Salvăm marele ecran pentru filmul românesc? Răspund șase tinere PR-iste din Iași

Cum salvăm marele ecran pentru filmul românesc?

Marele ecran și experiența filmului de artă par să fie și o mare provocare a zilelor noastre, când privitul s-a mutat în fața ecranului din propria sufragerie. Lumea s-a dezobișnuit să vadă filme care dor, filme care pun pe gânduri, iar sălile de cinema private au în program producții, care, de multe ori, nu cer decât un confort în scaunul moale, o pungă mare cu popcorn și  un pahar cu suc.

Pentru că lumea s-a schimbat, pentru că obișnuințele noastre nu mai cuprind demult mersul la cinema pentru a vedea filme de artă, multe dintre sălile de cinema de stat din țară au dispărut,   s-au închis ori s-au transformat în baruri și săli de biliard.

În Iași, de curând, s-a aprobat trecerea sălilor de cinema de stat, din patrimoniul RADEF (Regia Autonomă de Distribuție și Exploatare a Filmelor România ) în cel al Primăriei Municipiului  Iași. Planurile cuprind reabilitarea lor, iar marele ecran ar trebui să rămână „în picioare”, dincolo de alte scopuri ale sălii.

Când a fost lansat, în 2010, Festivalul Serile Filmului Românesc (SFR) avea ca obiectiv și reabilitarea acestor săli de stat sau, cel puțin, tragerea unui semnal de alarmă în ceea ce privește situația lor. Sălii cinematografului Victoria, care are peste 900 de locuri, îi lipsesc multe, printre care, de primă necesitate ar fi niște scaune noi, un sistem de proiecție care să permită difuzarea filmelor de pe DVD, un sistem de sonorizare actual, pereți renovați, mochetă, încălzire centralizată pe timp de iarnă și pentru început, să spunem, ar fi cel puțin decent. Pentru a face și primirea în sala de cinema prietenoasă, probabil, o cafenea tematică, de , ar întregi tabloul. Toate contribuie la readucerea publicului în sală, pentru că totul pornește de la lucruri simple, de la un minim confort.

Un eveniment-experiment în sensul readucerii oamenilor în sălile de la Victoria și de la Republica a fost făcut în 2010: readucerea publicului în aceste săli s-a dovedit a fi o încercare reușită, drept dovadă, la prima ediție, peste 3.500 de spectatori au trecut pe la Victoria să vizioneze, timp de trei zile, Legături bolnăvicioase (r: Tudor Giurgiu), Eu când vreau să fluier, fluier (r: Florin Șerban), Tache (r: Igor Cobileanski) și scurtmetrajele cu care Igor Cobileanski a trecut și Prutul.

S-a înțeles: publicul pentru film românesc există, doar că nu există condiții în oraș. Tocmai de aceea SFR a continuat, a ajuns în 2017 la a opta ediție și va continua, până când Iașul va fi un oraș cu mai multe ecrane pe care să se vadă film românesc. Investițiile sunt pe termen lung, la fel și pasiunea, munca și dăruirea unei echipe care a făcut ca Iașul să devină Capitala Filmului Românesc. Am deschis Cinefilia – Țara Filmului Răsare.

Dincolo de acest lucru, acum vă propunem un exercițiu al echipei de Comunicare și Promovare a festivalului SFR: Larisa, Speranța, Bianca, Bianca, Ancuța și Corina vin cu idei pentru salvarea marelui ecran de stat. Ce s-ar întâmpla dacă tinerii ar avea mână liberă și ar fi cooptați, întrebați și luați în echipele de administrație care au grijă și de sălile de cinema uitate de lume?

Veți citi exerciții de imaginație, unele îndrăznețe, dar cel mai important este că toate se întâlnesc într-un punct comun: revitalizare și imagine. Lectură plăcută!

