„Şi fericirea era obligatorie” de Andrei Crăciun [fragment]

(…)

o să-mi spuneți acum că fac literatură cu voi, că așa ceva nu s-a întâmplat, că am o boală a imaginației, iar eu nu o să vă combat, iar eu o să vă povestesc mai departe, prietene, mi-a scris olandezul mustăcios, care semăna unui star porno din Republica Federală Germană, trebuie să știi că seara noastră de la palatul din Vestul Olandei mi-a lăsat câteva gânduri care nu mai trec, am început să mă gândesc la viața mea și m-am lăsat cuprins de dorința de a nu mai exista, care a fost întotdeauna în mine, dar pe care reușeam să o adorm pedalând douăzeci de kilometri înainte de micul dejun, citindu-l pe Richard Brautigan și, mai ales, fiind vesel, de când m-am întors acasă nimic nu funcționează, ies pe balconi în chiloți și mă uit la muncitorii de la parter, îmi imaginez, la fel ca înainte, cum le zdrobesc țestele cu un ciocan gigantic, ca în desenele animate, ei în schimb poartă căști galbene și nu se gândesc la nimic, eu le colecționez în vis degetele mici și le privesc ore în șir, ca prietena noastră care a dat viață psihopatelor maxim, muncitorii sunt veniți din Europa de Est, copiii unui timp pe care eu nu îl cunosc, fiindcă m-am născut târziu și nu am avut niciun chef să mă pun la punct cu istoria din secolul XX, mă plictisesc teoriile politice, cum mă plictisesc și teoriile literare, îmi repugnă tot ce e livresc, nu mă interesează decât ce este autentic, primul orgasm, caii în galop, plajele sudului, iubirile neîmplinite și nefericirea omenească, nefericirea adevărată, nu o simplă proastă dispoziție, nu suport nici tragicomediile, viața este o tragedie și doar cei lipsiți de coaie evită să se privească în această oglindă, mama mea a fost o japiță, am crescut înconjurat de alcool, droguri și iubiții pasageri ai mamei mele, nu e tocmai ușor să fii fiul unei curve, știi, am tot timpul cu mine o oglindă în care să mă privesc, de când mi-ai deschis ochii am tot adunat momentele din viața mea în care am fost cu adevărat fericit, o zi de iarnă în curtea grădinii zologice din Berlin, ninsese atât de mult încât mergeam în zăpadă până la brâu și era liniște și aș fi putut să cad în zăpada aceea și să mor acolo înghețat, cea mai frumoasă dintre morți se aude, ziua în care am descoperit The fall de la Blindness, bucuriile foarte mici, bucuriile burgheze, tutunul de pipă, și mai e și fata de care m-am îndrăgostit în timp ce ea hrănea rațele de pe lacul Zűrich, și ar fi fost frumos să îi aflu măcar numele, dar noi nu am vorbit niciodată, și nu e doar pentru că sunt homosexual, te-aș minți dacă aș supune că am avut vreodată probleme din cauza asta, n-am avut, am trăit într-o lume liberă, foarte atentă la biochimie și la nevoile sufletești ale celor care nu sunt la fel cu majoritatea, nu am aparținut niciunei majorități și poate că e toată această singurătate care s-a adunat, dar am fost fericit, acele două luni, cu Marcel, primul meu iubit, Marcel dansa și picta și avea melancolia aceea de jazzman, semăna un pic cu Mezz Mezzarow și un pic cu Sidney Bechet în schimbarea dispozițiilor sufletești, mă punea să port o mască și nu își pierdea niciodată, niciodată!, curajul în momentele decisive și poate dacă Marcel nu ar fi murit atunci sau măcar dacă s-ar fi aflat cine l-a ucis, am avut o reacție foarte ciudată la moartea lui, știi, am început să scriu nuvele polițiste în care marii lideri mondiali căutau să se omoare unii pe alții, dar tot a fost mai bine decât să încep să iau din nou heroină, știi, e prea simplu să crezi că dacă viața nu e așa cum trebuie nu ar trebui să mai fie deloc, o dată am fost într-un cimitir, îmi plăcea să citesc numele scrise pe pietrele funerare și să constat că oamenii trăiesc de obicei prea mult, mama mea a devenit foarte patetică, nu se poate purta niciun dialog cu ea, dacă fac greșeala să o sun îmi spune că e o vechitură și că ar trebui abandonată într-un târg de vechituri, că a ajuns la ultima gară și că îi e frică de moarte, și mama mea a trăit prea mult, ei îi plăcea să pretindă că este budistă și practică yoga, dar nu era nimic adevărat, îi plăcea minciuna asta, și și-o spunea în fiecare zi, zăcea pe covorașul de yoga în poziții ciudate, cu ochii închiși, mamă, deschide ochii, mamă, deschide ochii, mamă, deschide ochii!, dar mama își așeza pe buze un surâs monalisic și continua să călătorească în lumi îndepărtate, nu-mi spunea niciodată cum sunt culorile acolo, eu nu mi-am dorit niciodată să ajung în ceruri, în rai sau în alt loc din ăsta de căcat, îngrozitor de plictisitor, dacă nu poți să devii un criminal, dacă nu duci mai departe viața pe pământ rămâi și singur, sunt singur, cu căștile albe care-mi atârnă din urechi, ascult Dinah Washington, dacă vrei neapărat să știi adevărul și numai adevărul, și pentru mine e încă septembrie și plouă și de mult, de când Marcel nu mai e, nu mai acord nicio importanță reală anotimpurilor, mâinile nu-mi tremură, am ajuns pe peron și mă uit la oameni, e sâmbătă dimineață, iată o grăsuță îndurându-și cu ultima urmă de demnitate walk-of-shame-ul, se întoarce de la futut, porcul a futut-o în cur și a dat-o pe ușă afară, văd asta în ochii ei, văd asta în mersul ei, știu să recunosc o grăsuță futută în cur și dată pe ușă afară în zori de un porc, ar trebui să fie totuși puțin mai tristă, dar tinerețea toate le rabdă, și cumva mă amuză că acestea sunt ultimele mele gânduri, că nu am purtat niciodată cravată și nu am luat niciodată loc în loja unei opere, deși s-ar fi cuvenit, iartă-mă că nu ți-am scris mai mult, îți doresc o viață mai blândă și să nu uiți să privești fluturii, fluturii știu, ar fi trebuit să devin lepidopterolog, lepidopterologii din Amsterdam sunt mereu zâmbitori

