Călătoria unei femei prin inima Sudanului | Interviu cu Eniko Nagy

este unul dintre oamenii care fac ca lumea asta să fie un loc mai bun. Fiind pasionată de călătorie și de Africa în special, Eniko s-a gândit să arate lumii cealaltă față a Continentului Negru, o latură despre care noi, europenii, nu știam că există. Când auzi ”Africa”, te gândești la condiții dificile de trai, la boli și la secete. La un stil de viață care ar îngrozi, poate, pe cineva deprins cu mirajul tehnologiei ultra-moderne. Eniko a ilustrat în cartea sa Sand in My Eyes, Sudanese Moments (Nisip în ochii mei, momente sudaneze)  o latură fascinantă a Africii, i-a făcut un portret impresionant, construit din povești cu și despre sudanezi și fotografii foarte reușite. Eniko a avut expoziții în , Munchen, Berlin, Madrid, Londra, Budapesta, Geneva, Roma, Brașov și București (unde o mai găsiți până pe 4 august, la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”).

Puteți viziona documentarul aici.

Mulțumesc lui Eniko pentru răbdare și Simonei Nechiteanu pentru ajutorul acordat.

SemneBune: Fotograf, pedagog social, consultant pentru dezvoltare, cercetător și, recent, autor. Vrem ca cititorii noștri să afle și mai multe despre tine, deoarece , este un proiect impresionant ce ne arată o altă față a Africii, continent cunoscut mai mult din cauza sărăciei decât a frumuseții sale. Așadar, cine este în viața de zi cu zi?

E.N: În momentul de față, sunt mama unui copil minunat și directorul unui centru pentru victime ale violenței în familie dintr-un orășel german, acolo unde m-am mutat acum trei ani și de unde am coordonat alți autori pentru apariția unor cărți despre portul tradițional sudanez și despre bucătăria sudaneză. Ca speaker, susțin în mod frecvent prezentări și lecturi din cartea mea, discut paradigme, identități și prejudecăți despre „ceilalți”. Mă identific drept feministă și sunt imigrantă. Mă simt ca fiind un cetățean al lumii și în acest mod îmi place să abordez și să cunosc oamenii.

S.B: Se spune că drumul este mult mai interesant decât destinația în sine, dar în ceea ce te privește sunt sigură că ambele au fost interesante. Fiind o femeie caucaziană ți s-a părut dificil să ai acces la anumite lucruri în acea parte a lumii atât de diferită, mai ales că a existat diferența de limbă? Întreb asta pentru că am citit câteva lucruri despre anumite triburi africane care nu sunt atât de dispuse să intre în contact cu alte civilizații, mai ales cu străinii care ajung pentru prima dată pe teritoriul lor.

E.N: Am trăit în zona rurală a Sudanului timp de doi ani și jumătate, lucrând în cadrul serviciilor umanitare, când am decis să scriu această carte în loc să mă întorc acasă după terminarea contractului. În acea perioadă, eram nemulțumită de ideea că țările africane sunt sărace și au nevoie de ajutor, care simțeam că nedreptățește oamenii pe care i-am cunoscut, istoria civilizației lor, moștenirea și cultura lor complexă. Simțeam că, dacă plec fără să fac, asta aș fi nedreptățit și eu locul acela. Trăind și muncind laolaltă cu localnicii, în sate și în apropierea triburilor nomade, locul acela îmi era deja familiar. Fiind femeie, mi-a oferit acces la tradițiile lor. Oamenii au călătorit cu mine, printre ei aflându-se doi medici, un actor, un om de radio și alți doi artiști; a fost călătoria vieții noastre și îmi propusesem să văd această țară prin ochii lor. Am fost interesată de necunoscut și fascinată de ceea ce am întâlnit acolo.

