Primul autograf [Cristina Andrei, Luminița Corneanu]

[continuare]

Aveam opt ani şi nici nu ştiam că semnătura pe care ţi-o dă un om cu notorietate, un om la care adulţii se uită cu admiraţie, cu emoţie şi cu grija ca naivitatea ta de copil să nu-l deranjeze, se numea autograf.

Eram la casa pionierilor de pe Parfumului, fireşte, la cercul de literatură. Erau nişte cursuri de creative writing, aşa, sui generis, dar nici noi nu ştiam asta, nici instructorii care se ocupau de noi. Într-o zi ne-au zis că o să avem un oaspete important la cerc şi să scriem câte o poezie. Eu cu poezia am o relaţie de… respect. Dinspre mine spre ea. O recunosc imediat ce o văd şi identific uşor impostura. În rest, stăm la distanţă. Atunci, totuşi, am scris una. Dar nu din capul meu, ci inspirată din Dumbrava minunată. Îmi era tare frică să nu creadă cineva că am copiat-o, deşi ea nu exista nicăieri altundeva. Numai că eu n-aveam de unde să ştiu că ceea ce făcusem nu se numea plagiat, ci… variaţiune. Că Mozart avea zece pe o temă de Gluck, că Brahms împrumutase de la Bach şi că Liszt apelase la Bătuta românească în rapsodia… română. Ca să nu vorbesc decât despre muzică. Aşa… ca o variaţiune.

Poezia am citit-o în faţa lui I.D.Suchianu, despre care atunci nu ştiam că este sociolog, jurist, istoric, eseist, critic literar şi de film şi nici că fusese membru în comisia de cenzură a filmelor, e drept, până în 1948. Pentru mine era doar un domn foarte în vârstă, foarte grav care ne-a vorbit puţin şi ne-a ascultat serios şi care, la sfârşit mi-a semnat poezia şi mi-a spus „Bravo, fetiţo”. Iar eu am respirat uşurată.

Aşa că, primul meu autograf, a fost de la altcineva pe o creaţie proprie. M-aş fi mirat să fie altfel.


Eram în clasa a noua, elevă la Colegiul Elena Cuza din Craiova, fost de filologie. Pepiniera umaniștilor din Craiova, Elena Cuza a avut mereu profesori excepționali, din punct de vedere profesional și pedagogic. Și uman, aș ține să adaug, deloc în cele din urmă. Astfel de profesori ne prilejuiau adesea evenimente memorabile care aveau loc chiar acolo, în școală.

În ziua aceea, profesoara de română ne-a anunțat că mergem în bibliotecă de la ora cutare, unde îl vom cunoaște pe… .

Vă închipuiți cum ne-a sunat asta. Mamă, mamă, ne-am zis noi, vom vorbi cu un clasic în viață. Vom afla lucruri pe care nimeni altcineva nu ni le-a mai spus și nici nu ni le va mai spune. Lucruri despre literatură, despre creație, despre sensul vieții și rolul artei.

La ora stabilită, am mers în bibliotecă, ticsită de colegi de a noua și a zecea. O profesoară l-a prezentat pe poet, iar apoi poetul a început să ne vorbească.

Ce am aflat atunci, revelator și esențial, despre sensul vieții și al artei?

Nimic.

vorbea atât de încet, că nu auzeam nimic. Nimic-nimic. Noi, copiii, eram prea paralizați de importanța momentului pentru a semnala că nu auzim. Am stat cuminți (pentru că eram exemplar de cuminți) o oră sau două.

La final am luat un autograf pe un exemplar din, cred, „Singur printre poeți” (o reeditare).

Marin Sorescu era la vremea aceea un om bolnav și în vârstă, episodul trebuie citit în această cheie.

Și totuși, ceva am învățat atunci. Ceva ce a trebuit sa re-validez cu mine însămi într-o viață profesională și, pe alocuri, personală, petrecută printre scriitori. Anume, că ființa de hârtie, cum spune Vargas Llosa, și ființa reală, nu au neapărat vreo legătură. Că de la un vorbăreț impecabil pe hârtie nu trebuie sa te aștepți neapărat sa fie un spectacol viu.

Intre timp am aflat și contrariul, că un tip academic și foarte sobru în scris poate fi spumos pe viu și te poate face să râzi cu lacrimi până la trei dimineața.

Astfel de întâlniri literare vă doresc și dumneavoastră.


[va urma]

 

 

.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.