Ivan Cel fără de Seamăn. O poveste despre cruzime și empatie

Reușesc într-un final să îmi pun ordine în gânduri și să scriu despre – o carte despre semeni (unii mai diferiți decât alții); o carte despre viață, așa cum este ea (cu bune și rele), o carte pe care o recomand din toată inima pentru că oricine o citește are multe de învățat din ea. Extraordinarul (pentru că, într-adevăr, cam despre asta e vorba) stă de fapt în genele fiecăruia, însă problema e că doar visăm la înfăptuirea sa – chiar de conștientizăm, chiar dacă nu. Aici intervine autoarea volumului mai sus menționat, , și pune la dispoziția cititorului o capodoperă (de altfel premiată în 2013 cu cea mai înaltă distincție din din Statele Unite, și anume premiul Newbery Medal) care are scopul de a schimba ceva în fiecare din noi, de a ne face poate mai buni. Volumul este scris la persoana întâi și descrie lumea – așa cum o vede o gorilă cu spatele argintiu, pe nume Ivan. Pe alocuri, textul se combină cu ilustrații marca Patricia Castelao (un ilustrator extraordinar ).

este inspirat dintr-o poveste adevărată. Adevăratul Ivan a locuit la Grădina Zoologică din Atlanta, după ce a stat 27 de ani în captivitate. Faptul că Ivan este personificat în această carte ajută, cred eu, la transpunerea cititorului (chiar și într-o mică măsură) în pielea personajului și e foarte posibil ca emoțiile să fie trăite mai intens pe parcursul lecturii. Nu pot spune că e o carte peste care poți trece ușor sau pe care un copil o poate înțelege mai în detaliu, însă cred că ne poate transforma în persoane mai bune, poate face atât un copil, cât și un adult să conștientizeze că nu e bine să faci rău animalelor. Discuția se poate lungi în acest sens, însă ce e cel mai important din toată această poveste este încercarea de schimba ceva, de a lupta pentru drepturile animalelor (și nu numai) și de a pune în aplicare chestiile ok, în viața de zi cu zi. În aceeași măsură, e bine să conștientizăm, prin exemplele negative din carte (care, din păcate, sunt destule), care e de fapt realitatea și cum se poate transforma ea prin acțiunile fiecăruia.

Acțiunea se desfășoară în principal în jurul unei prietenii între Ivan, gorila cu spinare argintie (care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în captivitate și care a trăit până să crească, ca animal de companie (la fel ca și în realitate), iar apoi a fost transferat în cușca din mall, elefantul Stella (care a trecut pe la diverse circuri și care are o memorie foarte bună) și câinele maidanez Bob (care își petrece cea mai mare parte a timpului în cușca lui Ivan).

Romanul începe cu un scurt dicționar ce conține diverse apelative, expresii folosite de Ivan; astfel, pe parcursul lecturii, copiii pot ști la ce se face referire (ex. Nu-e-Leapșa = gorilă de pluș; cimpanzeu unsuros = un om (din pricina sudorii care i se scurge pe pielea lipsită de blană); 9885 de zile = numărul zilelor de când Ivan se află în captivitate, într-o cușcă din mallul Big Top). Iată cum este descris ”domeniul” său din mall: ”Pe unul dintre pereții domeniului meu este pictată o scenă din junglă. Se pot vedea: o cascadă lipsită de apă, flori fără miros și copaci fără rădăcină. N-am pictat-o eu, dar îmi place cum se văd desenele pe perete, deși numai a junglă nu seamănă./ Sunt norocos că domeniul meu are ferestre în trei locuri. Pot să văd tot mallul și ceva din lumea de afară: automatele aiuritoare de pinball, moțul roz al vatei de zahăr, parcarea imensă în care nu crește niciun copac”.

La început, Ivan este descris ca o gorilă jucăușă, îi place să se uite la televizor și să picteze, nu are o memorie foarte bună, astfel că nu își aduce prea multe aminte din perioada în care era pui. Deși exprimarea sentimentelor sale pune în evidență o latură nostimă și imatură, nu puține sunt cazurile în care ironiile fine (cu adresă directă) își găsesc locul printre întâmplări mai mult sau mai puțin amuzante: ”Știu că lucru acesta te deranjează. Și mie-mi vine greu să cred că există o conexiune în timp și spațiu între mine și o rasă de maimuțoi prost crescuți. Cimpanzeii pur și simplu n-au scuză” sau ”Băiatul scuipă spre geamul meu. Fata aruncă cu pietricele. Uneori mă bucur că am geam […] Copiii se bat cu pumnul în piept; jenant. Iar aruncă cu pietre. ”Cimpanzei împuțiți”, mormăi eu. Azvârl o mingiuță în direcția lor. Uneori mi-aș dori să n-am geam.” ori ”Toată ziua mă uit la oamenii care scormonesc prin magazine. Își trec hârtiile acelea verzi, uscate ca iasca și mirosind a mii de mâini, de la unul la altul, în fiecare zi. Vânează cu frenezie, stau la pândă, se împing și bodogăne”).

Situația se schimbă însă ușor-ușor când realitatea își face loc, chiar și în ficțiunea ficțiunii în care se scaldă Ivan. Întâi, Ivan conștientizează că nu e singura gorilă din specia sa (”O vreme, pe când eram tânăr și naiv, mi-am închipuit că sunt ultima gorilă de pe pământ”) după ce într-o noapte urmărește un documentar la TV-ul rămas deschis (”Am văzut o junglă luxuriantă. Am auzit trilurile păsărilor. Iarba tremura. Copacii foșneau./ Apoi am văzut-o. Era cam vai de capul ei, slăbănoagă și, sincer, nu așa arătoasă ca mine. Dar era o gorilă, clar […] Sau nu eram pe lume decât noi doi, fiecare închis în cutia lui?”).

