„Nemuritorii de rând” de Ana Barton [fragment]

Acest articol a fost publicat de Semnu' Bun pe 20.12.2018 în rubrica Fragmente și are asociate următoarele etichete: , , , , .

Sofia plecase în dimineața aia să găsească ciuperci și să culeagă frunze de iașniță. Avea nouăzeci și opt de ani și semăna foarte bine cu insula pe care trăia. Erau amândouă istovite. Se ducea spre Ari, peste pădurea cea mare, poate prin părțile lui să mai fie ciuperci. Ari trăise peste o sută de ani, dintre care ultimii treizeci mai mult singur, de când murise Aspasia. Aveau copii, dar copiii plecaseră de mult la școli, peste mare, și veneau rar, stăteau puțin, erau și ei bătrâni. În ultimii ani, nici nu mai puteau ajunge, veneau nepoții lor, și lor li se-nspicase părul. Au vrut să-l ia pe Ari cu ei, dar el nu s-a-ndurat să plece de pe insula pe care se născuse și pe care n-o părăsise niciodată decât ca să pescuiască, în larg, dar și aia se-ntâmpla rar, lui îi plăcea să pescuiască în lagună, avea un băț lung, cu două țepușe egale în vârf. Sau, pur și simplu, prindea peștii cu mâna. A rămas acolo mai mult de treizeci de ani, până când niciun răsad de roșie nu s-a mai prins și-a mâncat numai smochine, bine că erau bune și proaspete, și uscate. Mai aduceau copiii și nepoții mâncare de-a lor, dar Ari o numea mâncare de război, că ținea doar de foame, niciodată de plăcere. Înainte să moară, visa același vis de câte ori punea capul jos. Se făcea că era tânăr, pe insulă erau oameni, iar Aspasia mânca mereu roșiile bătute și scofâlcite, pe alea bune li le lăsa întotdeauna lui și, mai târziu, copiilor. Mereu fuseseră probleme cu mâncarea pe insula asta fiindcă mereu trăiseră puțini oameni pe ea, pământul era stâncos și, în afară de smochine, ceva ciuperci sub pomi și niște frunze amare, nu rezista mai nimic. Tot ce-ncercai să sădești și să crești trăia un pic, oricât de mult îngrijeai de plante, mâncai o dată, hai, de două ori și gata. La un moment dat, parcă de ciudă că fuseseră aduse în pustietatea aia, plantele refuzau să se mai prindă. Roșiile rezistaseră cel mai mult, aduseseră oamenii toate soiurile de pe continent și, când unul refuza insula, puneau altul până se sătura și ăla. Cu câțiva ani înainte ca Ari să se ducă dincolo, niciun soi nu mai vrusese să se prindă aici. Sofia s-a gândit mai târziu că poate de-aia și murise Ari, din cauza fărăroșiilor.

În partea aia de insulă unde trăia el, nu mai erau nici ciuperci în ultimii ani, dar ea nu știa. Se speriase pentru că dispăruseră din toate locurile știute de ea, locurile de-aproape și de nu chiar aproape, și-așa ajunsese la casa lui Ari, sperând să găsească ciuperci, traversând toată insula, sprijinită în bățul ei bătrân, adus de tânăr de mare, demult, când l-a luat din apă doar pentru că avea o nuanță de verde pe care ea nu o cunoștea. L-a dus acasă și l-a ținut la fereastră, uitându-se cum se tot schimbă la față, până verdele ăla crud s-a făcut coajă subțire, brună, și apoi un fel de scoarță aproape neagră. Acum, bățul ăla, Ipo îi pusese numele, era ființa cea mai apropiată de ea.