(…)


Şi fericirea era obligatorie, de

Colecţia „Ego. Proză”

Continuare a poemului- Aleea Zorilor, volumul Și fericirea era obligatorie navighează, în stilul deja consacrat al lui , pe marea memoriei. În carte îi întîlnim pe soții Ceaușescu în caleașca Reginei Angliei, cu consecințe neprevăzute, sînt prezenți întunecații ani ’80, apar securiștii și primii îmbogățiți ai tranziției, dar și alte personaje extraordinare, precum țiganul înțelept și orb care are puterea să vadă viitorul sau tînăra dintr-o familie de mafioți din sudul Italiei. Povestitorul este un ziarist care colindă pămîntul în căutarea adevărului din spatele unei vechi balade maghiare ce avea forța să-i aducă pe oameni în pragul suicidului. Călător care umblă prin porturi și pe străzi lăturalnice, el caută neîncetat subiecte de reportaj în locuri aflate la marginile lumii, chinuit fiind de o îngrozitoare melancolie după paradisul pierdut de pe Aleea Zorilor, strada copilăriei. Și fericirea era obligatorie este o carte despre promisiunile începuturilor, despre comunism și postcomunism, ziare și inimi zdrobite, dragoste și moarte.


Andrei Crăciun (n. 1983) are studii superioare în administrație publică, științe politice, istoria ideilor și mentalităților, cultură și civilizație ebraică. A studiat la Universitatea din București, Escuela de Escritores din Madrid și Tel Aviv University. Este, din 2005, ziarist de presă scrisă. Publică în cele mai importante gazete și reviste din România, fiind un pionier al freelancing-ului în țara noastră. Se numără printre părinții fondatori ai îndrăgitului site Recorder.ro. A fost desemnat cel mai talentat tînăr ziarist (2005), cel mai bun tînăr ziarist de cultură (2010), cel mai bun editorialist (2011) și cel mai bun reporter din România (2012). Totodată, a publicat mai multe volume de eseuri, poezie și proză. Este tradus în italiană, spaniolă, portugheză și neerlandeză în cadrul proiectului european CELA (Connecting Emerging Literary Artists). La a mai publicat Aleea Zorilor (2017).

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.