Despre „aşa ne-am vorbit mereu” de Radu Cristian Vlad [interviu]

O discuție amicală cu poetul , plecând de la volumul de debut „aşa ne-am vorbit mereu”, , 2018

„În primul rând trebuie să fac o mică precizare: autorul, Radu-Cristian Vlad în acest caz, nu „afirmă” nimic. Acelea sunt cuvintele unuia dintre personaje, un simplu actor pe scena pe care autorul o construieşte, asemenea unui regizor.”

Poetul s-a născut în 1994 în Bucureşti.  Acum se află în primul an de PhD în World-Literature şi interpretare la Universitatea din Warwick. A făcut şi un MA în World-Literature şi trei ani de Literatură Comparată la aceeaşi Universitate; a scris poezii în diverse gazete studenţeşti. S-a considerat mereu mai degrabă poet decât intelectual, dar rămâne totuşi fascinat de spaţiul dintre cele două constante ale vieţii: geneza şi moartea.

Pentru a te introduce cititorilor, voi pleca de la un vers din volumul tău de debut: „așa ne-am vorbit mereu”, pe care îl vei lansa toamna asta la Gaudeamus, la , și care se erijează cumva la statutul de coloană portantă a întregului volum: „război cu viațam zis, război cu propria noastră tinerețe.” Care sunt  motivele care stau la baza acestui „război” total? E o atitudine tipcă vârstei, având în vedere că ești un poet relativ tânăr, sau e ceva mai mult? Vezi insurecția absolută ca pe unica formă de „salvare” a acestei generații?

Pe parcursul volumului, conceptul de război ia multe forme, printre care se enumeră şi un spirit de revoltă împotriva autorităţii, cât şi bătălii lăuntrice pe care le poartă câteva dintre personaje cu propria lor identitate. Cum spunea şi Coşbuc, „o luptă-i viaţa”, iar perioada tinereţii este, probabil, unul dintre cele mai dificile câmpuri de bătălie: mai ales în cazul personajelor din poeme, acestea se definesc şi se re-definesc în raport cu o realitate percepută ca fiind constrictoare, care dă naştere unor identităţi luptătoare, care nu vor să accepte percepţiile impuse de către dogme, societate sau tradiţie. Revolta lor se manifestă adesea prin tovărăşie şi conversaţie, prin puterea de a vorbi despre ceea ce îi apasă şi de a găsi colaborativ o ieşire din regulile tradiţionale ale vieţii. Aceasta este arma lor: însăşi vlaga logosului care poate produce salvare şi minuni. Războiul din poem este, deci, de cele mai multe ori spiritual, şi este modul prin care personajele mele îşi sedimentează puterea lor de afirmare, autoritatea lor individuală, într-un mediu care le este deseori potrivnic. Aş putea spune că este o atitudine caracteristică vârstei personajelor, căci tinereţea lor este, pe alocuri, încărcată cu har vizionar, cu aspiraţia către nou sau nemaivăzut. Este o generaţie care încearcă să se salveze singură, prin ajutor reciproc şi, din nou, prin actul vorbirii şi prin modul în care acesta relevă trăsăturile lumii lor înconjurătoare, prin modul în care însăşi cuvintele devin tămăduitoare. Insurecţia absolută cum îi spui tu este doar una dintre consecinţele puterii lor conversaţionale.

Povestește-ne despre prima ta întâlnire cu poezia. Te-a impresionat? Ai înțeles atunci „absolut tot” ce avea să urmeze?

Primul meu contact cu poezia a fost cu „Luceafărul” pe la opt sau nouă ani, când trebuia să pregătesc câteva strofe pentru o serbare sau ceva similar. Ţin minte că mi-a plăcut atât de mult poemul încât l-am învăţat pe tot pe de rost, atât de mult l-am citit şi recitit. Cărticica mai avea şi alte poezii ale lui Eminescu, şi ceea ce mă fascina cel mai mult în mintea mea primitivă era melodia care se putea naşte doar din cuvinte, fără muzică. Chiar dacă nu înţelegeam neapărat ce voia să zică poetul, am fost atras şi impresionat de cât de nonşalant se îmbinau cuvintele între ele pentru a forma armonii doar din fonetica silabelor. Tot pe la acea vârstă am început să scriu versuri (din nou, relativ primitive), iar vocaţia mea de poet s-a cristalizat pe parcursul gimnaziului şi al liceului. Mi-am imaginat, ba chiar am visat deseori că o să vină o zi în care o să fiu publicat dacă poeziile mele sunt destul de bune, şi mi-am concentrat toate resursele în a îmi dezvolta o voce individuală, un eu poetic care să merite a fi împărtăşit.

