Emigrarea românilor în străinătate este un subiect din ce în ce mai discutat, dar ce te faci când actualitatea unei situații care ia amploare din ce în ce mai mult se rezumă la câteva postări și repostări pe rețelele sociale, în care apar fotografii cu mesajul ,,Mi-e dor de tine”. Și României îi e poate dor, dar vede, în același timp, cum se transformă într-un sat de vacanță. Cum superficialitatea și indiferența nu schimbă lucrurile.
Bogdan Suceavă vorbește despre acest fenomen și despre cum este perceput de oamenii care au rămas în România sau au emigrat. În plus, susține că, dacă ar alege trei obiecte care să îi definească viața de când a emigrat în Statele Unite ale Americii, acestea ar fi trei avioane diferite.
SB: Ultima ta carte apărută este „Avalon. Secretele emigranților fericiți”. Care este secretul?
În ultimii 30 de ani, au plecat peste 5 milioane de oameni, fiecare având povestea lui, dar fiecare plecare este o mică tragedie, o despărțire care are niște implicații psihologice profunde. Este un lucru care trebuie înțeles și de cei care rămân aici. Trebuie să înțeleagă asta nu ca pe o rezolvare magică a unor probleme materiale, pentru că oamenii gândesc adesea în termenii ăștia. Faptul că unii oameni nu reușesc să rămână în România este totuși un eșec personal.
Mi-aș fi dorit să ne înțelegem mult mai bine unii pe ceilalți, să înțelegem acest proces de îndepărtare ca fiind un proces destul de serios. Mai mult decât atât, am impresia că nu se discută cum ar trebui despre acest subiect. Tindem să trecem unii pe lângă ceilalți cu mai multă disponibilitate către distanță, decât către înțelegere. Poveștile oamenilor care au plecat să muncească în Italia sau Spania sunt similare celor care au plecat în Canada, Australia sau Statele Unite. Este până la urmă un eșec, eșecul României că nu și-a putut păstra oamenii.
De exemplu, eu aș vrea să pot spune că mi se pare mult mai atractiv să mă întorc în România și cred că aș fi fericit aici, dar nu cred că e adevărat. Despre asta e vorba.
SB: De ce nu ar fi?
Pentru că sunt foarte multe tensiuni care ne despart. Pentru că societatea românească este prinsă într-o spirală a dezintegrării despre care nu discutăm suficient. Cred că procesul acesta de plecări va continua și e posibil să dureze foarte multă vreme, până când vom înțelege ce avem de făcut. Nu e vorba doar de programe guvernamentale care să decreteze anumite lucruri, ci pleacă de la relațiile dintre noi, ar trebui să fie interesul fiecăruia să păstreze spațiul comun viu, inteligent, plin de respect față de ceilalți.
SB: Ajungând în Statele Unite, cu ce șocuri culturale te-ai confruntat? Ce știai de acasă, dar acolo nu se putea aplica?
Despre asta este vorba în carte, am povestit exact felul în care relația cu comunitatea românească din Michigan a evoluat de la o prietenie spre o distanțare. Într-o altă cultură, relațiile se schimbă foarte mult. Se poate observa asta îndeosebi la cupluri, parteneri, care emigrează împreună și cu toate că în România se înțelegeau foarte bine, ajung odată cu trecerea timpului să nu se mai înțeleagă, viața devine insuportabilă și se despart. Și asta se întâmplă la o scară mare. Ajung să vadă în persoana de lângă ei o opreliște, li se pare că cel de lângă ei îi încetinește. Ceea ce înseamnă că relațiile interumane depind foarte mult și de cultură.
Mai e și ideea asta că omul este prin natura lui bun. Nu, omul nu este prin natura lui bun. Asta este o naivitate.
SB: Ai plecat în Statele Unite cu o bursă în domeniul matematicii, pe profil real, iar acum și scrii. Cum se creează o punte între cele două, cum se poate ajunge la un echilibru?
