Primul autograf [Anca Vieru, Ion-Valentin Ceaușescu]

Anca Vieru

Mi-ar fi plăcut să pot spune o poveste emoționantă despre primul autograf primit. Sau o poveste nostimă. Sau să arăt cum primul autograf mi-a schimbat viața. Dar n-a fost așa. Am stat prea departe de lumea literară până de curând și singurele interacțiuni cu scriitorii au fost prin intermediul cărților.

Câteodată însă am tânjit după un autograf. Ca atunci când am văzut de vânzare, la un anticariat online, „Conversație la catedrală” de Mario Vargas Llosa. Cu autograf. Am stat pe gânduri, convinsă că e un fake. În fond, cine ar vrea să renunțe la un autograf autentic al lui Vargas Llosa? Și în final, când m-am hotărât să cumpăr cartea, cu autograf fake sau nu, dispăruse de pe site. Sau altă dată, când am vorbit cu un voluntar la recensământ care fusese acasă la Augustin Buzura. Și n-ai luat un autograf?, m-am mirat eu. N-aveam nicio carte la mine, mi-a spus. M-am întrebat dacă eu m-aș fi întors. Dar nu cred. M-aș fi jenat să apar a doua zi la ușă cu o carte în mână.

Așa că primul autograf a venit abia în 2013, când participam la Creative Sundays organizate de Revista de povestiri și l-am întâlnit pe T.O Bobe. Și cartea lui „Cum mi-am petrecut vacanța de vară”.

Începutul fusese făcut: aveam autograf și era vară.

Ion-Valentin Ceaușescu

Am văzut la o emisiune tv cum o mănușă albă de bal cu autograful lui Clark Gable de prin ani `50 a fost cumpărată cu câteva mii de euro și mă întrebam de ce ar da cineva atâția bani pe o semnătură. Înțeleg poate să dai, dac[ te dau banii afară din casă, pe o carte rară, pe un tablou sau orice altceva artistic, dar pe o banală mănușă albă cu un nume mâzgălit pe grabă de către un om care a avut ceva succes în viață chiar nu pot înțelege. Sunt însă oameni care vânează autografe sau obiecte care au aparținut cuiva faimos, unii din pasiune, alții pentru profit. Eu nu (mai) sunt un colecționar de autografe, dar din când în când mai primesc câte unul.

O să încep prin a povesti despre primul autograf. Eram în clasa a 6-a, la Casa de Cultură orășelului meu și tocmai avusese loc ceva spectacol cu artiști renumiți cu douăzeci de ani în urmă. Toți copiii stăteau la coadă la autografe, așa că, în spiritul colectivității, am rămas și eu. Nu aveam vreun artist anume în minte, oricare mergea. Așa că am așteptat și s-a nimerit ca cel ce mi-a dat primul autograf din viața mea să fie Gabriel Dorobanțu, artist în vogă pentru unii. Țin minte și acum: mi-a semnat pe ultima filă a vocabularului de Limba Franceză: „Pentru Valentin, de la Gabriel Dorobanțu, ultimul romantic.” Asta cu romanticul mi s-a părut încă de pe atunci cam aiurea, dar acum mă umflă pe de-a-ntregul râsul când îmi aduc aminte. Mama a fost mult mai încântată decât mine. Au urmat cei de la Voltaj, un scriitor care a scris despre niște țărani și un autor vâlcean pe care nici nu mi-l mai amintesc, toate obținute pentru că m-am nimerit în preajma lor și dacă ceilalți luau, am luat și eu.

Primul autograf pe care chiar mi l-am dorit și pe care l-am obținut a fost de la Mircea Cărtărescu. Era (și încă mai este uneori) scriitorul meu preferat și odată venit în București cea mai mare dorință a mea a fost să-l văd, aud, să discut măcar câteva secunde cu el și să iau un autograf. Acest lucru s-a întâmplat la un târg de carte, când a lansat Zen, al treilea volum al jurnalului său. Am stat cuminte la coadă, am ajuns în fața lui și i-am zis cu emoție: „v-am citit toate cărțile”. El a zâmbit încurcat și a zis: „mulțumesc”, a scris ceva și a trecut momentul. Nu cred că m-a crezut, dar chiar îi citisem toate cărțile. Între timp am mai strâns câteva autografe de la el și de la alți zeci de scriitori care îmi plac. Un alt autograf pe care mi l-am dorit a fost de la Salman Rushdie, care a venit acum câțiva ani în România, dar erau atât de mulți oameni care stăteau la coadă și paza in jurul lui atât de mare, încât am renunțat la idee.

La un moment dat am luat pentru Elena un autograf de la Nora Iuga, m-am gândit să-i fac o surpriză. Mereu tânăra scriitoare a acceptat și a dat un foarte frumos autograf pe o carte de-a ei, special aleasă de mine. Am crezut că o să o impresionez pe iubita mea, care îmi vorbise foarte frumos despre ea. Când am ajuns acasă și i-am oferit cadoul, am aflat că deja avea un autograf de la autoare, pe aceeași carte. M-am ofticat puțin, apoi ne-am amuzat copios, uneori mai râdem pe seama acestei întâmplări.

În urmă cu câțiva ani am început să merg pe la concerte și am luat câtva autografe de la membrii câtorva trupe de metal, dar acum am început să mă mulțumesc să urmăresc ceea ce face omul care îmi place și mă interesează să-i spun, dacă am ocazia, un cuvânt bun în loc să-i cer un autograf, fiindcă autograful de la el este însăși arta cu care mă bucură.

[va urma]