Reprezentarea Africii în Occident e o istorie a prejudecăților. Am abordat continentul ca asupritori și i-am înfățișat pe oamenii de acolo ca pe niște primitivi ca să justificăm apoi exploatarea continentului. De atunci predomină în imaginația noastră colectivă acestei idei despre țările africane. N-am întâlnit o comunitate agresivă, nici în Africa și nici în alte părți. O comunitate agresivă și neprietenoasă, pentru mine, în prezent, o reprezintă Europa, unde lăsăm refugiații să se înece la granițele noastre din cauza naționalismului exacerbat, sau, de exemplu, S.U.A, care are această inumană metodă de a despărți copiii de părinți la graniță.

S.B.: Fotografiile tale și documentarul au presupus multă muncă. Nu cred că este deloc ușor să faci față caniculei, să asculți poveștile oamenilor, să le vezi condițiile dificile de trai și să vrei să faci fotografii în continuare. Pasiunea este pasiune și tu ai arătat asta. Cum este să creezi acea legătură intimă cu oamenii?

E.N: Când eram foarte tânără locuiam în Brașov. Din momentul în care am reușit să deschid poarta, am început să ies pe strada Aurel Vlaicu și să intru în vorbă cu străinii. Părinților mei le era frică de faptul că aș putea fi răpită. Poate că asta fac și acum.

Sudanezii sunt ușor de abordat. Oamenii sunt foarte primitori și te ajută dacă este nevoie. Au o grijă deosebită față de oaspeții lor și cred că au apreciat foarte mult proiectul meu, deoarece își iubesc cultura. Am trăit în casele, colibele și corturile oamenilor în tot acest timp. M-au primit cu brațele deschise, mi-au oferit hrană și adăpost în case care aveau mai puțin decât am eu, și am primit chiar și daruri atunci când am plecat. Se poate observa asta în textele pe care mi le-au încredințat și în fotografii. Nu poți face fotografii atât de intime fără să creezi o legătură cu oamenii și nu poți face asta într-un timp scurt.

Am vorbit cu liderii triburilor, bătrâni, poeți, cântăreți și oameni obișnuiți în jurul focului și în adunările lor tradiționale de grup, în bucătăriile colibelor și acolo unde femeile făceau parfumuri sau pregăteau corpurile celor decedați. Am fost în piețe cu femeile care făceau ceai și le-am ascultat poveștile. Pasiunea mea sunt oamenii. Dansurile, mâncarea, vestimentația, obiceiurile și legendele lor, dar și moștenirea culturală atât de puternică m-au atras ca un magnet. Voiam să văd lumea prin ochii celor din . Aș călători și mai departe de atât. Timp de nouă luni, călătorind, făceam adesea fotografii de dimineață până seara, n-am vrut să ratez niciun moment. Din când în când reveneam în același loc în anotimpuri diferite, pentru a aduna informații despre un ritual sau pentru a întâlni un trib nomad care sosește acolo doar într-un moment anume al anului.

S.B: Ai călătorit 30.000 de kilometri de-a lungul Sudanului pentru a-l explora și pentru a crea propria ta poveste, împletită cu cea a oamenilor de acolo. Este puțin ironic, deoarece Sudan este considerată a fi printre cele mai sărace țări din lume, dar cultura și peisajele sunt de-a dreptul extraordinare. Ce ai simțit după ce ai terminat cartea?

Eniko Nagy

E.N: Și zonele rurale din România sunt sărace și totuși sunt incredibile. Istoria civilizației lumii este în cea mai mare parte cunoscută drept moștenire a claselor privilegiate, precum bisericile, templele, castelele, din simplul motiv că ele rezistă trecerii timpului, dar cum rămâne cu acea cultură a maselor despre care nu se știe nimic? Eu voiam ca oamenii, așa cum sunt, așa cum trăiesc, indiferent de ceea ce fac, să vorbească pentru țara lor. Pe lângă perspectivele politice, economice sau ideologice ale „celorlalți” oameni, „altor” țări și „altor” locuri, acest proiect a fost un act de a recuperare a culturii și a narațiunii unui loc. Eu cred că oamenii sunt adevăratele țări și astfel, nicio țară nu este săracă.

