„Navigând singur în jurul lumii” de Joshua Slocum [fragment]

Acest articol a fost publicat de Semnu' Bun pe 27.12.2018 în rubrica Fragmente și are asociate următoarele etichete: , , , .

CAPITOLUL V

Plecarea din Gibraltar, ajutat de remorcherul Maiestății Sale.

Spray își modifică ruta dinspre Canalul de Suez spre Capul Horn.

Hăituit de o navă-pirat maură. Comparație cu Columb. Insulele Canare. Insulele Capului Verde.

Viața mării. Sosirea la Pernambuco. O notă de plată pentru guvernul brazilian.

Pregătiri pentru furtunile Capului Horn

Luni, 25 august, Spray a pornit din Gibraltar cu busola bine compensată în raport cu abaterea înregistrată de la drumul cel drept făcut la venire. Iahtul a fost scos în larg de un remorcher al Maiestății Sale, dincolo de rafalele de pe munte, până în zona brizei statornice, unde pânzele au prins un vânt iute, care ne‑a purtat din nou către Atlantic, transformându-se curând în furtună dezlănțuită. Când mi-am făcut planul de drum, aveam de gând să merg de-a lungul coastei, la mare distanță de țărmul acesta, bârlog al piraților. Dar abia începusem a-mi pune în aplicare planul că am și zărit o felucă ieșind din cel mai apropiat port, pentru ca apoi să urmeze siajul lui Spray. Eu luasem drumul Gibraltarului pentru că avusesem de gând să-mi continui calea prin Mediterana, Canalul de Suez, apoi să cobor prin Marea Roșie și, în fine, să apuc spre est, nicidecum pe ruta de vest, pe care am adoptat-o abia în cele din urmă. Am fost însă convins de ofițeri cu vastă experiență pe aceste mări să‑mi schimb intențiile. De-a lungul litoralului, de amândouă părțile, pirații fiind numeroși, nu mi-am putut permite să nesocotesc acest sfat. Și iată-mă taman în mijlocul piraților și al tâlharilor. Am schimbat drumul, feluca a făcut același lucru, amândouă ambarcațiunile tăind valurile foarte iute. Între noi distanța devenea din ce în ce mai mică. Spray înainta vitejește, se întrecea pe sine, dar, în ciuda tuturor eforturilor mele, din când în când mai cădea sub vânt. În plus, avea prea multă velatură, depășind limita de siguranță. Trebuia să terțarolez sau să accept să rămân fără catarg și să pierd astfel totul, indiferent dacă luam în calcul pirații sau nu. Trebuia să terțarolez chiar dacă aveam să fiu nevoit să mă iau cu pirații de piept ca să-mi salvez viața.

N-am pierdut multă vreme cu terțarolatul randei, nici cu truda de a o ridica la loc, probabil nu mai mult de un sfert de ceas, dar, între timp, feluca redusese simțitor distanța dintre noi, așa încât puteam să disting smocurile de păr din creștetele celor din echipaj, de care îi apucă Mahomed pe ticăloși ca să-i tragă în raiul lui, după cum se spune. Și pirații veneau ca vântul. Acum puteam să-i văd bine și mi-am dat seama că erau pirați din tată-n fiu și, din mișcările lor, am priceput că se pregăteau să dea lovitura. Dar, într-o clipită, expresia de supremă bucurie s-a șters de pe chipurile lor, făcând loc celei de spaimă și turbare. Ambarcațiunea lor, purtând și ea prea multă velă, s-a pus de-a curmezișul pe creasta unui val mare. Un singur talaz schimbă situația cât ai zice pește. Trei minute mai târziu, același val l-a ajuns din urmă și pe Spray și l-a zgâlțâit până la ultima fibră a lemnului. Într-o clipă, scota randei a și plesnit, ghiul a luat-o razna și s-a frânt dintr-odată aproape de călcâi. Împins de instinct, am sărit la funga focului și la cargabas și, într-o secundă, am dat jos focul. Fără vela din provă și cu cârma banda în bordul de sub vânt, Spray veni cu o smucitură în vânt. În vreme ce rămase tremurând așa, o clipă, cât o fi fost, am dat jos și randa și am legat-o la bord cu ghiul rupt cu tot. Cum am reușit eu să aduc înapoi ghiul care zburase peste bord înainte de a mă trezi cu vela sfâșiată nu prea știu, dar nu se desfăcuse nicio cusătură. După ce am asigurat randa, am ridicat din nou focul și, fără să mă mai uit în jur, m-am repezit în cabină, am smuls din cui pușca încărcată și cartușiera și le-am pus la îndemână. Îmi făcusem socoteala că, între timp, nava-corsar își reluase drumul și trebuia să se afle pe undeva pe aproape, așa că atunci când aveam să mă uit spre ea era mai bine s-o fac privind pe deasupra țevii puștii. Eram cu arma la umăr când am privit înapoi, dar pe rază de o milă n-am descoperit la început nici urmă de navă-pirat. Căutând mai atent, mi-am dat seama că valul și grenul care-mi smulseseră mie ghiul rupseseră și catargul felucii. Am zărit echipajul acela de hoți, vreo duzină sau chiar mai mulți, trudindu-se să-și adune bucățile de greement de prin valuri. Alah le înnegrise chipurile!