Apoi începe să înțeleagă cum te poate afecta viața în captivitate, din discuțiile cu Stella, prietena sa cea mai bună, care îi împărtășește suferințele prin care a trecut un alt elefant, la circ (”Pielea de elefant e tare ca o coajă de copac, însă gheara de metal o rupe de parc-ar fi de hârtie. […] Atunci când Gheara i s-a înfipt în piele, elefantul a ridicat trompa, azvârlindu-l pe îngrijitor în aer. Stella zice că omul a zburat ca o pasăre urâtă. Nu l-a mai văzut niciodată pe elefantul acela.”).

Elementul declanșator este însă sosirea puiului de elefant Ruby, urmat de tratamentul pe care i-l aplică Mack (proprietarul mallului și clovn cu jumătate de normă) și de moartea Stellei la scurt timp după, nu înainte de a-i cere lui Ivan să o ajute pe Ruby să fie mutată la zoo. Din momentul sosirii lui Ruby, Ivan trece printr-o serie de stări marcante emoțional – mai întâi începe să-și aducă aminte de elemente ale copilăriei sale (”M-am născut într-un loc căruia oamenii îi spun Africa Centrală, într-o pădure tropicală atât de deasă, că niciun desen n-ar putea-o reda în toată splendoarea ei./ Gorilele nu le pun nume puilor lor chiar de la naștere, așa ca oamenii. Încercăm mai întâi să ne cunoaștem puii. Să vedem spre ce nume se îndreaptă./ Sora mea a primit numele Leapșa, atunci când părinții mei au văzut cât de mult îi plăcea să mă alerge prin pădure.”), ca apoi să treacă în altă extremă în urma discuțiilor cu Stella cu privire la Ruby (”La circ o legau de picioare, Ivan. O pironeau de podea cu lanțuri la toate cele patru picioare, douăzeci și trei de ore pe zi.”) sau chiar cu Ruby (”Înainte să ajung la circ, stăteam cu mama și cu mătușile și cu surorile și cu verișoarele mele, zice Ruby. […] Au murit toți. […] Oamenii le-au omorât, zice ea”). Iar șirul nu se termină, pentru că memoriile copilăriei devin din ce în ce mai recurente pentru Ivan (”Sora mea și cu mine eram agățați de mama atunci când oamenii au ucis-o. Apoi l-au împușcat pe tata. Le-au tăiat brațele, picioarele, capetele.”).

Autoarea ne arată din nou realitatea cruntă, cel mai probabil existentă în circuri (și nu numai) din întreaga lume, iar din toate aceste afaceri singurele fără nicio vină sunt chiar animalele luate din habitatele lor naturale. Totul este cât se poate de tranșant exprimat în trei rânduri pe o pagină albă (”Bob a auzit de la un șobolan de încredere că trupul Stellei a fost încărcat într-un camion de gunoi./ A fost nevoie de cinci bărbați și-o macara.”). Ca și în pasajul anterior acestuia, aceste imagini sunt descrise simplu, tranșant, în câteva cuvinte pe o pagină aproape goală, pentru ca efectul să fie maxim, să rămână cât mai bine în mintea cititorului.

Una peste alta, totul este expus în balanță, chiar dacă nu omogen. Trecând peste acțiunile descrise, Homo sapiens e capabil și de lucruri bune; drept dovadă fiecare animal personificat în volum, își aduce aminte și de oamenii care i-au venit în ajutor (”Știi ce-ți mai plăcea de Karl, ăla cu muzicuța […] Mi-amintesc cu mi-a dat odată o nucă de cocos. […] Și-mi mai amintesc de Gerald, care mi-a adus odată o cutie de creioane colorate groase și lucioase și un caiet mare cu foaie velină.”).

Dincolo de toate, Ivan este un artist și-n carte (”Nu le-a fost prea greu alor mei să-mi dea un nume. Toată ziua pictam. Pe pietre, pe scoarța copacilor și pe spinarea bietei mele mame. Pictam cu sevă de frunze, cu zeamă de fructe, dar în special cu noroi. Așa că mi-au pus numele Noroi.”). El ține cont de momentul în care a fost răpit (”Ziua aceea, o zi liniștită, fierbinte – ziua în care au venit oamenii.”) și de conștientizarea timpului petrecut în cușcă (”Și tot așa, până la nouă mii opt sute șaptezeci și șase de X-uri, care se târăsc pe peretele meu ca niște insecte oribile ieșite la paradă.”). Se folosește de talentul său de pictor să o scape pe Ruby (dar și pe el însuși), ajutat fiind de Julia (fiica îngrijitorului din mall-ul Big Top). Ea este omul cel mai apropiat de animalele din mall și care se atașează cel mai mult de Ivan, pe parcurs. Ea este cea care susține latura artistică a lui Ivan, aducându-i creioane și hârtie.

În cele din urmă povestea are un happy-end, iar libertatea care se citește pe buzele lui Ivan e: ”Cer. Iarbă. Pom. Furnică. Băț. Pasăre. Praf. Nor. Vânt. Floare. Piatră. Ploaie.// Ale mele. Ale mele. Ale mele.

Traducerea în română a volumului, semnată de Christina Anghelina, a apărut la editura Arthur, în 2013.

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Marius Surleac
Colaborator SB

Absolvent al Facultății de Fizică, Marius a debutat cu volumul de poezie Zeppelin Jack (Herg Benet, 2011). Publică poezie în reviste din țară si străinătate, se ocupă de traduceri de poezie din engleză în română. Este pasionat de fotografie, jazz și ciclism. Își face de cap pe www.mariussurleac.ro

Număr articole publicate : 14