Uneori nu-mi vine să cred că s-au întâmplat toate aceste lucruri. M-am simțit privilegiată că am putut să mă apropii așa de mult; sunt recunoscătoare pentru generozitatea, politețea și grația la care am fost martoră și pentru lucrurile pe care le-am învățat. Am fost bucuroasă și fericită că am putut termina cartea și că a impresionat atât de mulți oameni. Dacă ne luăm după legile probabilității, această carte n-ar fi trebuit să existe. Este un miracol faptul că i-am întâlnit pe parcurs pe toți cei implicați în proiect și că totul a ieșit cum trebuia. Sper că și eu am contribuit la ceva.

S.B: Ca fotograf și ca om, cum a fost să vezi condițiile precare de trai și cum a fost să trăiești printre triburi? Conflicte, secete, inundații, boli, aceștia sunt factorii care contribuie la sărăcia Sudanului. -urile din toată lumea încearcă să ajute Sudanul, acest continent incredibil, încărcat cu istorie, una dintre comorile planetei noastre?

E.N: Ce am învățat în timp ce mă confruntam cu secetele, inundațiile și bolile, datorită DED (Serviciul de Dezvoltare German) este că noi (Europa, Vestul, ca și S.U.A, China și Orientul Mijlociu) suntem implicați în conflictele din Sudan, chiar în acest moment. Susținem aceste conflicte pentru interesele noastre. Companiile internaționale exploatează resursele naturale din Africa și vindem arme în zone de război pentru a controla guvernele altor țări. În paralel, trimitem -uri și ajutoare care-i fac pe oameni să devină dependenți de lucruri care ar fi  trebuit să fie temporare.

Nu spun că proiectele de dezvoltare nu ajută punctual și nu contest că acestea chiar pot schimba viața multor oameni și comunități, dar industria ajutorării însăși ajută la consolidarea unei ordini a lumii în care unii oferă și ceilalți primesc ajutor. Dacă nu schimbăm politicile și nu ieșim din zona consumerismului și a capitalismului despre care știm că distruge existențele în altă parte a lumii, suntem direct responsabili pentru conflictele, inundațiile, secetele și bolile care fac ca o țară precum Sudan să fie săracă. Mulți intelectuali și oameni educați din diferite țări africane vor ca puterile externe și ajutoarele să stea departe de Africa. Oamenii vor să-și recâștige propriul spațiu. Ajutorarea nu este o soluție universal valabilă și noi avem nevoie de Africa mai mult decât are ea nevoie de noi.

S.B: Cât timp ai lucrat la cartea  , și care a fost procesul apariției ei pe piață? Întreb asta pentru că știu că a fost un proiect independent și presupun că a avut costuri foarte ridicate.

E.N: Am lucrat cinci ani și jumătate pentru a o termina și pentru a mă implica dincolo de scris, adică finanțare, producție (traducere, design, imprimare), import și transport. Mi-a luat un an și jumătate să găsesc sponsori. Fiind scrisă în două limbi și conținând literatură orală diversă, în diferite dialecte, din diferite spații și timpuri, munca la textul în sine a durat vreo trei ani. Între timp a apărut și un film despre proiect și apoi un teatru de umbre inspirat de carte. A scrie o astfel de carte fără a avea fonduri implică, de asemenea, negocierea cu sponsorii, riscând întreg proiectul și dezvoltarea contractelor cu companii, freelanceri și furnizorilor de servicii, convingând autoritățile guvernamentale și obținerea aprobărilor. Dimensiunea proiectului a cerut să rămân în Sudan, ceea ce nu plănuisem. Nu mi-a fost ușor fără familie și sprijinul lor, fără un loc unde să stau sau fără un venit sigur, intrând în lumea afacerilor într-o țară străină, lume în care chiar conta dacă ești femeie sau bărbat.

