Despre iubire, în „Compunere cu paralele inegale”, volumul semnat de Gheorghe Crăciun

Două romane într-unul singur? Aceasta a fost surpriza pe care am avut-o când am citit „, ediția a treia. Autorul, , descoperă cititorului două planuri: realitatea contemporană și trecutul mitologic. Liantul dintre cele două este iubirea, percepută și simțită diferit, în funcție de intensitatea ei. Modul în care se derulează poveștile de iubire reflectă, de fapt, viața de cuplu sau de familie în anii ’80, caracterizată prin momentele frecvente de criză ce duc inevitabil la despărțire. O direcție interesantă de urmărit din perspectivă sociologică!

Să revenim, însă, la ceea ce ne interesează! Două lumi care se întrepătrund într-un mod inedit, asigurând astfel originalitatea textului. Substanța scrierii este iubirea (pătimașă, simplu capriciu sau năvalnică): profesoara de română Liana Șanta și psihologul Laurian Conțescu; Teohar și Dania; pictorul Virgil și Ița. Fie că este vorba de căsătorie, fie de simple amoruri trecătoare, autorul găsește cuvintele potrivite care să arate insuficiența iubirii, ceea ce duce la destrămarea cuplului. Iată că sentimentul în sine nu e suficient; mereu este nevoie de un „altceva” care să-l ocrotească. Simpla conviețuire nu e de ajuns. Negăsind împlinirea prin iubire în realitatea contemporană, autorul își îndreaptă privirea către povestea mitologică a iubirii lui Dafnis și Cloe, mărturisind, de altfel, în Addenda, interesul pentru romanul lui Longos. Dispunând paralel cele două planuri, creează nu doar impresia unui balans, ci și a unei complementarități: ceea ce lipsește în iubirea cuplurilor se regăsește în secvențele extrase din povestea pastorală a celor doi eroi antici.

Epură pentru Longos este povestea ce se derulează paralel, secvențele alese și rescrise fiind construite în jurul stărilor prin care trec (cei) doi îndrăgostiți. Un bine general se răspândește în lume când iubirea este împărtășită. Dafnis își alintă iubita cu vorbe suave și mângâieri blânde, explorând trupul ei svelt, de o frumusețe nepământească și gustând un strop de pasiune din dulcele sărut al lui Cloe. Le e dor unul de celălalt; Dafnis o cheamă în gând pe Cloe. Chemarea lui devine strigăt, iar așteptarea – chin. Iubirea lor este totală. Nici timpul, nici oamenii nu o pot stinge.

Autorul nu urmărește, totuși, o idealizare a personajelor care iubesc și sunt iubite. Dimpotrivă, acestea păstrează caracterul profund uman, fiind mereu predispuse greșelii, execeselor, eșecului. De aceea, contrastul între aceste personaje și cei doi îndrăgostiți din romanul scris de Longos este unul frapant. Pe de-o parte, soți sau amanți măcinați de incertitudini, pradă unor stări confuze. Pe de altă parte, doi adolescenți capabili să se bucure de frumusețea fiecărui moment petrecut împreună, singurele amenințări venind din exterior. Prin bogăția lor sufletească, radiază fericire, iubire, împlinire. Cu toate că nunta încununează iubirea celor doi în romanul lui Longos, oferă o altă perspectivă asupra lucrurilor în : Cloe este răpită de tâlhari și Dafnis, ajuns la bătrânețe, încă mai speră că o poate regăsi. Până la urmă, cele două planuri merg paralel până la un punct: iubirea se consumă, dar nu asigură o stare de fericire permanentă. Carpe diem devine, astfel, un imperativ al acțiunii romanului.

Scenele de o monotonie apăsătoare din viața de familie alternează cu reflecții asupra sensului vieții, asupra poeziei, iubirii, condiției artistului (stările prin care trece pictorul Gil). Gheorghe Crăciun comentează însuși felul de a … scrie romanul (gândește acțiunea, plasează personajele, dă formă ideii). Acest lucru arată preocuparea scriitorului (care devine și personaj!) pentru producerea textului. Ritmul este dinamic, uneori sacadat, mai ales în cazul jocurilor de cuvinte: În spate marea vânătă-albastră sau vânătă-roșcată sau vișinie-pastel. ; Erau sute de sunete care se prelingeau, susurau, șiroiau, plezneau și se spărgeau (…).

