„Alergătorul invizibil” de Ciprian Măceșaru [fragment]

*

            Tata n-avea decât opt clase, ceva pregătire la pompieri şi o şcoală de zidărie, spunea „e multe” şi „lucrurile care le-am făcut”, iar casă n-a reuşit niciodată să-şi construiască, deşi altora le-a ridicat palate, a câştigat bani frumoşi „cu mistria”, dar i-a băut ca pe apă, s-a ales praful de ei. Noroc că ne-au dat comuniştii casă, mică, dar, totuşi, o casă.

            Tata nu-i suporta pe comunişti, îi înjura tot timpul. Îl săltau de acasă securiştii, îl ţineau o noapte întreagă la interogatoriu, îl potoleau pentru o lună, două, apoi el iar începea să-i înjure şi să asculte Europa Liberă la serviciu, în remiza de pompieri. Mare noroc a avut. Alţii au ajuns la Canal sau pe șantierul Casei Poporului pentru mult mai puţin. Și poate că şi el ar fi ajuns.

            Mai întâi l-a salvat Georgescu, vecinul nostru gras, cu pielea roz. Într-o zi mă întorceam cu taică-meu acasă, Georgescu a oprit Wartburgul său bleu lângă noi, a lăsat jos geamul şi-a spus: „Bă, nu mai fi prost de gură, că a doua oară nu te mai scap”. Era securist. Dar taică-meu nici vorbă să se potolească. Îl vedeam ca pe-un erou. Nu mai ştiam pe nimeni care să aibă atâta curaj. Maică-mea îi spunea mereu: „Nu te mai pune, mă, cu ei, vezi-ţi de treabă”. „Mai dă-i dracului de nenorociţi!” riposta el încăpăţânat. Refuzase să se înscrie în Partid şi, din cauza asta, multă vreme am locuit într-un cămin de nefamilişti. Abia târziu, pe când eu aveam vreo trei ani, s-au îndurat comuniştii să ne dea casa aia.

            A doua oară a fost groasă, degeaba l-a implorat mama pe Georgescu, ăsta nu mai putea interveni sau poate că nu mai voia, exact cum spusese, aşa că mama a rugat-o pe soră-sa de la Bucureşti să facă ceva, mătuşă-mea lucra la Otopeni, la aeroport, avea multe relaţii. Cum-necum, povestea lui taică-meu a ajuns la urechile lui Postelnicu, acesta a ordonat ca tata să fie lăsat în pace şi asta a fost tot.

            Nu ştiu însă dacă până la urmă n-ar fi încurcat-o. Revoluția din decembrie ’89 a închis definitiv povestea. În timp am înţeles că tata fusese revoltat doar pentru că nu-i convenea situaţia personală, nu pentru că şi-ar fi dorit democraţia. Habar n-avea ce-i aia democraţie, altfel n-ar fi ajuns să-l voteze pe Vadim.

*

            Sașa era un rus ajuns nu se ştie cum şi de ce în orăşelul nostru. Probabil că era basarabean, dar așa se dusese vorba, că e rus. Mustăcios, purta ochelari de soare, geci din piele maro, ca alea de aviatori, avea părul blond, până pe umeri. Lumea bârfea că ar fi de la KGB, un „pedofil kaghebist”, aşa zicea mama, tata zicea că sunt prostii, dar pe mine mă luase frica.

            Într-o seară, stăteam pe stradă cu nişte prieteni, ascultându-l pe Luză cum cânta la chitară nişte oboseli folk. Măcar era altceva. De Căcarea României eram sătul. Aşa zicea tata: Căcarea României. Ne uitam ca tâmpiţii la cele două ore de program zilnice, din care o bună parte era ocupată de Cântarea României, un program plin de osanale dedicate Marelui Cârmuitor, dansuri tematice, cântece şi poezii, pe stadionul 23 August aveau loc coregrafii gigant, ca alea din Coreea de Nord şi din China, ne uitam, naiba ştie de ce ne uitam, ne uitam ca boii, ne spălau comuniştii creierii, ne uitam fiindcă voiam să vedem ceva mişcându-se pe ecranul ăla, orice, cred că şi la un cur de maimuţă ne-am fi uitat, ba puneam şi-un plastic portocaliu în faţa ecranului, ca să avem şi noi televizor color. Speram ca într-o zi să cumpărăm unul adevărat, dar de la bătrânul Diamant S, cu eleganta sa cutie din lemn și cu butoane metalice,   trecusem la un Sirius 208 B urât, negru, cu butoane din plastic care se mișcau ca niște dinți gata să cadă și cu cutia tot din plastic, de ziceai că e un televizor de jucărie, o jucărie nici măcar originală, o copie de doi bani, chinezească. Oricum, la ce bun să ai televizor color dacă nu aveai ce să vezi la el?! Altfel ar fi stat lucrurile cu un aparat video.