De-a lungul anilor, am lucrat pentru UNESCO și am fost redactor-șef al unui publicații despre drepturile femeilor în religie pentru un ONG sudanez timp de câțiva ani. La jumătatea drumului proiectului, Sudanul s-a divizat în două părți în 2011 (n.r: Republica Sudan și Sudanul de Sud) și din cauza inflației, 40% din banii sponsorilor s-au pierdut și a fost nevoie de încă un an pentru a renegocia cu sponsorul principal, care, din fericire, a acceptat să-și suplimenteze sprijinul financiar. Viza mi-a fost oferită de Ministerul Afacerilor Externe și a fost o excepție, an de an, pentru a termina acest proiect. Am avut noroc în multe feluri, deoarece lucrurile se puteau termina diferit.

Editori, designeri și traducători din Sudan, chiar și din Marea Britanie, Australia și Germania, au donat și au susținut din munca lor acest proiect. Alții au contribuit în mod legal și cu recomandări administrative și susținere personală, pentru că au rezonat cu munca mea. A fost incredibil să văd atâta susținere și să simt că lucrurile se pot pune în mișcare. Nimeni nu-mi poate lua acest sentiment.

S.B: „Mâncați precum frații, dar încheiați-vă socotelile precum negustorii” este un proverb sudanez ce apare la un moment dat în documentarul tău. Ce înseamnă?

E.N: Proverbul ne spune să fim buni și implicați precum frații. A împărți mâncarea reprezintă o metaforă culturală puternică, dar banii și proprietatea pot avea un efect invers în ceea ce privește relațiile, dacă nu sunt ținute sub control. Cineva trebuie să aibă grijă, mai ales când este vorba despre bani.

S.B: Știu că nomazii sunt negustori, dar care este filosofia lor de viață și care sunt îndatoririle lor în trib?

E.N: În Sudan vei descoperi păstori de cămile care trăiesc în zone aride și păstori de vaci care trăiesc lângă  păduri. Felul lor de a trăi este în strânsă legătură cu animalele pe care le au în grijă. Principalul concept din viața nomadă este reînnoirea, libertatea și un simț puternic al comunității, asta au menționat de fiecare dată când am stat de vorbă cu ei. Oamenii cred adesea că nomazii sunt pustnici, dar nu sunt oameni singuri; ei călătoresc cu familiile lor. Practic, fac naveta, călătorind pe rute diferite, de la nord la sud sau de la sud la est și vest în funcție de ploi, pentru că traiul lor depinde de animale. Obiceiurile sunt legate de anotimpuri. De exemplu, în anotimpul secetos, clanurile vor campa departe unul de celălalt pentru a-și acorda spațiu. În timpul sezonului ploios există destulă apă și iarbă pentru a campa unii aproape de ceilalți, fiind un moment prielnic și pentru nunți. Dansurile și poezia sunt strâns legate de animalele lor.

Femeile organizează adesea traiul lor independent, în timp ce bărbații, capetele familiei, sunt absenți, călătorind cu cirezile de cămile sau muncind în oraș pentru a spori venitul familiei. Treaba femeii într-un astfel de trib nomad este să aducă apă, să facă focul, să aibă grijă de copii și de cei vârstnici, să crească animalele mici, să spele, să gătească, să întindă rufe, să coasă și să vândă lapte; de asemenea, ridicarea cortului și strângerea acestuia sunt treburi ale femeii.

Supremația culturilor sedentare din lume îi face pe oameni să creadă că viața nomadă aparține unei epoci apuse. Mă bucur să spun că nu-i așa. Există nomazi în diferite părți ale lumii. În Sudan, nomazii au un rol economic important. Ei cresc animale și produc carne pentru întreaga țară; vor exista atâta timp cât va fi nevoie de ei. Cred că existența acestor stiluri de viață este esențială pentru lume: ele oferă o alternativă. Fiecare tip de viață are propria înțelepciune și ne ajută să ne punem propria existență într-un context mai larg.

