Iulia Militaru în dialog cu Gorun Manolescu [partea întâi]

Acest articol a fost publicat de Semn Bun pe 8.08.2018 în rubrica Interviu și are asociate următoarele etichete: , , , .

Plecând de la cel mai recent volum al autorului, Fragmentarium: ficţionale, apărut anul trecut la editura frACTalia: literatura – o cale de cunoaştere a lumii postmoderne.

 

Iulia Militaru (IM): Sunteţi cunoscut, în comunitatea ştiinţifică de la noi ca inginer, specialist în IT cu realizări deosebite. În ultimii ani aţi publicat însă două cărţi de literatură: Dincolo de ironie şi ironism, plecând de la discuţii virtuale cu unii clasici de marcă ai PoMo[1] şi Fragmentariun: ficţionale[2]. De fapt interesul meu se îndreaptă spre preocupările Dvs. literare. Daţi-mi voie, înainte de a începe discuţia noastră pe acest subiect, să vă rog să-mi satisfaceţi o curiozitate pe care o consider firească: Cine sunteţi Dvs. Domnule Gorun Manolescu?

Gorun Manolescu (GM): Hai să nu ne mai „domnim”. Este incomod. Prea protocolar. Aş vrea să-mi scot cravata. Şi chiar o scot. Desigur, recunosc totuşi că nu mi-ai fi pus niciodată o astfel de întrebare. I.M. nu crede în posibilitatea configurării unui răspuns care să explice această relaţie dintre corpul absent (este un interviu scris), textul din faţa noastră şi numele Gorun Manolescu.

IM: Da, identitatea nu poate fi comunicată, o sumă de senzaţii, fluide, pe care încercăm să le stabilizăm generând mereu o origine, pentru a crea iluzia că o putem deţine. Şi totuşi, ne place foarte mult să vorbim despre „noi”, oare de ce? Să existe o voinţă de a ne autoposeda? Aşadar, revin: cine eşti dumneata, GM?

GM: Nici eu nu ştiu! Ba poate… „Vestea proastă este că nimeni nu poate, în afară de tine, să asigure managementul propriei cariere […]. Este responsabilitatea ta să-ţi protejezi propria ta afacere prinzând din zbor oportunităţile ce se ivesc într-un mediu în continuă schimbare. Mai mult, trebuie, cu un pas înainte, să intuieşti schimbările mediului pentru a profita de ele. Nimeni nu poate face aceste lucruri pentru tine“[3].

IM: Desigur, este punctul de vedere actual care încearcă să ne creeze o „personalitate puternică”, forţând iluzia de sine şi adaptarea la mediu pentru a testa flexibilitatea noastră. Ceea ce este nociv aici ţine de o anumită accelerare temporală – fii pe fază, urmăreşte ocaziile, vânează etc. etc. – şi care ne afectează nevoia de tihnă. Dar ce aţi vrut să spuneţi prin acest citat, de fapt? Mai clar.