Am navigat confortabil mai departe numai cu focul și trinchetinul pe care le ridicasem acum. Am scos ghiul și am strâns bine vela pentru noapte. Apoi am pus prova cu două carturi mai spre larg pentru a compensa curentul și valurile mari de hulă care băteau spre țărm. Astfel, vântul îmi venea la trei carturi în travers pupă tribord și, în alura asta, velele din provă trăgeau bine. Cam pe când pusesem toate lucrurile la punct s-a lăsat întunericul și pe punte a căzut un pește zburător. Așa că l-am luat în cabină, pentru cină, dar m-am simțit prea oboist ca să mai gătesc sau chiar să mănânc ceva gata pregătit. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată mai obosit ca atunci, la sfârșitul acelei zile, nici mai înainte, nici mai apoi. Fiind prea ostenit ca să pot dormi, m-am legănat, odată cu nava până aproape către miezul nopții, apoi m-am chinuit să curăț peștele și să-mi fac un ceai. Am priceput pe deplin, dacă nu cumva înțelesesem mai dinainte, că această călătorie care mă aștepta avea să ceară multă și îndelungată trudă. Pe 27 august nu se mai vedea nici urmă de mauri, iar din tărâmul lor nu se mai zăreau decât două piscuri, departe, spre Răsărit, prin aerul limpede al dimineții. Îndată după ce s-a ridicat soarele, au dispărut și ele în ceață, spre marea mea bucurie.

La câteva zile după ce-am scăpat de pirați, s-a așternut un vânt statornic, de furtună moderată, iar marea, deși acoperită de valuri lungi de hulă, nu era neplăcut de agitată sau periculoasă. Iar când stăteam în cabină, abia dacă-mi dădeam seama ce valuri erau afară, într-atât de ușoară era legănarea prelungă a navei pe acele talazuri. Cum toate motivele de tulburare și îngrijorare care-mi mai alungaseră gândurile trecuseră, m-am trezit din nou singur, trăind sentimentul că, în mijlocul oceanului, eram o jucărie la voia elementelor naturii. Dar eram fericit, iar călătoria începea să-mi stârnească tot mai mult interesul.

Columb, care navigase pe aceste ape, pe Santa Maria, cu mai bine de patru sute de ani înainte, nu fusese atât de fericit ca mine și nici atât de sigur de succes în ceea ce-și pusese în minte să întreprindă. Îl și ajunseseră primele necazuri pe mare. Echipajul lui reușise, fie din rea-voință, fie din alt motiv, să rupă cârma navei, în vreme ce goneau mânați din urmă de o furtună probabil asemănătoare celei prin care trecuse Spray. Și mai erau și neînțelegeri pe Santa Maria, ceea ce nu s-a pomenit niciodată pe Spray. După trei zile de gren și vânturi schimbătoare, m-am trântit să mă odihnesc și să dorm, în vreme ce, cu timona legată, Spray naviga statornic pe drumul său.