S.B: Sunt sigură că ai văzut o mulțime de lucruri de-a lungul timpului petrecut acolo. Ce tradiție te-a fascinat cel mai mult și ce te-a șocat? Ai învățat puțin din dialectele lor?

E.N: De-a lungul anilor, am învățat să vorbesc araba sudaneză, limba națională. Oamenii din Sudan se simt onorați dacă încerci să le înveți limba. Nimeni nu se uită ciudat la tine dacă faci o greșeală, sunt foarte înțelegători. O asemenea carte ar fi fost imposibil de conceput fără limbaj, ceea ce presupune abordarea unor moduri speciale în ceea ce privește cultura și gesturile lor.

Printre agricultorii de subzistență și păstori, viața e redusă la strictul necesar, iar mai presus de toate tronează înțelepciunea, respectul, codurile sofisticate de conduită, spiritualitatea profundă, calmitatea și liniștea minții. Asta m-a fascinat. La ei, saluturile sunt proceduri lungi în care oamenii își fac timp să întrebe de fiecare membru al familiei, despre sat, despre rude, vești, îmbolnăviri și însănătoșiri – în mod rapid și repetat, în timp ce și interlocutorul face același lucru. Asta a fost ciudat și amuzant la început. Am participat la ceremoniile șamanice și încă port amulete ce mi-au fost oferite de diverși șeici spirituali. Sunt prea multe momente impresionante, cartea are 800 de pagini. Călătorind, înveți lucruri cu care nu ești neapărat de acord, dar care au o însemnătate sau care au un sens într-un context local, pe când tu nu ești în poziția de a le schimba și nici nu vrei să-ți impui punctul de vedere. Am avut ocazia adesea să-i sprijin pe localnicii care voiau să schimbe elemente din propria cultură, precum mutilarea genitală feminină, poligamia sau anumite interpretări religioase.

S.B: Conform website-ului tău, ai călătorit destul de mult în Africa. Cred că a fost „dragoste la prima vedere” între tine și continent încă de pe vremea când erai adolescentă. Cum ai descrie experiența?

E.N: Ca imigrantă, fiindcă părinții mei de origine maghiară au părăsit România ca refugiați politici în 1987, am crescut știind că există și alte moduri de a face lucrurile; astfel, am căutat mereu alte căi de a-mi trăi viața. La 17 ani, într-o duminică după-amiază, am citit un articol într-un ziar și am cheltuit toți banii puși deoparte de părinții mei pentru mine, pentru a participa la o călătorie organizată de un ONG ce se ocupa de femeile dintr-o zonă rurală din Kenya. Am vizitat grupurile de femei și am fost implicată în proiectele ce aveau în vedere mutilarea genitală feminină și viața rurală, prin abordarea comunității. A fost o experiență valoroasă să ajung într-o țară precum aceasta și am văzut altă perspectivă, opusă celei de turist. Apoi am călătorit prin toată Kenya, Tanzania și Etiopia doar cu rucsacul în spate. Mi-am dorit mereu să rămân mai mult timp acolo.

S.B: Te-ai născut în România, dar ai crescut în Germania. Te-ai gândi să te întorci în România?

E.N: Absolut, dacă apare ceva de făcut aici. Dar cred că, în viață, nu se poate vorbi despre „întoarcere”; ar fi vorba despre o altă persoană care se duce în alt loc.

S.B: A fost ciudat pentru oamenii din triburi să te vadă cu camera foto în mână? Presupun că nu sunt prea mulți fotografi care vin să viziteze țara, de vreme ce Sudan se află, din păcate, pe lista țărilor care nu sunt de vizitat.