Ca întotdeauna, cu Ipo plecase Sofia să caute ciuperci. Pornise în căutarea lor la câteva zile după ce nu mai văzuse nici vreo umbră de-a lor prin împrejurimi. Nu văzuse nici pe drumul către Ari, dar se ferise să plângă, de teamă că plânsul i-ar slăbi vederea și-ar putea să treacă pe lângă vreun cuib de ciuperci și să-l piardă. Atunci îl văzuse pe Ari pentru ultima dată, ceea ce ea știuse, că Ipo îi cântase sub palmă în felul ăla în care o făcea când vedea o moarte, însă Ari nu știuse. Stătuseră amândoi de vorbă ore multe, bărbatul o tratase cu niște uscături aduse de ai lui de peste mare, apoi băuseră un fel de vin de smochine, în partea ei nu mai erau smochine de mult timp, așa că Sofia se bucurase. Vin era mult spus, poate mai bine era să-i fi zis ceai stătut. Ari era vesel și pus pe vorbă, ea l-a ascultat liniștită și nu l-a întrerupt niciodată. Nici măcar atunci când i-a spus că ciuperci nu mai văzuse de ani pe lângă casa lui. Când a plecat, l-a mângâiat pe amândouă mâinile și pe urmă i le-a sărutat, aplecându-se mult, mult, căci Ari stătea țeapăn, nu le ridica, nu înțelegea nimic, noroc cu Ipo, că a susținut-o. Lui Ari i-au dat lacrimile, i-au dat și Sofiei, numai că îi curgeau din cerul gurii direct pe gât, nu se vedea nimic, asta dacă nu te uitai la Ipo, care era plin de picături mici, mici, ca și cum ar fi transpirat de spaimă.

A luat-o pe alt drum către casă, le știa pe toate, pe unele dintre ele chiar ea le făcuse, iar când a ajuns în crâng, Ipo s-a răcit ca gheața, mâna ei a alunecat periculos, iar Sofia s-a dezechilibrat și era gata-gata să cadă. S-a sprijinit speriată de un copac căruia îi mirosea coaja amar. Atunci a știut ea că Ari a murit. Copacii ăia fuseseră mereu dulci, iar lăstarii din jurul lor erau și mai dulci. Acum, amarul ieșea din ei ca o furie. Ari pleca și era uimit că pleacă. Nu-i era frică, Sofia știa că frica miroase a acru, or, ăsta era un amar otrăvitor, amar din ăla care te amețește, ca uitarea de sine. Uite, Ipo, i-a zis ea, Ari e așa de bătrân, dar tot e surprins că moare. Vezi tu că moartea, chiar și când e așteptată, tot neașteptată este? Acum am rămas numai noi doi pe insulă. Ipo n-a zis nimic, niciodată nu zicea, doar s-a dezghețat dintr-odată și s-a făcut pentru o bucățică de clipă iarăși verde sau așa i s-a părut ei. Sofia s-a uitat la el, i-a zâmbit, ca unei amintiri, apoi a văzut jos, lângă ea, o ciupercă uriașă, violet. Lacrimile au început să-i curgă-n neștire, de bucurie. Deci, nu dispăruseră de tot. S-a aplecat și-a atins-o ușor, era diferită de toate ciupercile pe care le știa ea, iar ea le știa chiar pe toate. Dar uite că nu chiar pe toate, ce bine că nu. L-a luat pe Ipo din iarbă și-a zgârmat cu el împrejurul ciupercii, a scos-o cu pământ cu tot, voia s-o ia cu grădina ei și s-o ducă acasă, s-o planteze în pădurea mică de peste stânci. N-a vrut s-o culeagă pur și simplu, ci s-o ia cu împrejurul ei mic, căci chiar dacă ciupercile nu au rădăcini, ele au împrejururi, a vrut să-i fie mai lină și plecarea, și ajungerea. De fapt, vreau s-o păcălesc, asta vreau. O fur pentru că la mine nu mai sunt ciuperci deloc, numai iașniță, fur de foame, asta fac. Iar ea e singura mea salvare. Și-ncepu să plângă din nou, de data asta de rușine, iar Ipo se-nfierbântă așa de tare, că simți c-o arde în palmă. Se șterse la ochi cu mâneca hainei și, printre hohote, mângâie ciuperca furată. Apoi, încetișor, o sărută în creștet. Am nevoie de tine, îi spuse, ca să îmi ții de frică. Poate n-o să te mănânc, așa aș vrea, dar am nevoie să nădăjduiesc că, dacă și iașnița se va termina, n-o să mor de foame. Nu știu dacă nu cumva n-o să mai fie nici ea cândva, nu știu, așa a fost și cu ciupercile mele, într-o zi nu le-am mai găsit. Mi-e târziu acum, nici Ipo nu se simte prea bine, e bătrân și el, nu cred că mai am putere să ajung până aici, să mă ierți, vino cu mine, te rog să vii cu mine.