GM: Să spun despre mine că sunt un „nimeni”, poate să pară că o spun pentru a epata. De obicei despre „Eu” se spune că ar fi părerea altora şi/sau a ta despre tine. Părerea altora mă interesează prea puţin. Iar despre mine îmi face impresia că nu ştiu mare lucru. Şi aceasta deoarece, de regulă,  se confundă „Eul” cu personalitatea. Şi chiar în această situaţie mi-e greu să spun ceva despre mine în afară că am fost şi sunt foarte flexibil în raport cu schimbarea obiectivă a mediului rămânând totuşi constant pentru că „exist”. Şi pentru că sunt  inflexibil cu cei care consideră că nu se poate să spun ceea ce gândesc şi simt. „Eul” este cu totul altceva… Îmi spui: „Ceea ce este nociv aici ţine de o anumită accelerare temporală – fii pe fază, urmăreşte ocaziile, vânează etc. etc. – şi care ne afectează nevoia de tihnă”. Nu cred. Dăm-mi voie să-­ţi amintesc versurile lui Nichita[4]: „Voi alerga până când înaintarea, goana,/ ea însăşi mă ca întrece/ şi se va depărta de mine/ aidoma cojii fructului de sămânţă,/ până când alergarea/ chiar în ea însăşi va alerga, şi va sta.” Şi apoi: „aşteptând cu răbdare  să-i crească luminii un trup pe măsură”. Prin urmare, alergarea mea s-ar dori să depăşească „alergarea/schimbarea”. Şi doar atunci, pentru mine, va apărea adevărata „tihnă”. Dar, evident, este doar o dorinţă. Niciodată nu am simţit nevoia să ajung în lumea ideilor platoniciene, imuabile, date odată pentru totdeauna. Poate doar să aştept cu răbdare să-i „crească luminii un «timp» pe măsură”. În care domneşte „instantaneitatea”. Schimbarea continuă, instantanee în care timpul dispare. Dar, hai să lăsăm pentru mai târziu dezvoltarea unei explicaţii discursive, dacă se poate, şi nu poetico-metaforice. Până atunci să intrăm abrupt într-o poveste care mi s-a întâmplat prin anii ’70. Când l-am întâlnit pe Sergiu Al George. Şi pe încă cineva care trăise o perioadă îndelungată în Extremul Orient. Atunci, din discuţiile cu ei am înţeles, a fost un insight, diferenţa între un occidental şi cineva din contextul extrem-oriental. Pentru un occidental, de exemplu, moartea este un concept. Care oricând i se poate întâmpla altuia dar nu lui. Un extrem-oriental nu conceptualizează. El experimentează interior moartea. Un occidental conceptualizează sub forma unei particule numită tahion întoarcerea în timp. Un extrem-oriental o experimentează interior. Ş.a.m.d. Cred că mai simplu este să vorbim despre „analfabeţii funcţionali”, că tot este la modă sintagma şi pentru că se redescoperă în Occident roata, inclusiv că are spiţe. Care trimite la explicaţie şi înţelegere. În sensul că o explicaţie perfect logică pe care o reţii, o memorezi, tocmai pentru că este logică, nu înseamnă că ai şi înţeles-o. Dar pentru a o înţelege este nevoie de un experiment implicit interior. Care este numit şi experiment mental. De pildă, dacă la chimie ţi se explică o reacţie în care intră cutare şi cutare ingrediente şi ies cutare şi cutare rezultate, se pare că nu o vei şi înţelege dacă în minte, în faţa ochilor minţii, nu vei lua de undeva ingredientele de intrare pe care le vei introduce într-o anumită ordine într-o retortă pentru a se produce reacţia şi nu vei „vedea” cum în final apare în retortă ceva care nu seamănă de niciun fel  cu ingredientele