O
M
F
G
!
Am terminat „Blonde” acum vreo trei zile, și de atunci mă tot gândesc cum să îți povestesc despre ea, și încerc să îmi fac curaj pentru a scrie ceva despre ea.
Am dat prima data peste o carte de Joyce Carol Oates acum vreo 5 ani. Cartea se numea „Viol: O poveste de dragoste” și dă-mi voie să îți spun că a fost dragoste la prima lectură a primei pagini. Joyce Carol Oates e o scriitoare americană trecută bine de a doua tinerețe, dar, din câte îmi pot da seama, nu și-a pierdut deloc timpul aiurea.
Până la ea, cele mai tari scriitoare de pe lista mea erau Pearl S. Buck și Margaret Mitchell. Mda. Ca și cum m-aș lăuda că filmul meu preferat e „Pulp Fiction”. Recunosc, cărțile femeilor nu mă prea prind. Sau dacă mă prind, prea puține mă impresionează. Așa sunt eu, mai neimpresionabil de felul meu. Și pentru că vraful de cărți de pe noptiera mea este înalt până la tavan, am o regulă: dacă am citit o carte de un autor (încep de obicei cu cea mai bună, cea mai recomandată) și nu mi-a căzut bine la stomac, celelalte cărți ale acelui autor vor trebui să aștepte mult și bine până mă întorc la ele.
Dar cu Joyce Carol Oates nu a fost cazul. După „Violul. O poveste de dragoste” am atacat „Apa neagră” (ambele se găsesc la Polirom), și mi-a plăcut și aceea. Niște cărțulii scurte (niciuna nu trece de 150 de pagini), viscerale și brutale, cum nu te-ai aștepta să iasă din mâinile unei bătrâne, și povești care rămân cu tine mult după ce ai închis coperta. După „Apa neagră” m-am uitat pe net, să văd ce romane de-ale lui Oates mai pot găsi. În română, nimic. Dar mi-a atras atenția titlul „Blonde”. Am citit puțin despre ea și am zis că merită o încercare. Am comandat-o și mi-a venit acasă prin curier. Coletul era mare și greu. Am crezut că era o greșeală. Am comandat o carte de Joyce Carol Oates, nu un dicționar. Și ce am comandat, aia am primit, cu vârf și îndesat.
„Blonde” este biografia lui Marilyn Monroe.
Așa arată pe raftul meu capodopera asta intimidantă.
La începutul cărții, Oates avertizează că povestea scrisă de ea nu are pretenția că este o biografie autorizată, nici măcar una reală. Îți spune să o tratezi ca pe o lucrare de ficțiune pură. Și, la început, chestia asta merge. Dar după vreo 200 de pagini începi să uiți avertismentul ăsta. Și pe măsură ce înaintezi, pas cu pas, și an cu an, prin viața lui Monroe, e tot mai evident că nu poți să iei de bun avertismentul.
„Blonde” expune viața uneia dintre cele mai cunoscute femei din lume, sex-simbolul anilor `50, zeița marelui ecran și victima tragică a societății care o venera și o ura simultan. „Blonde” mi s-a părut a fi o capodoperă și o atrocitate, simultan. Un fel de „Once Upon A Time in America”, ultimul film al lui Sergio Leone, o lecție pentru care oamenii au avut nevoie de o viață întreagă pentru a o învăța.
Iar Joyce Carol Oates scrie acest monstru de carte cu atâta ușurință de parcă ar fi fost chiar acolo, prezentă la toate momentele, nu cu un carnețel și un creion, ci chiar în pielea protagonistei. O muncă titanică a fost depusă pentru fiecare paragraf, pentru fiecare personaj, pentru fiecare frază rostită de fiecare personaj. Sigur, unele nume au fost schimbate, iar alte personaje faimoase (sau faimoase doar datorită legăturii lor cu Marilyn) sunt numite generic. De exemplu, al doilea soț al lui Marilyn, celebrul jucător de baseball Joe DiMaggio este denumit în carte doar Fostul Atlet, iar titanul dramaturgiei americane Arthur Miller, al treilea soț al lui Monroe, este numit simplu: Dramaturgul. Cred că efectul intenționat este ca întreaga atenție a cititorului să fie direcționată doar spre Marilyn. Și, în principiu, cam așa și este. Personaje vin, personaje pleacă, viața starletei de film din anii `40 și `50 este redată în toată splendoarea și grotescul ei. Toată furia, toată neputința, toată groaza și frica, și dorința unei femei care a hipnotizat o lume întreagă sunt acolo. Cartea are și umor, iar uneori e mai negru ca noaptea. Ce m-a frapat cel mai tare a fost felul în care Oates, fără să fie o autoritate în subiect (deși e clar că s-a documentat foarte bine), reușește să surprindă perfect fiecare bucată din acest puzzle imens care a fost viața lui Marilyn Monroe. De la început și până în clipa morții, 36 de ani plini de râsete sincere și lacrimi amare, de reușite și de dezamăgiri crunte, de căutări fierbinți după iubire, înțelegere și pace, viața lui Marilyn Monroe este împărțită în acele pagini și nu cred că va reuși cineva prea curând (dacă va reuși vreodată) o mai fidelă redare a acestei odisei tragice.
Este o poveste esențialmente tristă, o dramă (în mod ironic, Marilyn Monroe este cunoscută drept una dintre cele mai apreciate comediene din istorie) punctată foarte eficient de Oates, prin mici vignete redate din punctul de vedere al celor care graviteaza în jurul lui Marilyn. Dar vocea actriței se aude și ea, printre cele ale oamenilor din jurul ei și cea a autoarei omnisciente, așa că avem în față o carte care nu neglijează niciun detaliu și nu ratează absolut nicio ocazie de a mai pune un rând de cărămizi în structura lumii pe care o reprezintă.
Joyce Carol Oates
Adevărata victorie a acestui roman este aceea că te convinge de lucrurile de care nu poți fi convins. Nu intru în detalii, dar ultimele pagini conțin un twist care l-ar face pe M. Night Shyamalan să plângă la colț de invidie.
Deși cartea are aproape 1000 de pagini, nu am simțit niciodată că proza din ea era scăpată de sub control. Și este nevoie de un braț de fier să controlezi o poveste de o asemenea magnitudine.
Limbajul folosit de Oates este pur și simplu superb. Sigur, exprimarea deviază, subtil, de la simplă la complexă, de la tandră la brutală, și chiar și tonul sugerat de cuvintele alese este unul care te face să mori de ciudă (vorbesc mai ales din perspectiva unui scriitor) pentru talentul lui Oates de a descrie în cele mai mici detalii o eră de mult apusă și, totuși, ciudat de prezentă.
Ar mai fi multe, foarte multe de spus, dar mă opresc aici, pentru că nu vreau să fac, precum Mircea Mihăieș, o recenzie a unei cărți mai lungă decât cartea. Ceea ce s-ar întâmpla dacă m-aș lăsa dus de val.
Nu glumesc.
În final, de fapt, tot ce vreau să menționez este că sunt mândru că această carte există și că am apucat să o citesc.
Mulțumesc, Joyce Carol Oates.
Mulțumesc foarte mult.
Număr de pagini: 940.
Editura (de la care o am eu): 4th Estate.
Preț: aprox. 18 euro (aș fi dat și 180 și tot ar fi meritat!)