Bătrâna n-a pornit însă, ci s-a așezat la rădăcina copacului amărât de moartea lui Ari și-a închis ochii, parcă nu mai avea putere. A adormit cu Ipo într-o mână și cu ciuperca în cealaltă. S-a trezit cumva ușurată în dimineața următoare, s-a ridicat și-a căutat drumul. A ajuns greu acasă, din față bătea un vânt uscat și leșios, care-o dădea înapoi și-o îneca. Ipo se făcuse lucios ca lespezile de la țărm. Ciuperca părea că-i crește Sofiei din mâna dreaptă, parcă se făcea mai mare. O noapte a trecut și aproape toată ziua de după ea de când plecaseră de la Ari și până când au ajuns toți trei acasă. Bătrâna nu numărase niciodată timpul altfel decât în zile și nopți, chiar dacă un călător îi lăsase odată ceasul lui și-i spusese că nu are altceva de făcut decât să-l întoarcă. Ea nu-l întorsese niciodată, înțelesese că ar întoarce timpul și i se păruse o prostie asta, pe ea zilele și nopțile o duceau mereu înainte, chiar dacă înaintele ăsta se făcuse în ultimii ani apăsător, se îngreunase înaintele ei și parcă era și din ce în ce mai tare.

Sofia fusese singura fiică a tatălui său și crezuse multă vreme că oamenii ies din stânci, căci tata mereu venea de după ele, nu vorbea mult, erau ei doi, ciupercile și liniștea mereu, iar ea se făcuse de patru ani când văzuse pentru prima dată un alt om în afară de tata. Era o femeie, iar Sofia se speriase îngrozitor, lumea, așa cum o știa ea, era făcută din ea și din tata, ce fel de arătare putea fi aceea, fără barbă, cu pielea ca puii de ciuperci, care se deosebea așa de tare de tata? Plânsese și se agățase de tata, iar el îi făcuse femeii semn să plece. Își dăduse seama că greșise ținând fetița departe de oameni, dar spaima ei îl făcuse să facă o prostie și mai mare, așa că Sofia a văzut al doilea om, tot o femeie, când avea șapte ani. A știut că e altă femeie și s-a temut că pe lume sunt doar femei, mai ales că acum știa că și ea e tot un fel de femeie, dar mai mică, și un singur bărbat, tata. N-a mai plâns atunci, nici n-a-ntrebat nimic, tata oricum nu prea vorbea, dar a început, când el era plecat și știa ea c-o să stea mai mult, să se îndepărteze din ce în ce mai mult de casă, crezând că o să găsească locul de unde vin femeile. Când avea opt ani, a ajuns prima dată la mare și cât de mult s-a bucurat ea când a văzut valurile. Îi venea să intre în ele, dar n-a îndrăznit. S-a uitat cum vin la țărm și cum se trag înapoi, iar pe urmă sunt înghițite de apa cea mare. S-a întors în fugă acasă, atunci găsise și stânca împădurită unde creșteau ciuperci necunoscute, verzui și călduțe, se așezase sub un copac și se uitase la ele, le mirosise, le pipăise, mâncase câteva și văzuse că țin și de foame, și de sete. Ciupercile alea aveau cel mai bun gust din lume, de flori și de ploaie.