SFR 2010, ediția I, Cinema Victoria Iași

SFR 2010, ediția I, Cinema Victoria Iași

Amintiri din cinematograful copilăriei. Aș vrea să revină farmecul marelui ecran!

„Dacă aș fi directorul unui cinema de stat, aș căuta să-l modernizez, pentru a fi din nou vizitat. Mi-am amintit de cinematograful Unirea din Botoșani, la care obișnuiam să merg de când eram mică. Îmi amintesc ce bucurie era în clasă atunci când eram anunțați că vom merge la film. Doamna învățătoare ne cumpăra bilete, iar noi trebuia să așteptăm înghesuiți la intrare până era rândul nostru să fim numărați. Cum treceam de-a doua ușă, stăteam la singurul aparat care făcea popcorn, și după ce-i spuneam vânzătoarei că vreau să-mi pună și praf galben, care dădea un gust nemaipoment, fugeam cât mă țineau picioarele în sală pentru a prinde loc pe ultimul rând. Mereu era răcoare înăuntru, oricât de cald ar fi fost afară, dar chiar și așa, continuam să merg.

(…) Dacă aș fi în echipa de administrație a unui cinema de stat, mi-aș dori să renovez, să creez un aspect plăcut, să se mențină o temperatură optimă, care să permită să-ți dai geaca jos și să te simți confortabil, să existe o bună acustică și proiecția să fie realizată la o standarde acuale. Toate aceste modificări le-aș face însă, fără a pierde esența. Aș deschide o cafenea, unde, înainte sau după vizionare să te regăsești într-o atmosferă filmică. Mi-aș dori să fie ocazional câte o premieră de film, unde spectatorul să cunoască regizorul și chiar unele dintre personaje, cu care mai apoi pot sta la discuții pe baza filmului; adică să se întâmple frecvent evenimente cinematografice, care să lase oamenii să interacționeze.” (Bianca Burdujoc)


„Câți dintre noi și-ar da check-in la un astfel de cinema?”

„Ce mai faci, cinematografule? Într-o eră unde toată lumea preferă noua tehnologie și savoarea porției de nachos, este greu ca un cinematograf de stat să supraviețuiască. Condițiile sunt nefavorabile, filmele sunt rulate cu întârziere iar aparatura tot mai veche. Astfel, cinematografele românești pierd teren în fața unui Cinema City. Cine mai preferă în ziua de astăzi să meargă la un cinema părăsit de lume și să fie singur în sală? Cine ar vrea să stea îmbracat ca afară și pe un scaun murdar? Câți dintre noi merg la cinema doar de dragul de a vedea un film? Câți dintre noi și-ar da check-in la un astfel de cinema? De ce zac cinematografele de stat în paragină? Poate din cauza lipsei banilor, a (dez)interesului. Dar câți dintre noi știm că prețul unui bilet este mult mai ieftin la un cinematograf de stat? Sau că regizorii români câștigă premii semnificative la nivel internațional, dar că nu au ocazia să se promoveze în țara lor? Poate că cinematografele mai au o șansă și poate că au o valoare prea mare ca să nu constituie o prioritate. Dar cu ce să începem? Este greu să scapi de mirosul de mucegai ce dăinuie de ani, este greu să faci rost de bani pentru reabilitare și mai ales cum vei face ca generația actuală să fie interesată de film? Este aproape imposibil să construiești un palat, să faci o sală de cinema cu jacuzzi sau un cinematograf în aer liber.

Va fi nevoie de o echipă de arhitecți și proiectanți. Poate chiar voluntari. Numele lor va fi gravat în asfalt, la intarea în cinematograf. Cladirea va fi demolată parțial, modernizată și reamenajată astfel încât să reprezinte un complex cultural. Toate din fonduri de la Ministerul Culturii. O sală de proiecție, o sală de lectură, o sală de spectacole, o gradină interioară, pe scurt, un loc de relaxare și cultivare personală. În pauza de film, cinefilii să se poată relaxa, sau să poată socializa.