E.N: Curiozitatea a fost reciprocă. Am fost întrebată despre familia mea, despre viață și educație, sănătate, cultură și toate celelalte. Am fotografiat oameni din zonele rurale, care nu mai fuseseră fotografiați niciodată, dar Sudan are și o latură modernă cu zgârie-nori, bănci și smartphone-uri, IT și hoteluri luxoase, în capitală. În 1960, Sudan era una dintre țările înstărite din Africa, unde în capitală, un mix cosmopolit de oameni trăiau laolaltă și femei musulmane purtau fustă până la genunchi; erau prezentări de modă cu coafuri tapate și o echipă de baschet feminin în fuste scurte, localnicii purtau costum de baie și înotau în Nil. Oamenii din alte țări și-au dorit să studieze la Universitatea din Khartoum. Sudan a devenit vulnerabilă și izolată politic de mai bine de 30 de ani, de aceea este considerată o țară periculoasă pentru a fi vizitată, neavând turismul dezvoltat la scară largă, dar nu pentru că oamenii ar face vreun rău. Poate de aceea unele culturi încă trăiesc în felul lor tradițional și diferit față de Vestul dominant, față de care ne-am obișnuit. Am fost în siguranță cât am călătorit acolo, deoarece sudanezii sunt oameni primitori și prietenoși, iar conflictul politic încă n-a cuprins toată țara.

S.B: „Secretul nu se află fără a călători” – alt proverb  ce apare în documentarul tău și care mi-a atras atenția. Ai călătorit de multe ori și acum tu ești cea care dezvăluie secrete. Spune-ne despre pasiunea ta, fotografia, și cum a început? Ce te-a inspirat să devii fotograf?

E.N: Pasiunea mea pentru Sudan a fost cea care m-a determinat să mă dedic cu seriozitate fotografiei. Înainte făceam fotografii și țineam prezentări colorate cu slide-uri despre Kenya. Văd mai multe lucruri din spatele obiectivelor pentru că restul lumii trece în fundal. Începi să vezi mai mult și mai în detaliu atunci când privești prin obiectiv. Are la bază dorința de a păstra și de a conserva un moment efemer. Cartea include aproximativ 550 de fotografii, dar e mai degrabă o carte cu texte și imagini, având în vedere că acestea din urmă au fost inspirate de proverbe, fabule, legende, mituri, anecdote, fragmente din cântece, sfaturi pentru ritualuri, cântece de jale și alte texte pe care oamenii le folosesc în viața de zi cu zi. Acestea oferă contextul. Poezia oamenilor ilustrează fundația propriei lor vieți. Îmi place să observ oamenii, și să redau subiecte legate de dezvoltare într-un mod artistic. Fotografia a fost un instrument care mi-a permis să fac asta. Dacă aș fi avut un alt talent care să-mi permită să fac același lucru, probabil că l-aș fi perfecționat.

S.B: Vorbind despre , cred că a fost complicat pentru tine să cari cu tine aproape tot studioul, adică tripodul, o mulțime de obiective etc. Am observat în documentar că folosești Nikon. Ce obiective foto folosești cel mai des?

E.N: Nu am alt echipament foto în afară de camera mea, baterii de rezervă, încărcător și un laptop mic unde să descarc și să salvez imaginile peste noapte. Cred că echipamentul excesiv îi stânjenește oamenii. Dorința mea a fost să surprind oamenii în momente unice și să creez acea conexiune. De asemenea, echipamentul foto excesiv este dificil de cărat și îți reduce libertatea de mișcare.

S.B: Aș vrea să spun, în final, că munca ta este incredibilă, curajoasă și menită să inspire. Ceea ce ai făcut este fascinant. Îți mulțumesc pentru că ți-ai făcut timp să răspunzi întrebărilor și sper să te întâlnesc în persoană, în cadrul expoziției din București!

 

surse foto: 1, 2, 3

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ruxandra A.

Ruxandra A.
A absolvit Facultatea de Litere din București. E pozar amator și scrie fie poezie, fie proză. N-a publicat nimic deocamdată. Muzica rock e a doua lume în care se refugiază. Prima o reprezintă cărțile.