Pe 1 septembrie, în zori, nori de uscat se ridicau înaintea noastră, vestind Insulele Canare, nu departe în față. A doua zi a survenit o schimbare de vreme: nori grei de furtună și-au întins brațele pe cer. După toate aparențele, dinspre est putea să vină un harmatan* cumplit sau, dinspre sud, să se arate un uragan grozav. Din toate carturile amenința o furtună groaznică. Am terțarolat cu atenție velele, mai ales că nu era nici vreme de pierdut, fiindcă, într-o clipă, marea a devenit imaginea haosului, iar eu am fost bucuros să pot abate prova cu trei carturi sau chiar mai mult de la adevăratul drum, pentru ca Spray să poată naviga în siguranță peste valurile acelea. Acum fugeam cu vânt din spate spre canalul dintre Africa și Fuerteventura, cea mai estică dintre Insulele Canare și pentru asta stăteam de veghe. La orele două ale amiezii, s-a făcut, dintr-odată, vreme frumoasă și a apărut și insula, în traversul tribord, la nu mai mult de șapte mile. Fuerteventura are înălțimi de două mii șapte sute de picioare și, pe vreme frumoasă, se vede de la multe leghe distanță.

În timpul nopții, vântul s-a întărit, iar Spray a înaintat frumos prin canal. Pe 3 septembrie, în zori, Spray era la douăzeci și cinci de mile depărtare de tot grupul de insule, când deodată totul a devenit extrem de liniștit, lucru ce vestea o altă furtună, care, de altfel, s-a și arătat curând, aducând cu ea praf de pe țărmul african. Tot timpul cât a durat, vântul a urlat jalnic și, deși nu era sezonul harmatanelor, în numai un ceas marea și-a schimbat culoarea din cauza prafului roșcat-maroniu. Aerul a fost încărcat de praf toată după-amiaza, dar, în cursul nopții, vântul și-a schimbat direcția, bătând dinspre nord-vest, ducând praful înapoi, spre țărm, oferindu-i lui Spray din nou un cer senin. Acum, catargul se îndoia sub puterea statornică a vântului, iar vela umflată mătura fața mării când Spray, legănându-se, făcea reverențe dinaintea valurilor mari de hulă.

Aceste valuri îmi creau o stare de plăcută emoție când săltau slupul și goneau pe sub chila lui. Era tot ce poate fi mai bun în materie de navigație.

Pe 4 septembrie, vântul, încă puternic, bătea dinspre nord–nord-est, iar valurile goneau odată cu Spray. Pe la amiază, dinspre râul La Plata, îndreptându-se spre nord și având mult de suferit din cauza vremii, s-a ivit în zare un vapor de transportat vite. Am făcut semne, dar n-am primit niciun răspuns. Înfrunta greoi valurile din provă și avea un ruliu puternic, legănându-se în cel mai curios chip, iar după benzile* pe care le lua puteai crede că la timonă nimerise cine știe ce cârmaci dezlănțuit.

În dimineața de 6 septembrie am găsit pe punte trei pești zburători, iar un al patrulea, intrat prin chepengul de la provă, ajunsese cât putuse el mai aproape de tigaie. Era cea mai grozavă recoltă de până acum și mi-am îngăduit un prânz și o cină îmbelșugate.

Spray s-a întins la drum pe direcția alizeelor și-și vedea de călătorie. Mai târziu, în aceeași zi, s-a arătat un alt cargou de vite, legănându-se la fel de rău ca predecesorul său. N-am mai ridicat niciun fel de pavilion, dar întâlnirea nu mi-a priit deloc, pentru că am trecut prin partea de sub vânt a navei. Și era într-adevăr împuțită. Ce mai răgeau sărmanele vite! A fost demult o vreme când navele care treceau una pe lângă alta în largul mării își mascau velele gabier și se așezau la taclale, iar la despărțire erau trase salve. Dar acele frumoase timpuri au trecut. Astăzi, oamenii nu mai au răgaz să vorbească unii cu alții, nici chiar în mijlocul oceanului, unde o noutate chiar e noutate. În ceea ce privește salvele de salut, nu și le mai pot îngădui din lipsa prafului de pușcă. Acum nu mai există nave aureolate de poezie pe mare. Viața e prozaică atunci când nu mai avem timp nici să ne spunem bună dimineața!