Ca orice lucru, nu pare atât de departe de adevăr, dacă ți-l dorești din tot sufletul. Da, aș vrea să aduc cinematografia la un punct mai înalt și da, cred că tinerii sunt interesați. Trebuie ca filmul de artă, filmul românesc să fie din nou la modă.” (Bianca Barhan)


„Salvează cinematograful tău!”

„Câte n-am face cu toții, de-am fi măcar pentru o zi într-o poziție cu putere, nu-i așa? Ne-am pus deseori în locul altora, de a căror muncă nu suntem mulțumiți și ne-am imaginat cum am putea noi schimba totul, dacă am fi cei care iau decizii. Dar câți v-ați închipuit că sunteți un director de cinematograf? Și nu mă refer la acelea din malluri ale căror scop este mai degrabă de divertisment ușor, ci la cinematografele pe care cei mai mulți dintre noi le-am uitat, le ocolim sau trecem zilnic pe lângă ele, de parcă nici nu ar fi acolo. Ce-ai face tu să le readuci la viață?

Când mi-am pus eu întrebarea asta am avut, inițial, destul de multe idei. Apoi a urmat o pauză lungă și-am început să mă gândesc ce aș putea face cu adevărat, într-o situație reală, adică fără finanțarea Ministerului Culturii și fără susținerea autorităților locale. Soluția la care m-am gândit a fost atragerea de donații prin evenimente care să susțină această cauză. Stabilirea unui bilet de intrare de 10 de lei și urne pentru donații cu mesajul „Salvează cinematograful tău!” ar fi de ajutor pentru a începe renovarea sălilor de cinema. Aș demara o campanie cu același nume, promovând povestea cinematografului, personalitățile care i-au trecut pragul, și filmele importante care s-au difuzat acolo. Cred că este important să simțim atmosfera anilor trecuți, în care aceste cinematografe se bucurau de freamătul sălilor pline, iar pentru a trage cu ochiul în acele zile, aș mediatiza poveștile oamenilor care frecventau sălile de cinema astăzi uitate.

În ciuda publicului care lipsește, argumentând că unele filme sunt prea vechi și demodate, încă mai există printre tineri interesul de a crea filme. Pentru a încuraja realizarea lor, astfel încât să poată fi puse pe ecrane pelicule care să nu mai fie considerate învechite, aș organiza ateliere de filme coordonate de regizori cunoscuți, în care participanții pot învăța câteva dintre secretele artei regizorale. Aceste laboratoare de regie se pot termina cu provocarea de a face un film, iar câștigătorului să i se proiecteze pelicula la cinematograf, cu lansare ca la carte.

Dar ce putem face cu toții până să ajungem directori? Eu am să merg mai des la filme în cinematografele acestea uitate. Chiar cu riscul de a fi singură în sală.  (Ancuța Ciocoiu)


Doamna care renova cinematograful

„Stau liniștită pe terasa casei și sorb cafeaua nici prea caldă, nici prea rece, nici prea dulce, nici prea amară dintr-o ceașcă veche, primită acum mulți ani, să zic vreo douăzeci, de la doamna Nuți. Mi-amintesc de parcă ar fi fost ieri, fiindcă am povestit întâmplarea peste tot pe unde mă duceam. Eram la Iași, în parcul de la Victoria, și mă uitam cu nostalgie la ceea ce devenise cinematograful, îmi aminteam de prietenii mei din anii facultății și de toate activitățile frumoase pe care le-am trăit, în adevăratul sens al cuvântului, cu ei. În timp ce scriu mă cuprinde cea mai neagră tristețe la gândul că oamenii pe care i-am îndrăgit așa de tare și pe care i-am întâlnit la filme ori nu mai știu nimic de ei, ori sunt bătrâni, ca mine, ori plecați într-un loc cu verdeață. Așadar priveam spre cinema când s-a apropiat de mine Nuți, îmbrăcată cu un capot albastru de bumbac, lăsând în urmă găleata roșie și mopul cu coadă de lemn cu care spălase treptele clădirii. Zâmbește cald și mă întreabă dacă nu îmi pare rău că plec.