În „veni-vom iarăși mâine” afirmi: „eu îmi dau sângele/ pentru ceea ce este al meu pentru/ dreptul meu de a trăi de a crede în ce vreau/ de a iubi pe cine vreau și de a simți ce vreau.” În ce măsură crezi că pot fi aplicate aceste valori, în condițiile în care „libertatea e doar un vis sau o speranță matinală”?

În primul rând trebuie să fac o mică precizare: autorul, Radu-Cristian Vlad în acest caz, nu „afirmă” nimic. Acelea sunt cuvintele unuia dintre personaje, un simplu actor pe scena pe care autorul o construieşte, asemenea unui regizor. O foarte importantă trăsătură a realităţii prezente în poem este că aceasta este compusă din informaţii care par contradictorii: fiecare personaj interpretează lumea din jurul său în propria lor manieră. Afirmaţia vine din gura lui arthur, unul dintre cele mai vehemente personaje în lupta cu autoritatea, care pe parcursul poemelor încearcă să îşi justifice propria lui putere individuală prin ceea ce s-ar putea numi „free speech” şi prin bătălia lui cu un şarpe simbolic. Libertatea, de asemenea, este un concept impalpabil, care există în imaginarul colectiv al personajelor ca scop, ca un prag care trebuie atins pentru împlinire individuală. Libertatea ca vis, iaraşi, este doar o opinie, dar eu cred că este ceva ce poate fi atins cât timp cineva îşi găseşte puterea de a fi neînfricat în faţa vieţii care, prin diverse mecanisme, încearcă suprimarea acestei libertăţi (nu neapărat o îngrădire fizică, dar mai mult una intelectuală sau spirituală). Şi chiar dacă libertatea e doar un vis, prin aplicarea acelor valori individuale visul poate deveni realitate: personajele mele le aplică, şi în anumite circumstanţe pot fi consideraţi chiar victorioşi.

Ești influențat de stilul vreunui autor consacrat? Lângă cine ai vrea să stai, eventual, să scrii sau să înveți despre ?

Majoritatea poeţilor mei preferaţi sunt, din păcate, morţi. Printre cei care mi-au influenţat poezia se numără în special Blaga, T.S. Eliot, Neruda, Bukowski, Emily Dickinson, Sylvia Plath, Bacovia, e e cummings, Blake, John Milton şi Homer. În mod paradoxal mă simt de parcă am învăţat despre alături de toţi cei enumeraţi mai sus, căci poezia lor m-a învăţat multe lucruri noi despre mine şi m-a trecut prin noi stări emoţionale care probabil, vrând-nevrând se regăsesc în volumul meu de debut. Dintre contemporani, mă inspiră în special Ana Blandiana şi Nora Iuga.

Descrii Bucureștiul contemporan ca pe „o lume mijlocie cu oameni și eșecuri/ tărâmul perisabil al unor trăiri adânci”, aproape ca și cum ar fi un cerc al infernului dantesc. Ai făcut pace cu Bucureștiul, sau e o condamnare perpetuă? Cât cântăresc în această condamnare eșecurile generațiilor anterioare și care ar fi acestea?

Îmi place mai mult să văd Bucureştiul ca una dintre cele nouă lumi ale copacului Yggdrasil din mitologia nordică. Condamnarea este numai o parte a monedei, căci spaţiul bucureştean este şi ceea ce permite personajelor volumului să înflorească (în pofida tuturor problemelor reale sau imaginate pe care urbanul le generază). Bucureşti este oraşul meu natal şi ca atare o să aibă mereu un loc special în inima mea: pace cu el am făcut demult, cu bune şi cu rele. Legat de eşecurile generaţiilor anterioare, nu pot judeca prea mult. Fiecare face ceea ce crede de cuviinţă cu timpul şi spaţiul care îi este dat. Personajele volumului, încearcă totuşi să se distanţeze de generaţiile anterioare prin simpla lor luptă cu viaţa, care devine o luptă cu trecutul şi o cale către un viitor mai luminos. Un reproş pe faţă se găseşte în gura personjaului victor, care într-o noapte de beţie exclamă „m-am săturat de babalâci care se iau de credinţa mea/ o să cred în ce vrea pula mea da”. Asta este totodată o separare de dogme tradiţionale, cât şi o aspiraţie către nou, către ceva diferit, către puterea individuală care zace, adormită, în fiecare persoană, şi în eliberarea autorităţii personale. Cunoaşterea tradiţională, căutată în „tomuri prăfuite” de exemplu, este, de asemenea, pusă sub semnul îndoielii: personajele mele preferă să înveţe să trăiască singure, pe propriile lor picioare, decât să înveţe din „înţelepciunea celor decedaţi”.