Spray, navigând în plină bătaie a alizeelor, îmi lăsa zile întregi la dispoziție pentru odihnă și refacere. Îmi treceam vremea citind și scriind sau îndeletnicindu-mă cu arborada și velele pentru a le menține în bună stare. Gătitul îl făceam totdeauna iute, nu era mare lucru, întrucât lista de bucate consta mai ales în pești zburători, biscuiți prăjiți cu unt, cartofi, cafea și smântână.

Pe 10 septembrie, Spray a depășit Insula Santo Antão, cea mai dinspre nord-vest din Arhipelagul Capului Verde, trecând foarte aproape de ea. Navigasem incredibil de exact, ținând seama că nu făcusem nicio observație pentru aflarea longitudinii.

În vreme ce Spray trecea pe lângă insulă, dinspre nord-est s-a abătut grenul, dar eu am terțarolat velele, pentru orice eventualitate, și apoi am cârmit banda mult pentru a mă îndepărta de înălțimile amenințătoarei insule Santo Antão. După care, lăsând țărmurile Capului Verde dincolo de orizont, în pupă, m-am trezit din nou navigând pe o mare pustie, în supremă singurătate, cât vedeai cu ochii. Și când am dormit, am visat că eram singur. Sentimentul acesta nu m-a mai părăsit nicicum. Dar fie că dormeam, fie că eram treaz, știam, parcă, permanent poziția lui Spray și vedeam nava cum se deplasa de-a lungul hărții, ca într-un veritabil tablou aflat înaintea ochilor mei.

Într-o noapte, în vreme ce stăteam în cabină, cuprins de o astfel de reverie, liniștea adâncă ce domnea în preajma mea a fost tulburată de glasuri omenești. Am țâșnit pe punte, nici nu pot spune cât de neliniștit. În bordul de sub vânt, aproape, trecea, ca o vedenie, un barc alb, cu toate velele ridicate. Echipajul manevra parâmele pentru a brața vergile, care fură mai-mai să măture catargul lui Spray, când nava trecu pe lângă el. Nimeni nu mă strigase de la bordul acelui zburător cu aripi albe, dar am auzit pe cineva spunând că zărise lumină pe Spray și că, după părerea lui, eram o navă de pescuit. În acea noapte am adăstat multă vreme pe punte, sub lumina stelelor, gândindu-mă la corăbii și urmărind constelațiile în călătoria lor.

A doua zi, pe 13 septembrie, o navă mare, cu patru catarge, a trecut la oarecare distanță, îndreptându-se spre nord.

Spray se apropia acum repede de zona calmurilor ecuatoriale, iar puterea alizeelor a început să slăbească. După ondulările suprafeței, mi-am dat seama că se pornise un contracurent. Am apreciat că făcea cam șaisprezece mile pe zi. În mijlocul său, viteza era mai mare decât cea a curentului spre est.

Pe 14 septembrie, am zărit din vârful catargului o navă mândră cu trei arbori, îndreptându-se spre nord. Nici asta și nici cea din ziua precedentă nu s-au apropiat la distanța necesară pentru semnalizare, totuși era plăcut chiar numai să le văd. În ziua următoare, dinspre sud s-au ridicat nori grei de ploaie, întunecând soarele, semne rău prevestitoare ale calmurilor ecuatoriale. Pe 16, Spray a intrat în această zonă mohorâtă, ca să se lupte cu grenul și să fie hărțuit de perioade capricioase de calm. Fiindcă așa sunt elementele naturii între zona alizeelor de nord-est și cele de sud-est, unde fiecare vânt, luptându-se pentru supremație, își risipește forța, aruncându-se în cele mai neașteptate direcții. Ca totul să fie și mai sâcâitor pentru nervii și răbdarea mea, valurile erau mânate unul contra altuia, într-un haos complet, și răsucite de curenți turbionari. Ca și cum ar mai fi fost nevoie de ceva pentru a desăvârși chinurile navigatorului solitar, turna cu găleata. Spray se luptă și se zbătu preț de zece zile, făcând în tot acest interval numai trei sute de mile. Ce să mai zici?!