Secvențele în care este împărțită acțiunea romanului sunt centrate pe scene din viața de zi cu zi. În familie, la întâlnire, în gară, întâmplări ce identifică personajele principale din respectiva secvență ori discuții surprinse de acestea, toate își găsesc locul în această amplă scriere. Evenimentele se înscriu pe direcții paralele, iar efectele sunt multiple. Discuția surprinsă de scriitorul Vlad Ștefan într-un bar, de pildă, el însuși fiind interlocutor într-o alta, va deveni material de roman. Ița si pictorul Virgil își iau rămas-bun la gară (XIII: Trei scrisori și un nor roșu), iar un bărbat îi povestește unei femei cum s-a pomenit că a murit o bătrână mătușă aflată în grija lui și a soției, chiar în ajunul nunții copilului.

Cu fiecare frază ori paragraf, autorul mai descoperă cititorului încă un detaliu despre personaj. Accentul cade, astfel, pe vizual, iar imaginile create sunt inedite. Iată un exemplu; alte descrieri puteți savura în tihnă, prin lectura romanului J :

Dionisie Bîlc e student. Nu s-a tuns de un an și crede că s-a fript dând la petrol și gaze. Dar s-a obișnuit. Trei restanțe pe toamnă, e obsedat de blonde, melancolic, apatic, ușuratic, flegmatic. Cu părinții nasol. Foarte independent. Mare as în hard-rock, el visează în taină la o revistă pop. Teohar Maximov e prietenul lui. E un băiat ciudat, o minte ascuțită, un suflet generos, ca fire un flegmatic. Hari știe engleza și are pile mari cu un unchi șef în turism. S-au trezit că sunt prieteni așa pe negândite, ca doi colegi de pat. Altfel nu prea discută. Își umflă reciproc biografia sentimentală.  

Câteva pagini mai departe, scriitorul parcă lasă acțiunea în suspans, pentru un moment (cât ai zice be right back) și explică modul în care a construit personajele. Acest joc al planurilor este interesant de urmărit prin însăși dinamica sa. Intenția este aceea de a crea o senzație de continuă mișcare, de înviorare și naturalețe.

Totul se justifică sub ochii cititorului; paralelele propuse de Gheorghe Crăciun conțin punctele esențiale ce definesc „dreapta” existenței umane: naștere, iubire/căsătorie, moarte. Faptul că autorul a scris și proză scurtă este un atu în ceea ce privește această  dispunere a evenimentelor într-un roman al experienței. Nicio secvență nu are un final precis, lăsând astfel cititorului libertatea (și plăcerea!) de a se gândi la un posibil happy end. Cât despre scriitor, acesta alege să se întoarcă la povestea antică. Voi cum ați vedea finalul?

Colega mea, Elena Donea, oferă o perspectivă interesantă asupra acestui roman-poem, aici.

Gheorghe Crăciun (1950-2007), prozator, eseist, teoretician și critic literar, rămâne în conștiința literară prin publicarea romanelor Acte originale/Copii legalizate (1982, 2014), Compunere cu paralele inegale (1988; ediția a doua, 1999; ediția a treia, 2015), roman tradus și în limba franceză – Composition aux parallèles inégales (2001), Frumoasa fără corp (1993, 2007), Mecanica fluidului (2003, 2014), Pupa russa (2004). Numele său se regăsește în antologii de proză, iar activitatea literară și critică i-a fost recunoscută prin premii din partea Uniunii Scriitorilor (1983; 1995, 2003) și ASPRO (1997, 2002).

Titlu: Compunere cu paralele inegale

Autor: Gheorghe Crăciun

Ediție îngrijită de Carmen Mușat și Oana Crăciun

Prefață de Mircea Martin

Ediția a III-a

Editura: Cartea Românească

ISBN: 978-973-23-3053-1

An apariție: 2015

Număr de pagini: 536

 

Sursa foto reprezentativă, aici.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Adelina Sorescu
Redactor SB

Este profesor de franceză/engleză, posesoare a unei prezențe de spirit considerată drept „originală”. Îi place să creadă că aventura cunoașterii este un zâmbet larg și frumos ascuns în paginile cărților. Dorința de a-l descoperi mereu sub o altă „pălărie” o îndeamnă să citească, să scrie recenzii, să observe, să-și imagineze…

Număr articole publicate : 4