            Odată am fost cu Ţeavă şi Sandu la un tip, plăteai şi te lăsa să te uiți la filmele pe care le avea. Ne-a primit în chiloți, ciufulit, morocănos, ne-a luat banii și, fără să ne întrebe ce film vrem să vedem, a vârât o casetă în aparat, apoi s-a tirat într-o cameră, probabil înapoi la somn. Filmul era American Ninja 1. Ne-am distrat, chiar dacă mie mi-a fost, deși n-am lăsat să se vadă, frică. Tipul ăla îmi părea dubios, ceva îmi spunea că învârte multe lucruri pentru care ar fi putut avea probleme, așa că l-am refuzat pe Sandu când mi-a zis să mai mergem pe acolo.

            Îmi rămăsese cinematograful. „Un fleac, m-au ciuruit!” ziceam entuziasmat, împreună cu celebrul comisar Moldovan, stârnind hohote de râs în sală. Vedeam şi filme indiene, în care toţi dansau ca apucaţii şi cântau cu voci subţiri care îmi zgâriau timpanele, sau filme cu coreeni, în care ăia din nord îi zvântau în bătaie pe ăia din sud.

            Saşa a apărut în ziua aceea lângă noi, nimeni nu îl văzuse apropiindu-se.

„Nu vreți un disc cu Creedence Clearwater Revival?” ne-a întrebat. Toţi s-au speriat, au rupt-o la fugă, doar eu am rămas paralizat de cuvintele stranii pe care le rostise. „Ai ascultat Creedence?” m-a întrebat. „Nu”, am reuşit să bâigui. „O să-ţi placă – mi-a zis şi a scos din geaca sa de aviator un disc de pe a cărui copertă te priveau nişte tipi care semănau cu el – Ţi-l dau cu o sută cincizeci. Poţi să faci rost?” Era o grămadă de bani, dar voiam neapărat discul ăla. „Încerc”, am zis. „Bine. Ne vedem aici peste două zile.” Mi-am luat inima-n dinți și l-am întrebat: „Sunteţi agent KGB?”. „Ha! Ha! Un agent KGB care îşi vinde discurile. Asta e culmea”, a zis şi a luat-o din loc. „La ce oră?” am strigat, speriat că l-am supărat. „La şase seara, puştiule.”

            Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi vând cele două clasoare. Fane mă tot bătea la cap că le vrea. Părinţii lui erau ingineri, aşa că nu i-a fost greu să obţină o sută de lei, cât i-am cerut îi cerusem pe ele. Apoi n-am avut ce face şi i-am vândut lui Ţeavă colecţia de abţibilduri cu fotbalişti. Ţeavă însă era sărac, chiar mai sărac decât mine, așa că mai mult de douăzeci și cinci de lei nu am putut scoate de la el.

            I-am cerut lui taică-meu banii care-mi lipseau, deşi eram aproape sigur că nu mă va ajuta. „La ce-ţi trebuie?”, m-a întrebat. „Vreau să cumpăr un disc cu o formaţie.” „Ce formaţie?” „O formaţie, n-o ştii tu.” „Cere-i lu’ mă-ta.” „I-am cerut. N-are”, am minţit. „Mda? Bine, mă, ia de-aici.” Nu mi-a venit să cred. A scos portofelul, a luat din el o bancnotă cu Tudor Vladimirescu şi mi-a dat-o, apoi m-a tras lângă el şi m-a pupat zgomotos pe obraz.


(n. 1976, Câmpina) este scriitor, muzician, ilustrator și jurnalist cultural. Dintre cărțile sale amintim: Infrapaginal (Jurnal 2000-2018); Despre nerăbdarea de a fi răbdător. Dan C. Mihăilescu și în dialog epistolarȘi se făcu întuneric (povestiri); Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta (microroman); Locul în care n-am ajuns niciodată (poeme); Super! Sunt un gândac! (literatură pentru copii)… I-au fost traduse poeme și/sau povestiri în italiană, cehă, ebraică, idiș, engleză și bulgară. Este fondatorul revistei culturale Accente din București. A fost toboșarul formațiilor Toulouse Lautrec și Hotel Fetish. A scris libretul operei de cameră În trup, compoziția Dianei Rotaru.


Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.