Nuți, viața te poartă pe cărări nebănuite, dar nimic nu este întâmplător. Totul este scris, iar noi doar trebuie să citim tot până ajungem la final.

Nuți se uita nedumerită la mine și tot ce am gândit a fost că nu prea m-a înțeles, așa că simt nevoia să îi mai spun.

– Îmi imaginez viața asta ca pe un drum, știi? Și mergi și mergi și drumul ăsta mai are gropi, mai mari, mai mici, mai dese, mai rare. Și ajung la o groapă pe care n-o pot sări, așa că înconjor puțin, apoi ajung din nou pe drumul drept și-mi continui călătoria. Așa e și cu viața asta. Totul ne este deja „planificat”, doar că noi până să ajungem la destinație, ne mai abatem de la drum.

– V-am înțeles, doamnă, îmi zice Nuți. V-am înțeles încă de când mi-ați povestit de lectură, dar vă priveam fiindcă îmi plăcea să vă ascult. O să îmi lipsiți și mie, la fel cum o să le lipsiți colegilor. Sunt sigură că și pereții cinematografului vă vor simți lipsa. Nimeni nu le-a acordat așa importanță, cum ați făcut-o în acești ani. V-amintiți ce scorojiți erau pereții? Mai țineți minte cât era de frig în interior? Pfai, doamnă! Înainte să veniți dumneavoastră îmi crăpau mâinile de frig. Ștergeam scările și o făceam pe de rost, fiindcă nu-mi simțeam mâinile. Doamnă… mi-amintesc ce bucurie am simțit când v-am văzut intrând pe ușa aia mare. V-ați uitat o clipă în jur și ați știut ce veți face în continuare. „Uitat de lume” este prea puțin spus pentru cum arăta cinematograful, iar „rază de soară” este mult prea puțin în a descrie cum arată acum.

Mă uitam la Nuți și nu-mi venea să cred că ea își mai amintește toate astea sau că la vârsta ei, mai mare cu zece ani decât mine, mai putea să facă o comparație. Dar avea dreptate. Când am intrat în sala de proiecție, am simțit un fior de frig și unul de frică, pe lângă mirosul de mucegai și imaginea varului căzut de pe pereți. Am știut din prima ce să fac, așa că începând cu următoarea săptămână am chemat doisprezece studenți de la Universitatea de Artă din Iași, pe care i-am rugat să-și imagineze cum ar putea face pereții sălii să îți fure privirea încă de la primii pași în sală. A început o întreagă dezbatere de idei, iar până la unsprezece noaptea am despicat arta în patru și am tras concluziile. În două luni, cei doisprezece mucenici au umplut sala de culoare. Au vopsit podeaua în nuanțe de lila și au pictat pe pereți diferite forme geometrice care păreau să fi fost mereu acolo. În alte patru luni am reușit să recondiționăm scaunele vechi și au ieșit din ele niște piese pe care ți le doreai acasă. Erau 500 de scaune, iar din toate, eu am recondiționat 112, am vopsit 224 de scânduri și am pictat trei metri pătrați de perete. Cu donații și cu un mic ajutor din partea autorităților, am cumpărat ferestre și uși noi, am renovat băile și am reușit să găsim oameni care au refăcut instalația de încălzire pro bono.

Lunile au fost grele, călduroase și pline de muncă, dar satisfacția a fost uimitoare. Ziarele locale scriau despre noi și cineva s-a oferit să ne facă o platformă online pe care a creat o linie de donații, iar într-un an am reușit să cumpărăm aparatura profesională de care aveam nevoie ca să ruleze filme, iar singurul lucru care ne lipsea era deschiderea oficială. Am început să scriu         e-mailuri și primul răspuns a venit din partea lui Andrei Ștefan, care a spus că dacă noi suntem de acord, el în următoarea zi avea să sune regizori și case de producții cărora să le ceară acordul pentru difuzarea filmelor.