Nu e un lucru ușor, se poate spune că e un lucru chiar greu. Marea provocare este să știi ce să alegi din zgomotul din jur. Mă gândesc că generațiile ce vin vor ști ce parte a zgomotului să taie. Generația noastră, în schimb, era însetată de cărți, noi nu aveam cărți. Îmi era sete de literatură bună și mă interesau autorii răi din estul Europei. Erau cărți după care tânjeam și mi le doream. Acum, se găsesc pe toate tarabele și nu se vând, ceea ce mi se pare curios. Generația mea a trecut de la perioada de neinformare, până la această inundație cu informație inutilă, care mi se pare o mare barbarie. Trebuie să fii foarte inteligent să tai ce este inutil, e foarte important să știi ce să alegi.
SB: Dar ca să ajungi la nivelul la care știi ce să tai, trebuie să știi din ce alegi.
Da, o educație de bază include și capacitatea de a selecta inteligent. Probabil că trebuie aleasă o sferă de interes și sursele de informație care sunt relevante pentru bucățica respectivă. De exemplu, în cultura română de astăzi există niște autori români care ar trebui să fie citiți sau urmăriți, dar alții fac parte din zgomot. Și pentru interesul pe care îl ai, trebuie să știi pe care îi alegi să îi citești și pe care să îi arunci. Este o operațiune de selectare absolut necesară.
Îndrumarea tinerilor pentru a învăța cum să fie selectivi , desigur, se face 1 la 1, nu 1 la 30. Cred că îndrumarea trebuie începută oricum de foarte devreme, iar o îndrumare 1 la 1 este esențială. Educația maselor nu e cel mai bun lucru. Fiind profesor, mi se pare o idee greșită să țin o prelegere și să fac educație pentru 90 de oameni într-o sală. Părerea mea este că educația în grup restrâns are rezultate mai bune. Un grup de 3 studenți este mult mai eficient decât unul de 30. Bine, ce spun eu este un lux, însă trebuie găsite formule pentru a funcționa și asta. De exemplu, apropo și de școlari, o diferență enormă ar fi dacă la orele de dirigenție s-ar vorbi cu fiecare în parte, astfel încât să poți înțelege persoana respectivă ca individ, pentru că profesorul are o responsabilitate enormă.
SB: Dacă ai lua mâine avionul până în America, ce volum de poezie ai alege să citești?
Niciunul. Nu îți poți bate joc de poezie, poezia se citește într-un anumit context.
SB: Ce înseamnă într-un anumit context?
Atunci când ai chef , atunci când ești într-un moment de singurătate și simți nevoia să citești. Ce-i drept, am citit multă poezie cu ani în urmă, dar acum îmi vine mai greu. Am trecut printr-un bombardament de informații, care mi-a redus, cumva, capacitatea de a înțelege poezia. Acum, nu mă mai impresionează la fel. E o tocire a percepțiilor pe care o regret.
Proză pot citi oriunde, cu mare drag.
Bogdan Suceavă s-a născut în 1969, la Curtea de Argeș, județul Argeș (România). A studiat matematica la Universitatea din București și la Michigan State University, SUA. Din august 2002, este profesor în Departamentul de Matematică de la California State University, Fullerton, SUA. Autor a 17 volume de literatură, printre care se numără romanele „Venea din timpul diez” (2004, trei ediții la Editura Polirom, traduceri în limbile maghiară, bulgară, franceză, engleză și cehă. A fost, de asemenea, cartea lunii la iLiteratura.cz în mai 2014, iar pentru această ediție, Jiří Našinec a primit premiul ,,Josef Jungman” pentru cea mai bună traducere în limba cehă din anul 2014), „Miruna, o poveste” (2007, Premiul Asociației Scriitorilor din București; traduceri în limbile italiană,engleză, slovenă și persană), „Vincent nemuritorul” (2008), „Noaptea când cineva a murit pentru tine” (2010), „Republica” (2016), „Avalon. Secretele emigranților fericiți” (2018). „Cetățean de onoare al Municipiului Târgoviște” (2016). Două eseuri selectate în antologiile Best Writings on Mathematics, în 2016 și 2018, la Princeton University Press.