Rața sălbatică de la Bulandra

Am văzut Rața sălbatică la în seara înghețată de Duminică, 17 Februarie 2019. Îmi doream să văd spectacolul încă de la premiera din octombrie 2015, însă se joacă mereu cu casa închisă și trebuie urmărit îndeaproape programul teatrului, pentru a prinde bilete imediat după punerea lor în vânzare. Și nu degeaba e bătaie pe bilete! Ibsen este un clasic care va atrage mereu publicul în sălile de spectacol, cel puțin în anul premierei lui. Dar longevitatea unui montaj și capacitatea unei piese de a umple sala constant, de fiecare dată când se joacă, timp de patru ani, cum este în cazul Raței sălbatice, depinde și de distribuție, de regizor, de decor, de lumini, de tot ansamblul care fac un spectator să aplaude la final și să își îndemne cunoscuții să vadă și ei piesa.

Ei bine, Rața sălbatică are toate ingredientele necesare succesului: o poveste captivantă, bine scrisă, șapte personaje credibile, jucate impecabil, o regie clasică și non-invazivă, un decor versatil, inteligent și surprinzător, lumini folosite minunat pentru a capta și direcționa atenția publicului sau pentru a sublinia aspecte importante.

Dar să le luăm pe rând.

Povestea imaginată de (dramaturg norvegian considerat „tatăl teatrului modern european” și fondatorul „tearului de idei”) dezbate astăzi aceleași principii care erau actuale și în 1884 când a fost scrisă piesa: necesitatea absolută (sau nu) a adevărului și a dreptății. Familia Ekdal este săracă dar fericită. Hedvig, fiica adolescentă care până la final se identifică cu rața sălbatică este înconjurată de dragostea protectoare a părinților și a bunicului excentric. În viața lor intervine, însă, Gregers, fiul idealist al bogătașului Werle. Gregers insistă să scormonească în trecutul ambelor familii, a sa si a lui Hialmar Ekdal, punând pe tapet adevăruri dureroase care provoacă tragedii. Ideile pe care ni le propune Ibsen spre dezbatere sunt relația omului de rând cu adevărul, necesitatea adevărului în cazul în care acesta ar dezechilibra sau chiar anula fericirea, relația dintre pragmatism și idealism și cum intervin cele două în conflictul dintre generații.

Așa ajungem la regie, unde n-a avut o sarcină ușoară în a contura o poveste coerentă în care să înglobeze toate ideile lui Ibsen. Cu toate acestea, regizorul a reușit să lege personajele, dramele lor și ideile dramaturgului într-o poveste unitară care ține spectatorul interesat până la deznodământul previzibil – dar doar în retrospectivă. Ba chiar reușește să dea o conotație de manifest prea actual și dureros discursului pe tema pădurilor tăiate abuziv. Pe parcursul piesei simțim cum crește tensiunea subtil, chiar și în scenele aparent serene, în care Hedvig zburdă fericită între podul în care locuiește rața sălbatică și sufrageria familiei. Dar abia după ce asistăm la deznodământul tragic și inevitabil înțelegem finețea actului regizoral care ne-a adus în punctul culminant.

La experiența completă a spectacolului contribuie foarte mult luminile lui Alexandru Darie, care, împreună cu scenografia lui Octavian Neculai, reușesc o atmosferă aproape mistică pe scena de la . Inovațiile principale ale decorului sunt podul în care se coboară în loc să se urce, pădurea de trunchiuri din fundal și canapeaua care servește drept portal către lumea misterioasă în care locuiește rața sălbatică. Cumva, prin inversarea podului cu beciul, spectatorul e avertizat de căderea tragică a lui Hedvig în lumea întunericului.