Prima proiecție a fost în cadrul celei de-a XV-a ediții a Festivalului „” (SFR) și a umplut sala de actori, regizori și spectatori care urmăreau documentarul „Cinema, mon amour”, despre un alt pasionat de film a cărui primă dragoste și „primă casă” era cinematograful. Am plâns de emoții atunci și plâng și acum, la 40 de ani de când am inaugurat sala colorată de cinema în prezența celor mai frumoși oameni pe care îi putea avea Cinefilia, așa cum era numit Iașul în perioada în care era Capitala filmului românesc. Mă umple de bucurie să citesc și-acum despre Cinema Victoria, când după plecarea mea, oamenii de acolo au continuat să facă o curățenie generală la fiecare cinci ani – să văruiasă, să vopsească treptele și podeaua și să aducă oameni de valoare în fața spectatorilor. Am uitat să scriu aici că din banii pe care cinematograful i-a făcut în perioada imediat următoare, toți tinerii care și-au dat sufletul pentru ca sala să arate bine au fost recompensați, în semn de mulțumire pentru dăruirea lor.

Când a plecat de lângă mine, Nuți a adus din camera cu soluții de curățat, într-o cutie maro, o cană cu marginea aurie, pe care scria cu bleumarin Pereții ăștia o să-și amintească mereu de tine, doamnă.

Scriu asta aici pentru ca nepoții mei să citească și să recitească mereu rândurile acestea și să se mire de ceea ce făcea bunica lor, cu ce oameni se înconjura și ce aer filmic respira. Cum aș putea să-mi uit familia de la facultate?!

Acesta este un exercițiu de imaginație corelat cu realitatea și faptele din zilele mele. Aprilie 2017, Iași.” (Larisa Lazăr)


CineMuzeu. CineDecor.

„Unde dragostea s-a pierdut, să renască: Cinematografe uitate – timp oprit în loc. Cu societatea aceasta în continuă mișcare, în care nu mai avem timp de noi, nu avem timp să ne cunoaștem și să ne regăsim, ar fi grozav de frumos de a avea o introspectivă chiar și cu ajutorul elementelor exterioare.

Cinematografele vechi din România, cele care au fost martorii unui sistem în care filmele rulate erau minuțios alese, cu tentă politică poate, au fost uitate și lăsate în paragină. Deși acestea reprezintă un simbol al unei perioade prin care nu am mai dori să trecem, soarta lor a fost necruțătoare. Cum ar fi dacă cinematografele copilăriei părinților noștri ar fi readuse la viață? Oare am reuși să trecem dincolo de bariera tehnologică și am putea să avem o zi ca pe vremuri?

Cred cu tărie că atunci când vine vorba despre persoanele în etate, poate fi observat un anumit soi de nostalgie ce ține de vremurile de altă dată, de ritualurile pe care le aveau în tinerețe, de bomboanele pe care le mâncau în copilărie, de mâncarea gătită la sobă, de poveștile spuse în sânul familiei la masă, de filmele alb-negru rulate la cinematografe. Un public în vârstă, de dragul vremurilor de altă dată, ar putea fi readus la cinema. Dar publicul tânăr, americanizat și tehnologizat reprezintă o adevărată provocare. Pentru că acest public preferă scaune comode, temperatura potrivită de 24 grade C, vrea nachos și popcorn, are distracția în cap și smartphone-ul în mână. Să nu uităm și de cel de-al treilea public-țintă: copiii, public care poate fi educat și culturalizat cu mijloacele potrivite.

La revitalizarea cinematografelor vechi am putea contribui cu toții, de la mic la mare. În interiorul acestor clădiri e ca și cum s-a oprit timpul în loc. Și asta le face de neînlocuit. S-ar putea demara o campanie ce să acționeze pe mai multe niveluri, să aibă impact la mai multe publicuri în același timp. Am putea crea o experiență de neuitat.