Pe 23 septembrie, o minunată goeletă, Nantasket, din Boston, venind de la Bear River spre Río de la Plata, încărcată cu cherestea și abia ieșită din zona calmurilor ecuatoriale, a ajuns în dreptul lui Spray. După ce-am schimbat câteva cuvinte cu căpitanul ei, nava și-a văzut mai departe de drum. Având fundul încărcat de vegetație și scoici, goeleta a atras peștii care-l însoțiseră până aici pe Spray, mult mai puțin înzestrat cu astfel de hrană. Peștii urmează întotdeauna o navă de care s-a prins vegetație. Iar un buștean în voia valurilor acoperit de scoici exercită aceeași atracție pentru peștii din adânc. În acest mic banc de dezertori se afla și un delfin care se ținuse pe urmele lui Spray vreo mie de mile, mulțumindu-se cu resturile de mâncare aruncate peste bord, fiindcă, rănit fiind, nu putea să hăituiască peștii cu care se hrănea. Mă obișnuisem să-l văd prin preajmă, îl cunoșteam după cicatrice. Când, uneori, întreprindea mici plimbări, îndepărtându-se de Spray, îi simțeam lipsa. Într-o zi, după o absență de mai multe ceasuri, s-a întors însoțit de trei snapperi cu coadă galbenă. Acest mic grup înota compact, în afară de cazurile când se ivea vreo primejdie sau întreprindea expediții de jaf prin jur. Viața snapperilor era, adesea, amenințată de rechinii flămânzi care dădeau târcoale navei, de care au scăpat de câteva ori ca prin urechile acului. Mă interesa foarte mult tactica prin care se salvau și-mi petreceam ceasuri întregi urmărindu-i. Obișnuiau să țâșnească fiecare în altă direcție, așa încât lupul mărilor, rechinul, urmărind pe unul dintre ei, se îndepărta de ceilalți. După o vreme se întorceau cu toții, întâlnindu-se sub unul dintre bordurile lui Spray. De două ori, urmăritorii au fost păcăliți de o tigaie de tablă, pe care o remorcam de barcă, confundând-o cu vreun pește strălucitor, iar când s-au răsucit, în felul acela ciudat al rechinilor când vor să-și înhațe prada, le-am trimis câte un glonț în țeastă.

Viața aceea plină de primejdii părea că nu-i îngrijorează pe snapperi prea mult. Fără îndoială că toate ființele se tem de moarte. Dar indivizii unora dintre speciile de pești pe care le-am întâlnit se adună la un loc, de parcă ar ști că au fost creați pentru a servi drept hrană confraților mai mari, vrând să le dea acestora cât mai puțină bătaie de cap pentru a-i vâna. Am văzut balene înotând în jurul unui banc de heringi și căznindu-se să-i adune în vârtejul stârnit de cozile lor enorme. Apoi, când peștișorii se învârteau frumos, grămadă în vârtej, monștrii marini se avântau în mijloc, pe rând, cu fălcile căscate, luând câte o gură, care însemna cam o barcă întreagă de pește. În largul Capului Bunei Speranțe am văzut bancuri de sardele sau de alți pești mărunți fiind supuși aceluiași tratament de către carangide*, adunați în număr imens. Sardelele nu aveau nici cea mai mică șansă de scăpare: carangidele înotau de jur împrejurul lor, înșfăcând indivizii de la marginea bancului. Era interesant de observat cât de iute dispărea prada și, deși spectacolul se repeta mereu dinaintea ochilor mei, n-am reușit să bag de seamă când a fost prins măcar un singur peștișor, atât de abil erau înfulecați.

De-a lungul limitei ecuatoriale a alizeelor de sud-est, aerul era încărcat cu electricitate, așa că aveam parte de numeroase fulgere și trăsnete. Cam pe aici fusese distrusă de trăsnet cu câțiva ani în urmă nava americană Alert. Printr-un mare noroc, oamenii din echipaj au fost salvați în aceeași zi și aduși în Pernambuco, unde i-am întâlnit și eu.

Pe 25 septembrie, la latitudinea de cinci grade nord, longitudinea de 26 de grade și 30 de minute vest, am conversat cu North Star din Londra. Marea navă pornise de la Norfolk, Virginia, cu patruzeci și opt de zile mai înainte, și se îndrepta spre Rio, unde ne-am întâlnit din nou, două luni mai târziu.