Când și cum scrii? Ai vreun ritual când vine vorba de scris?

În principiu scriu când îmi vine o idee sau un vers pe care pot construi. Ritualul implică ţigări şi multă introspecţie. Îmi place să cred că toată lumea din jurul nostru poate fi transpusă în artă prin prisma unui ochi creativ: o călătorie cu metroul, o drumeţie pe munte, un sejur la mare pot inspira nenumărate poezii, în cazul meu. Muze contemporane se regăsesc în mintea unui autor care se antrenează să privească orice stimul extern sau intern ca o geneză, ca un focar din care se poate naşte o lucrare artistică. M-am antrenat în aşa fel încât mintea mea gândeşte des în versuri sau în idei raportate la realitatea înconjurătoare, în încercarea de a atinge un fond de inspiraţie continuă. Aici intervine introspecţia, ca mod de a distila experienţe trăite sau imaginate într-o manieră care combină tehnica poetică cu acea inspiraţie: astfel, pot spune că abordarea mea faţă de poezie e similară cu un meşteşug. Din contactul meu cu realitatea se naşte un început, care apoi este trecut prin diversele procedee poetice pe care le-am exersat pe parcursul vieţii, pentru a da naştere, în final, unei poezii.

„A noastră e secunda vieții” – vehementa revendicare individualistă înnobilează poemele de o aură idealistă și vizionară. Vorbește-ne despre originea actorilor legendari care se plimbă pe scena celor nouăsprezece poeme. De ce tocmai ciorile, șarpele? Cum s-au cristalizat ele în imaginarul tău?

Imaginarul meu este adânc înrădăcinat în mitologii şi în magie. Unul dintre obiectivele structurale ale acestui volum a fost să îi dau o alură de poem epic, căci poeziile pot fi toate citite ca fiind parte a unui întreg. Cât despre poeziile individuale, una dintre intenţiile mele a fost să le asemăn unei tradiţii orale, similar cu modul în care diverse poveşti mitologice sunt transmise din gură în gură, din generaţie în generaţie. Mai mult, sunt fascinat de simbolismul acestor mitologii, şi de modul în care simbolurile prind viaţa în mintea cititorului. Nu este locul meu ca autor să explic ciorile sau şarpele, de exemplu: în funcţie de fiecare cititor, aceste entităţi vor prinde o viaţa a lor independent de simbolistica pe care le-o confer eu, şi acest proces e minunat. Evit, în general, să dau prea multe explicaţii asupra poeziei mele tocmai pentru a dezinhiba acest proces de ceea ce unii numesc „intenţia autorului”. Legat de personaje, ele au originat în primul rând ca idei, concepte: fiecare personaj este un şoarece diferit prins în acelaşi laborator, care acţionează în acord sau dezacord cu nişte reguli prestabilite. Trebuie să fie autentice şi pline de viaţă, de aceeaşi viaţa care deseori îi constrânge. Scăparea lor se întrezăreşte în momente spirituale în care încearcă să îşi depăşească condiţia de muritori, fie că un personaj se poate transforma într-un şoim, fie că altul poate prevedea viitorul şi tot aşa. Consider că oamenii au un potenţial spiritual inimaginabil de puternic, care este deseori inhibat de asprimea unei realităţi cotidiene: personajele mele sunt într-o continuă căutare de sens şi de afirmare în lupta lor de a combate această asprime.

Cum ai vrea ca cititorii să se raporteze la poezia ta?

Odată publicată, poezia nu mai este a mea, ci a cititorului. Eu, în calitate de autor, nu mai sunt în posesia textului. Este, deci, oarecum datoria cititorului să se raporteze la poezie cu propriile sale mijloace interpretative – eu nu voi mai conta, vor conta doar personajele şi scena pe care am creat-o. Ca atare, rog cititorul să mă piardă din peisaj, şi să rămână doar textul, şi libertatea de interpretare pe care acesta îl oferă.

Care sunt proiectele tale de viitor?

Momentan sunt preocupat cu studiile mele de doctorat, care vor mai dura în jur de doi ani – acestea au prioritate în viaţa mea acum. Scriu cam o poezie pe săptămână ca să nu îmi pierd flerul şi, încet-încet, să mai strâng pentru un potenţial viitor volum.

Mulțumim pentru !

Cu mult drag şi vă mulţumesc şi eu!


Portret: ©Liviu Penea

Fotografii: arhiva personală a poetului


 

.

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andreea Semmai

Andreea Semmai
autodidact. dezadaptat social. în scris cânt si iau lumea în de/râdere. eu sunt Bufonul de curte