În timp, Sofia învățase multe și înțelesese și mai multe. De exemplu, că niciun om nu poate pune mâna pe lumina lui și că cei mai mulți oameni, din ăia puțini pe care-i întâlnise ea, nici nu știau că au în ei lumină. Și toți aveau, unii mai multă, alții mai puțină. Dar toți aveau. Mai înțelesese ea și moartea, într-o seară în care tata o privise cu ochii mari, îngroziți, și apoi se prăvălise de pe tăpșanul pe care îi plăcea să stea și să se uite la nimic înainte de culcare. Ea avea cincisprezece ani și stătea cu el în seara aia, chiar vorbeau. Tata îi zisese te-ai făcut mare, o să te duc să vezi marea, să intri în ea, să te scalzi, o să râzi, Sofia. Ea dăduse din cap și surâsese într-o parte, vinovată, știa de mult marea, țipa din toate puterile când intra în apă, așa îi venea, pe urmă înota departe, foarte departe, o dată ajunsese în locul de unde venea furtuna, văzuse cum se naște furtuna, din cer și din apă, cu niște linii de foc între ele, abia reușise să ajungă la țărm și de-acolo în fugă acasă, noroc cu ciupercile din drum, c-au întremat-o și-a ajuns cu bine, înainte ca tata să vină. S-a simțit vinovată Sofia, îi ascunsese multe tatei, nu de frică, de rușine, nu știa ce e frica de tata, numai de femei se temea ea, bărbați nici nu știa că există, adică era tata, dar nu știa că tata se numește bărbat, îl chema tata și atât, iar pe femei le chema la fel, femeie, lucru care i se păruse ciudat, dar nu întrebase niciodată nimic. Când înțelesese că și ea este femeie, se bucurase într-un fel, adică își dăduse seama că nu e singură, dar tata, oare tatei cum îi era să fie singurul tată de pe insula aia, adică din lume? Căci lumea Sofiei atât era.

A zâmbit iar și s-a uitat la tata, nu, nu-i va spune, lasă-l să vorbească, și-așa vorbește puțin și rar, dar tocmai atunci el a privit-o cu ochii aproape ieșiți din orbite și s-a prăbușit. S-a dus la el, l-a scuturat, l-a legănat într-o parte și-n alta, i-a frământat capul, dar tata era moale și nu se mișca. Și Sofia urla tata, tata!, dar el nu auzea sau auzea, dar nu se putea mișca, iar ea l-a lăsat acolo și-a fugit spre pădurea mică, din spatele stâncii, să ia ciuperci de-acolo, să-i aducă și lui, o să-i treacă de furtună, cum îi trecuse și ei mai demult. Când s-a-ntors, tata era tot acolo, privind-o cu ochii lui căscați și parcă stinși. Sofia i-a deschis gura, greu i-a deschis-o, și i-a-ndesat o ciupercă mică, ia, tata, mestecă, să vezi, ține și de foame, și de sete, trece, tata, mestecă, tata, te rog nu știa să spună, tata n-o învățase, Sofia îi mișca fălcile cu mâna, să mestece, să mestece odată și să-și revină, dar el nu voia, nu voia să mestece și nici să înghită, iar ea plângea și vuia, din corpul ei ieșeau niște sunete ca atunci când se ciocnesc norii unii de alții și știi că vine o ploaie mare, iar Sofia a înțeles din vuietul ăla al ei că tata nu poate să mestece și să înghită, nu că nu vrea. Și-a pus gura peste gura lui în care mai îndesase niște ciuperci, acum tata avea gura căscată și plină, Sofia nu mai putea să i-o-nchidă, și-a lipit buzele de ale lui și-a-nceput să sufle vuietul ăla din ea în el, sufla și trăgea, avea și ea bucăți de ciuperci în gură, s-a-necat cu una, dar a tușit și-a scuipat și-a știut atunci că nu e bine, a băgat degetele în gura lui și i-a scos toate ciupercile și iar și-a lipit gura de a lui și a tras tare aerul din el, să nu mai rămână nicio bucată, și-l zgâlțâia și mai tare, dar nu-l mai striga, apoi iar a suflat norii ei în el, cu tot vuietul lor, cu lacrimi, dinții ei s-au încleștat în dinții lui și-a apăsat tare cu buzele pe ale lui, le-a mușcat și-a tras de ele și și-a-nfipt mâinile în barba lui. Atunci, în mijlocul ei a luat foc ceva și corpul i s-a cutremurat de spasme, alte lacrimi au țâșnit, unghiile i s-au încleștat în fața lui, iar gura s-a desprins de a lui și capul i-a ajuns pe pieptul tatei. Nu mai avea vlagă și simțea că se lungește, că o lungește cineva, o-ntinde și o face cât drumul până la mare. Dar n-a mai avut putere să se sperie, era ca o limbă de pământ, caldă și ascuțită, peste moartea lui, căci Sofia a știut atunci că oamenii au sfârșit, cu corpul ăla vuit a simțit sfârșitul, dar nu înțelegea unde le e începutul. Sau poate numai tata are sfârșit, poate femeie nu are.