Se împlineau treizeci de zile de când Spray părăsise Gibraltarul.

Următorul tovarăș de drum al lui Spray a fost un pește cu‑spadă, care a înotat o vreme alături de barcă, arătându-și înotătoarea dorsală deasupra apei, până ce am făcut o mișcare spre harpon și atunci și-a coborât aripioara întunecată și a dispărut. Pe 30 septembrie, la ora 11:30, Spray a  traversat Ecuatorul, la longitudinea de 29 de grade și 30 de minute vest. La amiază era la două mile depărtare de linia ecuatorială. Alizeul de sud-est m-a întâmpinat destul de blând, cam pe la patru grade, oferind velelor o briză statornică și împingându‑l frumos pe Spray pe fața oceanului către coasta Braziliei, unde am întâlnit uscatul fără niciun incident, pe 5 octombrie, chiar la nord de promontoriul Olinda, și am aruncat ancora în portul pernambucan la amiază. Trecuseră patruzeci de zile de la plecarea din Gibraltar și totul la bord era în ordine. Obosisem în acest răstimp din pricina călătoriei? Câtuși de puțin. Nu fusesem mai în formă niciodată în viața mea, așa că eram nerăbdător să înfrunt pericolele și mai mari care mă așteptau la Capul Horn.

Nu era deloc ciudat pentru un marinar ca mine ca, după ce traversasem de două ori Atlanticul și ajunsesem la jumătatea drumului dintre Boston și Capul Horn, să mă aflu încă tot printre prieteni. Hotărârea mea de a naviga de la Gibraltar spre vest nu numai că mi-a îngăduit să scap de pirații din Marea Roșie, ci, făcându-mă să ajung în Pernambuco, m-a adus pe țărmuri familiare. Aveam la activ numeroase călătorii către porturile din Brazilia. În 1893, fusesem angajat, în calitate de comandant, să aduc faimoasa navă a lui Ericsson, Destroyer, de la New York până în Brazilia, pentru a fi folosită împotriva rebelului Mello și a tovarășilor săi. Fiindcă veni vorba, trebuie să amintesc că Destroyer avea un tun submarin extrem de lung.

La aceeași expediție a participat și Nictheroy, navă cumpărată de guvernul Statelor Unite în timpul războiului spaniel și rebotezată Buffalo. În multe privințe, Destroyer era o navă mai bună, dar, în timpul ciudatului lor război, brazilienii au scufundat-o chiar ei în Bahia. Odată cu ea, s-au dus la fund și speranțele mele de a-mi primi salariul care mi se cuvenea. Eu am continuat totuși să insist pentru a-l dobândi, fiindcă pentru mine însemnau lucru mare banii aceia. Acum, după doi ani, valurile timpului aduseseră la putere partidul lui Mello și, cum pe mine mă angajase vechiul guvern, așa-numiții rebeli nu s-au simțit cu nimic obligați în ce mă privea.

În timpul acestor vizite în Brazilia, îl cunoscusem pe domnul Perera, proprietarul și redactorul-șef al El Commercio Journal, și, îndată ce Spray a fost amarat și s-a aflat în siguranță pe Canalul Gabierului, acest domn, un entuziast iahtman, a venit să-mi facă o vizită și să mă ducă pe canalul lagunei până la locuința sa din afara orașului. Accesul pe apă spre fermă era apărat de armada sa, o flotilă de bărci, între care și un sampan chinezesc, o ambarcațiune norvegiană, o barcă de pescuit tipică pentru Capul Ann, ultima obținută de la Destroyer. Doctorul m-a hrănit cu mâncare braziliană sănătoasă, ca să pot, după cum zicea, salle gordo, dar a descoperit că nici cu cea mai bună hrană tot nu mă prea îngrășam.

Cum la bord fuseseră aduse fructe, legume și toate cele necesare călătoriei, pe 23 octombrie am ridicat ancora, pregătindu-mă de ieșit pe mare. Cu acest prilej m-am întâlnit cu un neîndurător membru al partidului lui Mello, în persoana vameșului, care l-a taxat pe Spray chiar la plecare după tonaj, fără să țină seama că naviga cu brevet de iaht și că ar fi trebuit să fie scutit de taxe portuare. Consulul nostru i-a amintit vameșului de asta și, dovedindu-se prea puțin diplomat, i-a pomenit și de faptul că eu fusesem cel care adusesem în Brazilia nava Destroyer.

