Susana Fortes – Septembrie poate aștepta

(n. 1959) este o scriitoare din Spania, ale cărei cărți au fost traduse în mai mult de 15 limbi în întreaga lume. Romanul Septembrie poate aștepta este prima traducere în limba română, realizată de Cornelia Rădulescu și apărută anul acesta la , în colecția Raftul Denisei. Pe lângă literatură, autoarea scrie și articole, editoriale, fiind o voce activă în Spania. Mai multe dintre cărțile sale se pare că vor fi ecranizate.

este un bine scris, fără a fi inovativ, un page turner, cum se zice, care are și calități literare și mici detalii care îl fac mai atractiv. Cei mai mulți scriitori de succes (a se citi autori de bestselers) nu pun prea mult preț pe stil, pe crearea de atmosferă, pe dezvoltarea realistă a personajelor, fiindcă la ei primează subiectul, firul epic, întorsăturile de situație și mai ales fazele tari. Din acest punct de vedere, chiar dacă volumele ei se vând bine și sunt traduse, Susana Foretes nu este o autoare din această categorie, dar totuși îi lipsesc unele calități pentru a fi o scriitoare mare, din categoria creatorilor. Totuși, se află undeva între, iar cartea ei poate fi citită și de cei ce vor literatură de calitate, dar și narațiune, fapte, dinamism. Aș putea zice că lectura romanului o să-i încânte pe pasionații de povești despre literatură, despre scriitori și cărți pierdute.

Subiectul romanului este cel care m-a atras și m-a determinat să-l citesc: o tânără spanioloaică cu aspirații literare își lasă iubitul, jobul, familia și pleacă la Londra pe urmele unei scriitoare de succes din anii `50, Emily J. Parker, o adevărată lideră a generației sale, care a dispărut fără urmă la vârsta de 32 de ani, lăsând în urmă doar două cărți, precum și titlul unei a treia, care s-a pierdut. Se bănuiește că ar fi murit de o boală, că ar fi fost răpită, că a avut legătură cu spionajul și a fost  eliminată pentru a nu divulga secrete, dar nimic nu este sigur. Tânăra, pe numele ei, Rebeca Aldán, vrea să facă o lucrare de doctorat și primește o bursă destul de consistentă, iar conducătorul ei de lucrare este un faimos profesor, acum bătrân, care a cunoscut-o bine pe autoare și care se dovedește de mare ajutor.

După război, în primăvara lui 1947, şi‑a publicat primul Quite at Home in the Night, care a devenit o carte cult pentru admiratorii Grupului Blooms­burry şi graţie cronicii elogioase a lui Leonard Woolf; cu toate acestea, s‑au vândut doar 332 de exemplare. Încă o dovadă a semnelor timpului. Cartea, editată de Secker&Warburg, era dedicată cuiva a cărui identitate n‑a vrut s‑o facă publică, dintr‑un motiv sau altul, limitându‑se la o simplă iniţială: For B., whenever he may find me – „Pentru B., oricând ar fi să mă găsească“.

În fine, în 1950, The Guardian publica un reportaj despre autoare în care anunţa că lucra la un nou roman, The Bridge, care din păcate nu s‑a păstrat.

Apoi n‑a mai scris nimic. A încetat să frecventeze cercurile literare şi a refuzat să acorde interviuri, precum o actriţă care abandonează scena.

Avem așadar toate detaliile pentru o carte atrăgătoare: un mister literar, o tânără naivă, dar ambițioasă, o dispariție, un profesor, un iubit pasionat de păsări lăsat acasă, dar și o pisică, un motan de fapt, pe care îl cheamă Timothy Gordon, fiindcă, în caz că nu știați, în Anglia pisicile au și nume și prenume.

În timp ce gazda mea se scutura de praful iscat de bătălie, am purtat o interesantă conversaţie despre garnituri etanşe, filtre, pompe de apă şi tot soiul de substanţe de desfundat. Pe uşă s‑a ivit capul unui motan negru de dimensiuni considerabile şi maniere aristocratice, pe care mi l‑a prezentat drept Timothy Gordon. Asta e altă chestie care mă încântă la britanici. Pisicile au nume şi prenume, au un statut privilegiat şi reprezintă un element esenţial în relaţiile de vecinătate. Dacă n‑ar avea animale de companie, englezii n‑ar vorbi între ei cu anii.

Pe Timothy Gordon l‑a încântat pilota mea de puf de gâscă şi s‑a culcuşit la capătul patului cu naturaleţea unui rege care‑şi ia în posesie teritoriul. Admit că iniţial n‑am prea apreciat gestul, dar am avut grijă să n‑o arăt; nu era cazul la Londra. Mie mi‑au plăcut dintotdeauna câinii, nu pisicile, dar în dragoste nu ai de ales aproape niciodată. În cele din urmă, aşa cum pofta vine mâncând, am ajuns la o antantă cordială, motanul a devenit companionul meu inseparabil de‑a lungul serilor de iarnă pline de confuzii şi căutări.

Acesta este genul de detaliu pe care îmi place să-l găsesc în romane. Mai sunt multe altele. Ca personaj secundar apare preț de câteva secvențe și Martin Amis, „coleg” de cartier cu tânăra noastră. Ea povestește la un moment dat cât de greu este să trăiești din literatură în Anglia, unde chiriile sunt foarte scumpe, și își aduce aminte că a citit undeva că Martin Amis a început prin a locui într-o odaie săracă, iar acum are un conac. Așadar, există speranță, trebuie doar să scriem cărți bune care să se vândă în milioane de exemplare. Simplu, nu?

Ce mi-a mai plăcut la acest roman este că autoarea construiește foarte bine atmosfera, ne introduce puțin în lumea prin care se plimbă personajele, aflăm povești din trecut care nu au neapărat legătura cu acțiunea, dar care sunt interesante pur și simplu. De asemenea, chiar dacă eu mi-am cam dat seama pe la jumătate cum se va sfârși cartea, nu mi-am pierdut deloc interesul, tocmai pentru că mi-a plăcut ce se întâmplă pe lângă acțiunea principală, dar și pentru că totuși unele aspecte m-au surprins. Ce nu mi-a plăcut în mod deosebit este o anumită tendință spre telenovelistică în povestirea legăturii dintre naratoare și iubitul ei pasionat de păsări, dar și între autoarea dispărută și două personaje masculine, soțul ei și un profesor. Puțin cam facilă partea romantică a romanului, dar nu întru totul dezagreabilă. De asemenea, nici anumite întorsături de situație nu mi s-au părut chiar logice, ci cumva forțate, nu există mereu o înlănțuire naturală a faptelor, care să nu te facă să ridici din sprânceană.

Totuși, părțile slabe nu au primat și pot spune că romanul Septembrie poate aștepta (al cărui titlu are o explicație chiar frumoasă) de este unul care mi-a plăcut destul de mult și m-am delectat cu el câteva după-amiezi de toamnă. În plus, acum știu că în Anglia pisicile au două nume, știu cât era o chirie acum câtva zeci de ani, știu care sunt pașii unei cercetări biografice și mai știu și ce făcea un spion feminin în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Recomand acest roman celor care vor și literatură bună, dar și acțiune, mister și povești din trecut.

Titlu: Septembrie poate aștepta
Autor: Susana Fortes
Traducere de: Cornelia Rădulescu
Editura: Humanitas Fiction
An apariție: 2019

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.