L-a lăsat acolo cinci zile și nopțile dintre ele. Stătea cu el cât era lumină, îi vorbea cât nu-i vorbise în tot timpul lor împreună, în timpul lor viu. Seara însă se făcea prea frig, se-ntărea parcă și mai tare pământul ăla uscat, tata se-ntărise și el și era și mai rece. Dar era rece și când era soare. Când se făcea noapte, ea se ducea să doarmă în casă. N-a mâncat nimic în alea cinci zile și nici în nopțile dintre ele. A băut doar apă, iar apa era amară. N-a plâns deloc. Se legăna doar câteodată lângă el și din gura ei ieșea un sunet moale și prelung, aaaa, pe care era sigură că tata îl aude, chiar dacă nu-i răspundea. Aerul din jurul lui se-ndulcise, însă obrazul îi era amar și parcă îi albise puțin barba. În a șasea dimineață, când s-a trezit și-a vrut să se ducă la el, nu l-a mai găsit. Pe locul pe care stătuse tata, se ridicase un pic iarba, iar în zilele următoare avea să se-ndrepte de tot. Dar atunci, atunci când a ieșit ea din casă și-a văzut locul ăla gol, i s-a tăiat respirația și i s-au împăienjenit ochii. A fugit să-l caute prin toate locurile pe care le știa ea, dar nu l-a găsit nicăieri. Când a ajuns la țărm, a văzut o barcă îndepărtându-se. În ea era un om. L-a strigat tata!, tata!, unde te duci, tata?!, însă omul nu s-a uitat înapoi și nici barca nu s-a-ntors. Au trecut mulți ani până a înțeles că nu era el și-au trecut toți anii ei, dar locul lui de odihnă nu l-a aflat. Și nici pe omul care l-a odihnit.

După moartea lui, singură, a cunoscut toată insula aia mică și toți oamenii ăia puțini de pe ea. Nu era loc pe care să nu fi călcat, în căutarea lui, și nu era om care să nu fi lăsat capul în jos când o întâlnea, însă nimeni nu i-a spus nicio vorbă. Și a văzut Sofia că tata înseamnă bărbat care împreună cu femeie crește copil. N-a știut multă vreme cum anume se face asta, dar a vrut o dată să fure un copil fiindcă-i amintea de ea când era mică. A vrut să fure și un bărbat care aducea cu tata, l-a găsit dormind pe nisip într-o noapte. De-atunci, oamenii se fereau de ea cât puteau, dar nu puteau mereu, și-așa se face că de mai multe ori a dat peste oameni împreunați prin locuri ascunse sau pustii, iar o dată a stat lângă o femeie care năștea. O văzuse îmbrățișată cu un bărbat cu câteva zile înainte, într-un ascunziș de pădure, se îngrozise de pântecele ei uriaș, dar mai mult de gemetele ei chemătoare. Și-atunci i s-a dezlegat Sofiei și-nceputul oamenilor, atunci când o ținea de frunte și de mână pe femeia care urla de durere întinsă pe drumeag și-și blestema bărbatul. Au fost anii ei tineri, în care înțelesese tot pe lume, anii în care nu-i trebuia nimic, în afară de apă și mâncare, iar faptul că nu putea trăi fără ele o-ntrista. Învățase să se ferească de oameni, culegea iașniță și ciuperci, smochine rar, când se-ndepărta mult de casă. Cu roșiile nu fusese-nvățată, tata nu sădise și nu îngrijise nicio plantă, trăiseră fără ele, așa că ei nu-i lipseau. Mult timp n-a știut cât sufereau oamenii că roșiilor nu le place viața pe insulă. Crescuse, pe când avea cincizeci de ani, câteva generații de salamandre.

