu care îl determină să scrie în neștire. Nu se putea împotrivi și nu dorea să riște un scandal în lumea bună a Vienei din acei ani, mai ales că familia Trakl avea o reputație și era foarte bine văzută în societate. A ales să tacă și să își mutileze dorințele.

Poetul și-a venerat sora, umbra ei bântuie enigmatic versurile sale. Georg a continuat să scrie, detașat fiind din Viena, gândind la Grete. Dependent de cocaină și depresiv, prins într-o lume în care nu se regăsea și într-o relație incestuoasă, Trakl și-a desăvârșit opera.

Grete și Georg și-au scris scrisori, de care familia s-a descotorosit tocmai pentru ca acest mic secret murdar să nu întineze bunul ei renume. Căsnicia lui Grete se destramă din cauza faptului că ea, ca și fratele său, consuma cocaină. Cel mai probabil că relația incestuoasă nu s-a consumat, de aici și suferința și durerea simțului moralității pe care se pare că cei doi îl aveau. Dragostea era tacită și nu împărtășită.

Frustrat că nu poate să-i fie alături surorii sale ca un bărbat, nu ca un frate, se afundă în depresie și se înrolează ca medic ofițer. Războiul îi pune  însă capac, carnagiul și suferința ce îi sunt date să vadă îi tulbură complet judecata. Se sinucide în 1914, cu o supradoză de cocaină, refuzând să mai facă parte din această lume în care se simțea învins și făcut bucăți de un obuz imaginar.

Vestea că Georg s-a sinucis i-a afectat judecata lui Grete, care încearcă să urmeze un tratament psihiatric, dar care eșuează. În 1917, ea se sinucide cu o armă, nereușind să treacă peste absența celui care a iubit-o din umbră.

Presupunem, așadar, că figura feminină prezentă în poemele sale, printre tablouri care descriu frontul și angoasa celui care trebuie să supraviețuiască, aparține surorii sale.

Poemul „”, ce poartă numele volumului apărut în ediție bilingvă la editura Art, sintetizează întreaga epopee agonizantă a lui Georg Trakl ale cărei influențe simboliste sunt pregnante, îmbinându-se astfel cu expresionismul; figura surorii tronează și aici:

Seara pădurile-ntomnate răsună

De arme ucigașe, câmpurile de aur

Și iezerele-albastre, soarele se rostogolește

Mai mohorât pe deasupra; noaptea cuprinde

Războinicii muribunzi, tânguirea sălbatică

A gurilor sfărâmate ale lor.

Nori roșii în care-un zeu înfuriat locuiește

Adună însă-amuțiți, în valea cu sălcii,

Sângele vârsat, răcoarea selenară;

Toate drumurile dau în neagră putrezire.

Sub crengile de aur ale nopții și stelelor

Se leagănă umbra surorii prin dumbrava tăcută,

Salutând spiritele eroilor, capetele-nsângerate;

Și-ncet printre trestii răsună flautele sumbre-ale toamnei.

O, jelire mai mândră! voi altare de bronz,

Flacăra arzătoare a spiritului hrănește azi o teribilă durere,

Nepoții nenăscuți.

Vocea lui Georg Trakl s-a făcut auzită dincolo de tranșeele care au îngropat atâtea suflete, dincolo de șuieratul gloanțelor sau de tunetul obuzelor, devenind reprezentativă pentru poezia expresionistă germană.


  • Editura Art
  • Titlu: Grodek
  • Publicată în mai 2020
  • Selecție și traducere din limba germană de George State
  • paperback, 176 p
  • ISBN 9786067106916
  • Domenii: Poezie
  • Colecţie: Malul albastru

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ruxandra A.

Ruxandra A.
A absolvit Facultatea de Litere din București. Este masterandă la Universitatea Transilvania din Brașov, tot la Litere. Fotografiază și scrie pentru sine. Ascultă tot ceea ce-i pune spiritul în mișcare: post-rock, metalcore, progressive, doom-metal, psychedelic rock.