„13, cu noroc” de Teodor Hossu-Longin [fragment]

Ștefana

Limba subțire și lungă se mișcă imperceptibil. Se alinie exact sub cifra 12, iar liniștea din cameră dispăru într‑un țiuit strident. Era un ceas mare, rotund, metalic, pe care îl avea din copilărie, cu geamul puțin ciobit, marginea rămasă complet fără vopsea, dar care funcționa la secundă și suna foarte puternic. Asta era cel mai important pentru ea. Se făcuse deja patru. În ultimul timp îi venea din ce în ce mai greu să se trezească. Cinci ore de somn, care doar în urmă cu câțiva ani o refăceau complet după o zi de muncă, acum nu‑i mai ajungeau. Scoase mâna de sub plapuma groasă, pipăi de câteva ori covorul, găsi șosetele de lână și le puse în picioare. Erau cam aspre, dar asta o deranja prea puțin, important era să‑i țină cald, pentru că în casă încă nu făcuse focul. Ar fi trebuit la finalul lui octombrie, dar era nevoită să aștepte pensia soțului, ca să aibă cu ce cumpăra măcar o tonă de lemne. Se dădu jos din pat, îmbrăcă halatul de prosop, strânse bine cordonul, trecu prin holul strâmt și intră în bucătărie. Roti încet robinetul buteliei, aprinse aragazul și puse de cafea.

Afară era o noapte tăcută, fără stele, doar copacii, în ritmul lin al vântului moale, se mai îngânau cu norii ațipiți în coroanele lor furate de toamna târzie. Privea pe geam în lungul uliței cum întunericul clipea în umbre galbene ghicite la ferestrele acoperite de perdele. Lenuța Paraschiv de vizavi, Anica Pricop, vecina ei văduvă, Novăcenii amândoi, Dinel Ciobanu, zidarul și cel care îi ducea pe toți în oraș zi de zi. Trase ibricul deoparte, adăugă în apa care încă bolborosea trei lingurițe cu praf maroniu și așeză deasupra vasului o farfurioară. Acum avea timp să se ducă la baie.

Ștefana fusese proiectant la I.S.R.H. până spre mijlocul anilor ’90, când institutul s‑a privatizat, iar noii proprietari l‑au demolat și au construit pe locul lui câteva clădiri de birouri. Ea, ca și ceilalți colegi, a primit șase salarii compensatorii, condiționate de o demisie pe care a semnat‑o fără să se gândească prea mult la consecințe. Cu banii obținuți, plus economiile familiei, a început cu Petre, soțul ei, să facă drumuri în Turcia și să aducă de acolo fel de fel de lucruri. Haine și produse cosmetice în principal, pe care le vindea cu un mic profit prietenelor din bloc. Erau vremurile când românii cumpărau orice, indiferent de preț ori de calitate, așa că o perioadă le‑a mers bine. Au remobilat apartamentul, au luat un Volkswagen Golf la mâna a doua și au reușit să dea avansul pentru garsoniera fiului cel mare, Alin.

În 2001, Petre a făcut un atac vascular care i‑a provocat o semipareză a mâinii stângi. Internarea de urgență a fost urmată de o lungă perioadă de recuperare și o pensionare cu mult înainte de termen, pe caz de boală. Au vândut mașina și cele câteva bijuterii, dar rezervele financiare s‑au epuizat rapid, iar ratele restante la garsonieră începuseră să se adune. Au renunțat la apartamentul din Doamna Ghica, iar banii obținuți i‑au împărțit celor doi fii. Alin s‑a mutat imediat la Cluj, unde s‑a angajat programator la o multinațională, iar Adi a hotărât să plece cu prietena lui la familia ei stabilită în Italia.

Ce mult trecuse de atunci… Cincisprezece ani. Ștefana privea fața din oglindă. Cândva fusese frumoasă. Un chip puțin alungit, pomeții o idee ridicați, pielea nefiresc de albă și ochii albaștri cu irizații de oțel, ascunși de părul negru care îi cădea greu pe umeri. Cândva. Acum, prea multe fire albe îi apăruseră, mai ales în zona tâmplelor, o paloare bolnăvicioasă îi îmbrățișase obrajii, iar cutele din jurul gurii și ochilor erau atât de pronunțate încât păreau cicatrici. Rotea mecanic săpunul în palme sub jetul de apă rece. Cincisprezece ani. S‑a mutat cu mama lui Petre, în comuna Novaci, la 25 de kilometri de București, într‑o casă veche, cu doar două camere. La început s‑au descurcat. A învățat cum e cu agricultura și muncea alături de socri bucata de pământ de 2500 de metri pătrați pe care o recuperaseră după Revoluție. Aveau 20 de găini, 10 gâște, doi porci, o vacă de lapte, așa că o perioadă și‑au permis chiar să cheme săptămânal asistenta de la dispensar ca să‑l ajute pe Petre cu exercițiile de recuperare. Pe urmă, Mămăica – așa cum îi spunea soacrei –, a alunecat pe gheață într‑un decembrie nenorocit, a căzut și și‑a fracturat șoldul. Când a realizat că nu se va mai putea mișca și că va trebui să‑și petreacă restul zilelor în pat, n‑a mai mâncat și s‑a prăpădit în mai puțin de o lună, chiar a doua zi după Sfântul Ion. Abia de atunci a început, cu adevărat, calvarul. Rămas fără niciun părinte – taică‑su îi părăsise de mult –, Petre nu făcea altceva decât să bea toată ziua. La crâșmă își găsea anturaj, dar când se închidea și îi dădeau pe toți afară, continua acasă alături de Stelu, soțul Lenuței. Cu toată gospodăria pe capul ei și datorii din ce în ce mai mari la birt, Ștefana a renunțat prima dată la vacă, pe urmă la porci, la gâște și a rămas doar cu câteva găini. Din pământ a rupt o bucată, ca să facă o grădină de legume, restul lăsându‑l în arendă pentru niște saci de grâu sau porumb, să aibă ce să dea de mâncare la păsări. Închise robinetul, se șterse pe un prosop încă jilav și fixă mai bine elasticul care îi ținea coada. Cincisprezece ani.



s-a născut la București în 5 iulie 1972. La 26 de ani a publicat volumul de proză scurtă „Crima şi alte povestiri”, fiindu-i decernat premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. După o pauză de aproape 20 de ani în care s-a dedicat jurnalismului de televiziune, revine în lumea prozei româneşti, în 2017, cu romanul „Mortua Est” şi devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat nuvele și fragmente din roman în revistele „Contemporanul”, „Luceafărul de dimineaţă”, „Viaţa Românească” şi „Cenaclul de la Păltiniș”.



Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.