iniţiale. Altfel nu vei înţelege nimic, deşi ai memorat foarte bine explicaţia. Tot aşa se întâmplă lucrurile cu un fizician sau un matematician sau oricine se ocupă cu o anumită ştiinţă. Precum şi în filozofie sau, nu mă feresc să spun, într-o teologie a unei anumite religii. Ori un experiment mental înseamnă, orice ar spune altcineva, o „trăire” care te marchează şi de care nu prea poţi scăpa uşor. Prin urmare, întotdeauna experimentul mental conduce la o înţelegere dincolo de orice alte consideraţii. În artă în general  şi în literatură în special, lucrurile sunt şi mai spectaculoase. Un cititor care nu se pune în pielea şi oasele eroilor şi întâmplărilor prin care ei trec, v-a arunca pur şi simplu cartea după primele foi citite deşi poate cartea respectivă este una foarte bună. Nu ţi s-a întâmplat niciodată ca punând mâna pe o carte de sute de foi să n-o mai laşi din mână până n-o termini? Şi după ce ai terminat-o să afli cu surprindere că n-a durat tot cititul decât câteva ore, cu toate că habar n-aveai de tehnica cititului rapid! Ei, aici autorul te-a prins! Şi mai mult: n-ai intrat numai în pielea şi oasele eroilor şi n-ai participat numai la acţiuni, ci pur şi simplu ai intrat în rezonanţă cu autorul şi tu însuţi ai creat lumea cărţii. Cred că cel mai sugestiv sunt spuse despre Occident vs. Extremul Orient, toate acestea, de un japonez Nyioti Sakurazawa care a petrecut câţiva ani buni în Europa pentru a înţelege cum gândesc occidentalii. Iată ce ne spune: „Dacă unui muncitor incult din Tokyo cineva i-ar spune: «Eşti muritor pentru că…», va replica: «Berabome!» («Eşti idiot!») înainte ca acela să-şi fi putut termina fraza. Raţionamentul analitic explicativ este pentru el insuportabil din cauza învăţăturii intuitive, sintetice, tradiţionale”[5]. El, pur şi simplu, a experimentat instantaneu interior „a fi muritor” şi nu i-a mai trebuit nicio explicaţie. Eu, de mult timp experimentez  interior. Şi, din când în când, mai şi scriu. Indiferent dacă încerc să fac „ştiinţă” sau altceva, inclusiv „literatură”. Pe scurt: deşi o făceam şi înainte fără să ştiu, precum Burghezul gentilom proza, după 1970 am devenit conştient de  „experimentele mele interioare”. Şi atunci când mă aflu în anumite condiţii favorabile, le şi consemnez în scris. Indiferent că este vorba de meseria mea de bază sau de literatură. Cred că acum, pentru a evita „analfabetismul funcţional” pe baza experimentului interior, Occidentul se întâlneşte efectiv cu Extrem Orientul. Pentru a încerca să fiu mult mai precis, voi da un exemplu din activitatea mea IT. Astfel, mi se întâmplă de multe ori ca atunci când scriu şi testez un program pe calculator să intuiesc, în timpul rulării, faptul că va apărea o eroare de programare şi unde se va produce aceasta. Atunci dau ceea ce se numeşte un „dump” de memorie executivă şi constat că eroare apare acolo unde am prevăzut. După mine aceasta înseamnă că intru într-o anumită, să-i zic, rezonanţă cu calculatorul,  reuşesc să-l „simt”. Bref, pentru a fi performant, este necesar să posezi o anumită intuiţie a domeniului de care te ocupi, fie că e vorba de ştiinţă (un anumit subdomeniu al acesteia) sau de alt domeniu al cunoaşterii sau acţiunii. Şi atunci „analfabetismul funcţional” este abolit.