— Ah, da, a făcut politicos vameșul, de vreme ce acum lucrurile se întorseseră în favoarea lui. Ne amintim prea bine.

Ca să mă ajute să ies din încurcătură, domnul Lungrin, un neguțător, s-a oferit să tocmească iahtul pentru un transport de praf de pușcă spre Bahia, ceea ce m-ar fi făcut om cu bani. Când companiile de asigurare au refuzat să-și asume riscul unui transport pe o navă cu un echipaj format dintr-un singur om, el s-a arătat hotărât să expedieze încărcătura chiar fără niciun fel de asigurare, acceptând toate riscurile. Gestul presupunea o cinste mai mare decât meritam. Dar n-am putut zice da, pentru motivul că în acest fel încălcăm brevetul de iaht, iar câștigul dobândit ar fi fost mai mic decât taxele ce ura să le achit în porturile pe care aveam să le vizitez în această călătorie în jurul lumii. În schimb, un alt vechi prieten, comerciant și el, mi-a venit în ajutor, dându-mi banii necesari.

În timpul petrecut în Pernambuco mi-am scurtat ghiul, renunțând la bucata ruptă în largul coastelor marocane – iar asta se traducea prin aproximativ patru picioare mai puțin din capătul dinspre catarg. Așa că am fixat din nou și furca ghiului.

Pe 24 octombrie 1895, într-o zi frumoasă chiar și pentru Brazilia, Spray a pornit din nou la drum, plin de voie bună. Făcând cam o sută de mile pe zi de-a lungul țărmului, am ajuns la Rio de Janeiro pe 5 noiembrie, fără să am parte de niciun eveniment demn de menționat și, cam pe la amiază, am aruncat ancora lângă Villeganon*, pentru a aștepta vizita oficialităților portului. A doua zi de dimineață, m-am pus în mișcare pentru a întâlni cea mai înaltă față a Amiralității și alți funcționari, ca să mă interesez de soarta salariului ce mi se datora de pe urma dragului de Destroyer. Importantul oficial pe care l-am văzut mi-a spus:

— Domnule căpitan, în ce ne privește, puteți să vă luați nava înapoi cu totul, iar dacă sunteți de acord atunci o să vă trimitem un ofițer să vă arate unde se află.

Știam destul de bine unde se găsea în acel moment. Cum capătul coșului se vedea ieșind din valuri în golful Bahia, mai mult ca sigur că restul navei odihnea pe fundul acelorași ape.

I-am mulțumit binevoitorului ofițer, dar am respins oferta.

Cu niște bătrâni comandanți la bord, Spray a făcut un tur al portului Rio, cu o zi înainte de a porni din nou în larg. Deoarece mă hotărâsem să adopt un greement de iolă pentru apele furtunoase ale Patagoniei, prinsesem la pupă o brățară semicirculară ca să țină un arbore artimon. Bătrânii comandanți cercetară greementul lui Spray și fiecare contribui cu ceva la înzestrarea navei. Căpitanul Jones, care-mi slujise la Rio drept interpret, i-a dăruit o ancoră, iar un comandant de vapor i-a oferit un cablu pe măsura ei. Ancora căpitanului Jones n-a derapat niciodată în tot cursul călătoriei, iar cablul nu numai că a rezistat la solicitările mari în partea expusă a unor țărmuri, ci, atunci când a fost tras în urma iahtului în largul Capului Horn, a slujit drept sparge-val în fața talazurilor din pupă, care amenințau să ajungă pe punte.


Navigând singur în jurul lumii, Joshua Slocum

Traducere din engleză și note de Alfred Neagu

Editura Art, colecția Sapiens, 2018

 

 

.

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te altor mii (13) de abonați

Direcționează 20% din impozit

Donează dacă vrei să susții financiar educația culturală. Decide ce faci cu 20% din impozitul afacerii tale. Poți contribui la dezvoltarea revistei, ca aceasta să aibă mai multă consistență, coerență și consecvență în plan editorial. Îți mulțumim în avans! Revista digitală SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.