Tot pe-atunci, Sofia începuse să scape de înțelesurile ei perfecte, care o strângeau de gât cum îi strângeau de trunchi pe copacii bătrâni nodurile vârstelor. Nu căuta oamenii, dar nici nu se mai ascundea din calea lor, însă asta n-a-nsemnat vreun fel de apropiere pentru simplul fapt că insula se depopulase îngrozitor în ultimii ani. Rămăseseră câțiva bătrâni care arareori se-aventurau departe de casele lor, iar când Sofia avea optzeci de ani, majoritatea bătrânilor erau văduvi și își petreceau zilele și nopțile pe prispe, pironind cerul. Atunci s-a întâmplat ceva în populația de păsări, au plecat cele care cântau și-au rămas cele care jeleau, iar Sofia a început într-o noapte să simtă moartea întâi în aer și apoi în țipetele păsărilor. Înainte să moară cineva, aerul se amăra, îl simțeai schimbat în cerul gurii. Și imediat auzeai țipătul înfricoșător, dar nicio fâlfâire de aripi. De la un timp, Sofia începuse să creadă că nu păsările țipă, ci chiar moartea țipă, că nu se bucură de încă unul și încă unul, are și îmbuibarea capătul ei. Și-apoi, oamenii s-au rărit și s-au rărit și morțile. Se-ntâmpla câte una la câțiva ani, era timp să-i digere, iar asta s-a văzut în faptul că nu se mai auzeau deloc țipetele de jale pe când Sofia trecuse binișor de nouăzeci de ani și se-ntorseseră păsările cântătoare.


Sunt născută într-o zi de 13, cu omofor de zăpadă. Decembrie. Acum 45 de ani. Mama s-a bucurat mult când m-a văzut şi-a fost foarte mirată că mişc. Aveam 75 de centimetri şi semănam mai mult c-o tenie. A vrut să mă sărute pe obraz, dar arătarea care eram a deschis înfricoşător gura, mama s-a-nspăimântat de creatură şi mi-a scăpat pe gât bomboana mentolată care-i îndulcea primele ore de lehuză. A văzut că dau să mor, aşa că m-a luat de picioare şi m-a scuturat până mi-a sărit bomboana din gât. Am început, aşadar, această viaţă ca variaţiune a Albei-ca-Zăpada. Pe urmă, am început să mă uit la oameni. Nu-mi amintesc când am început, poate când m-a urcat tata pe acoperiş pentru că n-am fost cuminte. De pe tabla casei, lumea e tare fragilă. După ce-am învăţat să citesc, pe la cinci ani, m-am făcut maniheistă: oamenii erau buni şi răi, proşti şi deştepţi. A durat un pic să-mi crească nuanţe, dar a meritat. Acum, mai mult decât oricare zbatere a lor, cu nevoie de demonstraţie inclusă, caut să-i simt, caut să simt cum simt ei, caut să-i caut. Oamenii sunt cele mai ofertante întrupări posibile pentru că poţi să-i citeşti şi să-i scrii în timp ce-i iubeşti.


Romanul a apărut la editura Herg Benet, . Detalii despre carte, aici.

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te altor mii (13) de abonați

Direcționează 20% din impozit

Donează dacă vrei să susții financiar educația culturală. Decide ce faci cu 20% din impozitul afacerii tale. Poți contribui la dezvoltarea revistei, ca aceasta să aibă mai multă consistență, coerență și consecvență în plan editorial. Îți mulțumim în avans! Revista digitală SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.