IM: Bine. Hai să lăsăm pe mai târziu ce se întâmplă cu ajungerea la o „schimbare neschimbată”. De fapt, acum, pe mine mă interesează…

GM: Evident,  literatura. Dar dacă m-ai provocat, ţi-am răspuns. Şi poate nu inutil pentru discuţia noastră deoarece…

IM: …deoarece întrebarea care mă frământă este dacă, alături de ştiinţă, filozofie şi teologie, literatura este, sau nu, un mijloc de cunoaştere şi de ce natură este acesta?

GM: Excelent. Hai să ne focalizăm pe această direcţie. Şi să ne lăsăm, ca cititor şi/sau autor „furaţi”, intuitiv, de ea. Cu ce să începem?

🙂

IM: Aş începe discuţia nu de la cartea apărută anul trecut, Fragmentarium: ficţionale, ci de la un text mai vechi al dumitale,  Dincolo de ironie şi ironism, mai exact de la prima discuţie virtuală cu Richard Rorty. Ce reprezintă, de fapt, „cultura literară”, acea cale pe care au mers intelectualii occidentali în „detrimentul adevărului redemptiv”? Şi care ar fi consecinţele acestei „înfloriri” a culturii literare asupra literaturii?

GM: „Ce reprezintă, de fapt, «cultura literară», acea cale pe care au mers intelectualii occidentali în «detrimentul adevărului redemptiv»?” (adică a Adevărului care să-i mântuie G.M.)? Păi ei au ales, fiecare în parte, propriul adevăr pe care încearcă să-l transmită şi nu prea sunt în stare. Este ceea ce caracterizează, în mod deosebit, „postmodernismul”, pe scurt PoMo aşa cum îl alintă ei, plecând de la Nietzsche citire: ”Lumea adevărată – inaccesibilă? Oricum, neatinsă. Şi neatinsă fiind, e şi necunoscută…Lumea adevărată – o idee ce nu mai e de niciun folos…Lumea adevărată am lichidat-o: Ce lume a mai rămas? Cea  aparentă, poate?… Dar nu! Odată cu lumea adevărată am lichidat-o şi pe cea aparentă!; sfârşitul celei mai lungi erori; punctul culminant al omenirii; INCIPIT ZARATHRUSTRA”[6]. Prin urmare, fiecare dintre ei  a devenit un Zarathrustra pe cont propriu! Aceasta a condus la o libertate totală de gândire şi exprimare fără nicio restricţie interioară: „Dincolo de bine şi de rău”. Este ceea ce ne propune PoMo în lumea într-adevăr POST MODERNĂ în care am intrat şi suntem bulversaţi. Dar PoMo nu se confundă, în chip de curent de gândire – o ultimă suflare a iluminismului – cu POSTMODERNITATEA. Cum, tot aşa, epoca MODERNĂ nu s-a confundat cu modernismul, în ea apărând tot soiul de curente, unele dintre ele contrazicând caracteristicile principale ale acesteia. Mă întrebi: „Şi care ar fi consecinţele acestei «înfloriri» a culturii literare asupra literaturii”? Păi, această „înflorire” reprezintă tocmai acea libertate totală (şi nu numai în literatură şi artă, ci în general) cu bunele şi relele ei.

IM: Întotdeauna problematica libertăţii mi s-a părut complicată, adesea un termen inutil aş zice – libertatea. Există probabil doar ca invenţie a noastră, atât de umană, obsesie a umanităţii. Literatura nu ar fi trebuit niciodată să accepte jocul cu acest cuvânt. Acum a devenit singura noastră şansă de a-i schimba semnificaţia. Libertatea trebuie să devină altceva, ceva care să ne scoată din cercul vicios uman-inuman, în care momentan se învârte. V-aş întreba, prin urmare, care sunt totuşi „bunele”?

GM: Cu bunele: dă-mi voie să ne aducem aminte de Wittgenstein şi ale sale „jocuri de limbaj”. „A da ordine şi a acţiona potrivit ordinelor; a descrie un obiect după înfăţişarea lui sau după măsurători; a construi un obiect pe baza unei descrieri; a relata un eveniment; a formula presupuneri despre un eveniment; a formula şi testa o ipoteză; a prezenta rezultatele unui experiment în tabele şi diagrame; a născoci o poveste şi a o citi; a juca teatru; a cânta melodii ale unor dansuri; a dezlega ghicitori; a face o glumă; a o spune; a rezolva o problemă de aritmetică practică; a traduce dintr-o limbă în altele….”[7] . El deschide o cutie a Pandorei. Pentru că pune în evidenţă mulţimea, pluralitatea logicilor necesare pentru a descrie diversele domenii ale lumii în care trăim. Şi asta în detrimentul logicii aristotelice, aşa numite „clasice”, care a avut pretenţia ani, o mulţime de ani de-a rândul, de a fi univocă şi universală[8].

IM: De fapt, ce spune el?