Am lăsat intenționat la final partea care m-a încântat cel mai mult: distribuția. Șapte personaje jucate de șapte actori extrem de potriviți pentru roluri. O voi menționa în primul rând pe , o Hedvig fantastică, o rață sălbatică care se zbate în capcana plină de intenții bune întinsă de Gregers și care înțelege greșit necesitatea propriei jertfe. Actrița este încă tânără, dar cu siguranță vom auzi de ea din ce în ce mai des. Tatăl lui Hedvig, Hialmar, este jucat de , care surprinde într-un rol dramatic interpretat impecabil, deși, ca actor pare să se fi născut pentru roluri de comedie. Însă încep să mă întreb acum, după ce l-am văzut în Rața Sălbatică, dacă nu cumva este un actor mult mai complex și mai bun decât i-a fost acordat credit până acum de regizorii care l-au solicitat cu precădere pentru comedii. De curând v-am povestit despre Gigel, tot la Bulandra, un one-man-show cu , în care nu mi s-a părut că a strălucit. Dar iată-l acum în rolul Hialmar, emanând prin toți porii drama omului de rând prins în năvodul încâlcit aruncat de soartă: tată iubitor, soț iubit, afacerist nepriceput dar mândru, fiu devotat, prieten influențabil și orgolios care pleacă urechea la insinuările lui Gregers, catalizând astfel deznodământul tragic.

Șerban Pavlu îl joacă pe Gregers cel idealist, care crede că adevărul te poate elibera și care este gata să sacrifice orice pentru acest principiu. Actorul reușește să redea ardoarea oarbă a luptătorului pentru adevăr, superioritatea celui care deține adevărul și se uită cu îngânfare la muritorii de rând care trăiesc în minciună, dar și fațetele mai subtile ale ranchiunii și răzbunării memoriei propriei mame. Ținta finală a lui Gregers este Gina, soția lui Hialmar, fostă menajeră în casa Werle și fostă amantă a lui Werle senior. Mama lui Gregers a murit chinuită de infidelitatea soțului, iar acum, Gregers vrea cu orice preț să îi răpească fericirea Ginei, dezvăluindu-i lui Hialmar că Hedvig nu este copilul lui, ci al lui Werle. Manuela Ciucur face o Gina excelentă, credibilă, o gospodină desăvârșită care păstrează încă deprinderile de pe vremea când servea în casa lui Werle, dar care este sinceră în devotamentul ei pentru familia Ekdal, de la propria fiică până la socrul excentric pe care îl protejează ca pe un adolescent rebel, dar fragil.

Pe scenă au mai strălucit, deși în roluri de genul „intervenție”: Victor Rebengiuc (bătrânul Werle, tatăl lui Gregers, industriaș bogat, afemeiat și pragmatic care încearcă să îi explice fiului său că „adevărul” are uneori un preț prea mare, care nu merită plătit), (bunicul Ekdal, fost vânător și partenerul din tinerețe al lui Werle, ajuns acum la mila lui) și Adrian Titieni (doctorul Relling, singurul care observă cu detașare desfășurarea dramei și care avertizează că „minciuna vieții este medicamentul perfect”). Rebengiuc este regal în prestanță și prestație, ca întotdeauna; este delicios în costumul de militar ușor țicnit, care trăiește într-un trecut glorios, fugind astfel de umilința prezentului – un rol care pare să îi vină mânușă, cum a fost și cel din Moartea pentru patrie de la Teatrul de Artă București, despre care v-am povestit aici și unde l-a avut partener pe scenă pe Lucian Ifrim, fratele lui Gheorghe Ifrim; iar Adrian Titieni se comportă pe scenă ca în propria sufragerie, cu dezinvoltură și siguranță, făcând un rol comic, dar sancționând cu promptitudine toate întorsăturile greșite din interacțiunea celorlalte personaje.

Pe scurt, dacă vreți să vedeți o piesă bine scrisă, bine regizată și bine jucată, mergeți la Rața sălbatică la Bulandra!


Rața sălbatică
de
Regia –
Scenografia – Octavian Neculai
Light design – Alexandru Darie
Sound design – Aurelian Stoleriu
Data premierei: 03 octombrie 2015
Durata spectacolului: 2,5 ore, cu pauză

Sursa foto aici

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andreea Tănase

Andreea Tănase
Vice-președinte și Director de Programe sociale al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, Andreea a fost premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC, Proză scurtă) și a câștigat Premiul Revistei SemneBune în acelaşi an. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.