A taste of ink / Compte tes blessures (2016)

Vincent  (Kévin Azaïs) are 20 de ani și mulți demoni specifici vârstei. I-a murit mama de curând, iar relația cu tatăl său (Nathan Willcocks) nu-i una tocmai bună și se refugiază în concertele trupei sale din barurile pariziene. Pentru Vincent, a fi solistul unei trupe de metalcore e o eliberare și singura plăcere pe care viața i-o aduce.

Dacă ți-a plăcut până acum începutul, A taste of ink a fost nominalizat la festivale de internaționale din Zurich, Zagreb, Tbilisi, Guadalajara, Shanghai, Ierusalim și Stockholm, inclusiv la Cannes, în 2015.  Plus alte premii pe care le-a câștigat, ceea ce nu-i rău deloc, dacă stăm să ne gândim că e vorba despre un debut regizorial al lui , care, înainte de acest , a scos doar 3 scurt-metraje.

Vincent nu pare să-și găsească rostul în viață, dar apariția noii iubite ale tatălui său pare să-i anime spiritul. Ura față de părinte crește cu fiecare clipă, creându-se momente de tensiune între cei doi. E vorba nu numai de bad-parenting, ci și de o analiză psihologică interesantă a copilului rămas orfan de un părinte, fiind neglijat de celălalt, care își reface viața. Asta e ceva inacceptabil pentru Vincent, pentru că, în cazurile copiilor care rămân cu un părinte cu care nivelul de contact emoțional a fost zero, aceștia își doresc ca lumea întreagă să simtă suferința pe care o simt și ei.

Mi se pare interesant că regizorul a punctat pe conflictul dintre generații, o temă în permanență actuală și care are ca protagoniști milioane de adolescenți sau copii din lumea întreagă.  Portretele celor două personaje principale masculine sunt foarte bine conturate. Găsim un Vincent introvertit cu cei câțiva prieteni și cu familia, dar pe scenă vedem un tânăr dezlănțuit care își varsă frustrarea prin intermediul talentului său.  Noua iubită tatălui său, Julie (Monia Chokri) pare să empatizeze cu el și asta îi declanșează atât dorul de mamă, cât și dorința de a fi iubit și acceptat așa cum este el. Vincent își dă seama de legătura care se creează între ei atunci când Julie vine la unul dintre concertele trupei. Tânărul e chinuit de frustrări și de tensiuni vechi din copilărie, nerezolvate până atunci. Nu poate construi punți de comunicare cu tatăl pentru că acesta e o figură absentă, care nu-i oferă nici măcar șansa de a primi explicații. De aceea, nu poate face niciun pas în direcția lui, iar comunicarea nu-i punctul lui forte. Muzica și trupa sunt singurele modalități de a se exprima.

Figura paternă e una banală, tipul văduvului care nu se chinuie prea mult să-și jelească soția decedată, care nu dă doi bani pe ce simte fiul și nici pe faptul că el chiar excelează la ceva. Vrea să-și refacă viața, chiar dacă asta înseamnă să deschidă un război tacit cu propriul fiu. Nu caută să rezolve conflictul, nu-i pasă de conflict, ba chiar se revoltă atunci când vede rebeliunea fiului (, atitudine). Nu caută să înțeleagă ce anume îl aruncă pe Vincent într-un abis interior, e egoist și crede că lipsa fiului din casă va rezolva situația.

Deși pentru unii poate părea puțin plictisitor scenariul, mie mi se pare foarte bine gândit, pentru că nu e nimic tras de păr și nu are niciun artificiu în plus care ar putea să facă spectatorul să dea ochii peste cap. Pentru un debutant mi se pare un fim decent, mai ales că a găsit un personaj principal care se mulează perfect (tatuajele intră în rol).

IMdB i-a dat 6,4, eu i-aș da un 8.


:

Distribuție: Kévin Azaïs, Monia Chokri, Nathan Willcocks, Julien Krug, Selim Aymard, Cedric Laban, Constance Jérôme, Delphine Gleize

Această prezentare necesită JavaScript.


Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ruxandra A.

Ruxandra A.
A absolvit Facultatea de Litere din București. E pozar amator și scrie fie poezie, fie proză. N-a publicat nimic deocamdată. Muzica rock e a doua lume în care se refugiază. Prima o reprezintă cărțile.