GM: Spune că toate  aceste „logici” presupun existenţa unui set de reguli cunoscute de un emiţător şi un receptor pentru a se angaja într-un joc. Ca în jocul de şah, de exemplu. Dar mai înseamnă şi altceva implicit: adoptarea unor prezumpţii. Cum ar fi, în cadrul jocului de şah, că nici unul dintre participanţi nu va profita de iuţeala sa de mână pentru a scoate de pe tablă o piesă a adversarului. Altfel spus, un joc de limbaj poate reprezenta şi un sistem de gândire: cu un fundament care conţine un set de „prezumţii” şi un set de „reguli de inferenţă”, ambele împreună referindu-se la un Adevăr Ontologic.  Şi, de asemenea, un bloc de propoziţii care se construiesc prin aplicarea regulilor de inferenţă, plecând de la prezumţii, fiecare propoziţie reprezentând un Adevăr Logic care, evident, nu contrazice „Adevărul Ontologic”.

IM: Interesant. Şi ce fac adepţii PoMo?

GM: Fiecare autor de acest gen care se respectă şi poate fi luat în considerare, propune, într-un text, propriile reguli ale unei lumi neapărat noi. Lume pe care o creează, iar receptorul este invitat să descopere prezumpţiile şi regulile ei pentru că acestea nu sunt date explicit. Adică să facă experimente interioare (mentale) pentru a le „înţelege”. Nefericirea este că, de la un text la altul, autorul schimbă „fundamentul” şi receptorul intră în ceaţă. Întocmai ca Lila. Lila în Hinduism care, într-o primă accepţiune înseamnă „joc”. Însă într-una mai profundă  trimite la activitatea Absolutului de a se juca prin crearea de universuri din Cosmos[9] (n.b. Cosmosul nu se confundă cu universul ci, în conformitate cu apreciatul şi cunoscutul astrofizician englez înnobilat, Sir Martin Rees, din el se nasc universurile, de fapt „multiversurile” – frumoasă denumire metaforică ce-i aparţine[10]). Şi acum autorul PoMo ia locul Absolutului sau Demiurgului, fără nici o restricţie interioară pentru că, nu e aşa?, este „în afară de bine şi de rău”.

IM: Întotdeauna am încercat să ne explicăm procesul creării şi prezenţei operei de artă prin asocieri cu elemente oarecum improprii, precum organisuml, maşina, cosmosul etc., şi mereu am legat toate acestea de imaginea unui zeu care fie acţionează prin noi, fie noi ajungem la el şi îi luăm locul. Situaţia în care se află astăzi arta contemporană este o consecinţă a acestor comparaţii nocive şi pretenţii genialoide. Creaţia şi opera de artă ar fi trebuit gândite liber de aceste aproprieri forţate. Nu cred că există nicio legătură între cosmos, multivers şi lumile potenţiale ale literaturii. Sunt procese diferite, teorii diferite care trebuie privite aşa. Aceasta este imaginea fabricată, comercială a PoMo, prin alăturarea unor discursuri de popularizare. În Postmodernism văd tocmai o încercare de destabiliza aceste discursuri, de a le scoate la suprafaţă impostura; nicio ficţiune nu ar trebui să aibă prioritate asupra altei ficţiuni sau să o confişte. Datorită postmodernismului am avut posibilitatea să cunoaştem ce înseamnă această libertate, nu cea a proliferării fără restricţii interioare a operelor, ci tocmai iluzia din spatele acestei proliferări; faptul că avem posibilitatea să o cunoaştem, să devenim conştienţi de ea, dă semnificaţie ideii de libertate.