CineMuzeu. Dacă bugetul nu ne ajută, am putea să transformăm holul cinematografelor în mici muzee cu poze, cu imagini de pe vremuri, în care accesul să fie deschis publicului larg. La crearea acestui mini-muzeu am putea implica persoanele pe rețelele de socializare. Cu siguranță, există oameni pasionați de filme, sau colecționari de bilete de film, care s-ar putea să aibă biletele de la filmele de odinioară. Iar generația tânără ar putea vedea la propriu cum arătau biletele sau afișele de promovare ale filmelor care se rulau în cinematografele de altă data.

CineDecor. Am putea revitaliza interiorul cinematografelor printr-un proiect de colaborare cu Universtitatea de Arte George Enescu, prin care să invităm studenții de la Arte să participe la coloarea interiorului acesteia: pictorii ar putea picta pereții, fotografii ar putea face fotografii în interiorul sălilor de cinema cu tema: Cinema uitat – timp oprit în loc.

Cinematograful Copiilor. Ar putea fi organizat în fiecare duminică în unul dintre cinematografe „ziua copiilor”, cu filme pentru copii, care să contribuie și la o educație alternativă. Vizionările ar putea fi urmate de ateliere de creație cu micii spectatori.

CinemaParty pentru tineri. Holurile sălilor de cinema vechi sunt niște locații potrivite pentru petreceri inedite. Pe de altă parte, aspectul holurilor de cinema aduc aminte și de halele industriale, având un aspect învechit, care ar fi potrivit pentru petreceri mixate de DJ, cu muzică neconvențională.

CineMaReține. Eveniment ce presupune o serie de activități puse la dispoziția publicului în vârstă, care, odată intrat în cinema, să se întoarcă în timp, în vremurile tinereții sale. Ar putea fi organizate jocuri de șah în anumite zile, pe fundalul unei muzici din tinerețea lor, cu turtă dulce. Ar putea fi difuzate filmele pe care le vizionau odată. Și ar putea fi organizat un CinemaJoc, unde să socializeze, să-și găsească coordonatori de activități să se simtă din nou tineri.” (Speranța Talabă)


Schimbarea pornește de (foarte) jos

„Aș porni de jos, de foarte jos. De la mochetă. Apoi m-aș ridica la scaune, pereți, tehnică și aer. Aș căuta sponsori și investitori locali care să investească în sala de cinema, să contribuie la reabilitarea sălii, fie cu muncă, fie cu bani. Aș coagula o întreagă echipă de voluntari de toate vârstele, ca să ajute la reparația sălii de cinema: probabil, ceea ce se numește economie circulară  ar ajuta foarte mult: să nu aruncăm nimic din sală, să refolosim totul, în alte scopuri, dar nimic să nu fie aruncat sau ars! Aș schimba echipa managerială și aș investi în oameni care să creeze evenimente cinematografice la cinemaul uitat. Probabil că nici nu ai nevoie de o strategie sofisticată la început, poate doar de viziune, oameni buni și timp. Iar dacă timpul și oamenii schimbă aerul din sală, filmul prinde viață, ba chiar și actorii coboară de pe marele ecran în fața spectatorilor.” (Corina Giurgia)

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Corina Giurgia
Ambasador & Editor SB @ Iași

Licențiată în Jurnalism şi Ştiințe ale Comunicării, cu un masterat în Filosofie Aplicată şi Management Cultural, continua căutările în lumea oamenilor frumoși. Iubește Iaşul, cu întâmplările şi străzile pe care se plimbă încă scriitori şi poeți adevărați. Dependentă de ploaie, cu o obsesie pentru umbrele. Ambasadoare SemneBune la Iași. O găsiți și pe blogul personal: http://jurnalistacum.blogspot.ro/

Număr articole publicate : 51