G.M.: Stop cadru! Aici părerile noastre diverg. Şi tocmai prin asta dialogul nostru devine mai interesant. Îl voi lua de exemplu pe Fowels cu al său „Magician”. Nu cred că se poate nega postura lui Conchis de Demiurg-Păpuşar de a se juca cu Nicholas, punându-l pe acesta să trăiască efectiv, să „experimenteze exterior şi interior“ tot soiul de lumi posibile, contradictorii, precum adevăratul presupus „Demiurg“. Care, plictisit moarte în singurătatea sa astrală,  l-a inventat pe om şi imaginaţia acestuia ca să aibă cu cine să se joace de-a baba oarba. Ca, în final, Fowels să demonstreze implicit imposibilitatea unei comunicări reale a fiecăruia cu ceilalţi[11]. De fapt este vorba de o imanenţă a contingentului care neagă şi totuşi tânjeşte după transcendenţă. Bine înţeles că poţi veni cu alte exemple, la fel de convingătoare, ca să argumentezi propria poziţie. Precum una dintre conotaţiile deconstrucţiei lui Derrida. Şi anume cum că interpretarea unui text este doar un alt text care nu este el însuşi o interpretare privilegiată şi care deci, la rândul său, se cere a fi interpretat[12]. Poziţia mea este,  şi  voi afirma acest lucru cu tărie încercând să-l argumentez în continuarea dialogului nostru, anume că, de fapt, postmodernismul nu face altceva decât ca în numele unei libertăţi totale,  fiecare  autor în parte, în stil propriu, să se cicleze în jurul Nimicului. Şi, paradoxal, tocmai acest lucru le este comun: centrul în jurul căruia se învârt, iar asta îl face pe oricare dintre ei să nu contrazică „libertatea” celorlalţi. Subiectul este mult prea vast ca să-l epuizăm în această convorbire. Iar acum apare ideea altui dialog între noi doi pe care îl putem desfăşura ulterior în cadrul căruia eu să pun întrebări, iar dumneata să prezinţi propria poziţie.

I.M.: De acord. Pe de altă parte, dacă stăm bine să ne gândim, tot aşa au procedat şi scriitorii „omniscienţi” mai mult sau mai puţin moderni, nu?

GM: Da. Numai că ei prezervau „omniscienţa” lor ca fiind invariantă de la un text, la altul. Întocmai cum în cadrul unui sistem de gândire se pot emite un număr imens de propoziţii (logice) care să nu contrazică „adevărul” (ontologic) al premizelor. În contra partidă un autor PoMo se joacă. Schimbă registrul de la un text la alt text. De bine de rău, te obişnuieşti şi cu asta şi treburile merg mai departe depinzând de imaginaţia autorului ca să devină (sau nu) plictisitor.

IM: Intervin acum „relele”?

GM: Exact. Pentru că unii autori PoMo, pentru a nu intra în rutină, schimbă fundamentul, nu numai de la un text la altul, ci chiar în cadrul aceluiaşi text. În sensul că nu creează o nouă lume până la sfârşit ci, prin „deconstrucţia” devenită atât de la modă, o lasă neterminată sau o distruge şi trece la alta. Din acest moment solipsismul înfloreşte, iar receptorul se plictiseşte (rimă involuntară). Şi aceasta în virtutea, greşit înţeleasă,  a singurei legi care rămâne veşnic neschimbată: totul se schimbă (de regulă imperceptibil) şi instantaneu. Şi o astfel de „virtute” (şi nu legea în sine)  luată de ei în considerare nu duce decât, aşa cum am spus, la o ciclare ironică fără sfârşit având ca centru NIMICUL. Unii teoreticieni PoMo vorbesc de o „descentrare”. Adică să te muţi de pe centru pe periferie (pe circumferinţă) pentru că acolo se întâmplă lucrurile interesanteu; adică jocul de dragul jocului, vechea sintagmă a „gratuităţii jocului în artă”. E treaba lor! În fond „realitatea” cu care se joacă un autor PoMo este una care îl înşeală. Pentru că Baudrillard ne avertizează că ea este „o căţea” (la realite est peut-etre plutot une sphinge qu’une chienne sau în traducerea engleză a textului, disponibilă şi ea, este folosit un cuvânt mai dur: „a bitch[13] ). O căţea care te lasă să crezi că poţi s-o stăpâneşti, s-o dresezi, să te joci cu ea. Dar,  în timp ce te joci, ea trece nu pe lângă tine, ci pur şi simplu, peste tine, lăsându-te mult în urmă, ajungând „un raport oficial decalat în timp al realităţii”[14]. Pe care tu, strivit de ea în jocul-simulacru când te învârteai în jurul nimicului, evident nu îl mai poţi citi.

Mergi împreună cu ea, cu Realitatea, mână în mână, n-o silui, indiferent de risc! Şi atunci te va iubi necondiţionat. Pentru că „orice lucru este lipsit de existenţă inerentă”. Dar asta nu înseamnă că nu poate să reapară sub altă formă, cu un alt destin, impus de aceiaşi Realitate. Dar pentru asta îţi trebuie nu numai talent ci, aş îndrăzni să spun, şi harul unei anumite intuiţii. Şi aici intervine într-adevăr acest „har”. Harul de a te înscrie, indiferent ce fel de literatură sau ştiinţă, etc. faci, într-o evoluţie naturală a Realităţii, de a o intui, de a nu merge împotriva ei, pentru că altfel ea se răzbună. Şi acum jocul capătă o adevărată, imensă miză şi nu te mai învârţi în jurul „Nimicului”, ci rămâi în Existenţă.


[1] Gorun Manolescu, Dincolo de ironie şi ironism, Bucureşti: Paideia, 2010.
[2] Gorun Manolescu, Fragmentariun: ficţionale, Bucureşti: Fractalia, 2017.  
[3]Andrew S. Grove, fost CEO Intel, apud  Michael Fradette and Steve Michaud,  The Power of Corporate Kinetics: Self-adapting, Self-renewing, Instant-action Enterprise, Simon & Schuster Ltd., 1998.
[4] Nichita Stănescu, „A unsprezecea elegie”. Se ştie că în conformitate cu Einstein, când se atinge viteza luminii, timpul „încremeneşte“.
[5] Nyioti Sakurazawa, Principe unique de la philosophie et de la science d’Extrême-Orient, Centre International Macrobiotique OSHAWA, 1995, pp. 12 – 13. 
[6] Nietzsche, Amurgul idolilor, Bucureşti: Humanitas, 2005, pp. 37-38. 
[7] Wittgenstein, Cercetări filosofice, Bucureşti: Humanitas, 2004, p. 105.
[8] Puţini ştiu că tot Aristotel a pus şi bazele „logicii modale”, azi extreme de la modă care, prin introducerea viitorului contingent, aboleşte univocitatea.

[9] Encyclopedia Britanica, Lila Hinduism, [online https://www.britannica.com/topic/lila] [25 aprilie 2018].

[10] Marti Rees, Doar şase numere, Bucureşti: Humanitas, 2000.

[11] E bine că ai făcut această precizare, pentru că aş vrea să dezvoltăm această idee, extrem de importantă pentru mine. Cu mulţi ani în urmă, credeam cu tărie în această imposibilitate de a comunica, însă, în mod paradoxal, ceea ce m-a ajutat să văd lucrurile altfel a fost tocmai deconstrucţia. Explicaţia este lungă şi va trebui să revenim la ea. Altfel, ar trebui să ne răspundem, cum de este posibil chiar acest dialog? Comunicăm?

[12] Această idee a lui Derrida nu are sens fără să precizăm ce înţelege el de fapt prin noţiunea de text. Schimbă întreaga perspectivă. Pe de altă parte, există aici şi o ironie fină, frecventă la Derrida, îndreptată împotriva hermeneuticii. Vom reveni la momentul potrivit, să ne întoarcem la interviu.

[13] Jean Baudrillard, Radical Thought, Translated by Francois Debrix, Sens & Tonka, eds., Collection Morsure, Paris, 1994, p. 5.

[14] Baudrillard, Op. cit., p. 4.


citește continuarea interviului, aici

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te altor mii (13) de abonați

Direcționează 20% din impozit

Donează dacă vrei să susții financiar educația culturală. Decide ce faci cu 20% din impozitul afacerii tale. Poți contribui la dezvoltarea revistei, ca aceasta să aibă mai multă consistență, coerență și consecvență în plan editorial. Îți mulțumim în avans! Revista digitală SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Semn Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.