Contrariul omului şi cetăţeanul, de Claudiu Soare

            Cu omul sărac Europa se comportă ca şi cu un făţarnic. În acest „paradis al spectacolului”, săracul ar fi contaminat de viciul imposturii, evidenţă care strecoară în convingerea celuilalt îndoiala, ţesătura minciunii: numai impostorul „trăieşte […] frustrat de gândul la ce îi lipseşte”, după Diderot – acelaşi din Gândurile lui filozofice, unde ne asigură că ingenuitatea e „defectul omului de spirit”.

            Aşadar, sărăcia nu e grădina năpăstuiţilor lipsiţi de noroc şi resemnaţi suspinului civilizat, ci comportamentul perfid al unei mase de indivizi despre care ai zice că profită cu neruşinare de un întreg Occident de creduli, un fel de mediu anarhic care cultivă coşmarul, utopia Comunei… Sărăcia nu e atât vizibilă cât scuturată de jugul ignar al insolenţei, care nu demult i se reproşa săracului „dificil”. Săraci impertinenţi nu mai sunt, tupeul lor e psihanalitic anihilat, săracul se consolează cu retorica… adevărului. Pe când o constituţie în care să vedem scris negru pe alb „contrariul omului este cetăţeanul”?

            Câtă vreme sărăcia „prosperă”, Europa sărăceşte, iată solipsismul care argumentează instituţia, continentul… Europa e bogată, atâta doar că cei ce se cred săraci subtiliezază dividendele eforturilor ei… „Interesul tiranului este să îşi ţină poporul în sărăcie, pentru ca poporul […] să fie atât de ocupat cu nevoile zilnice, încât să nu aibă timp să se răzvrătească”, ne averizează („părintele Europei”) Aristotel.

            Să fii sărac în Europa se zice că face mai mult decât să fii cineva în Africa, de pildă…, unde preaplinul de săraci a sfârşit prin a-i seca viitorul, „libera concurenţă şi jocul iniţiativelor individuale”… Dar când eşti sărac în Europa, eşti sărac în raport cu Europa. Spre a ne înduioşa cu privire la iluzia pauperismului occidental, există în eufemismul acesta „expresia atenuată a unei noţiuni a cărei manifestare directă ar avea în ea ceva neplăcut, ba chiar şocant”, după Micul Robert al Limbii Franceze.

„Nevroza fundamentală” a individului, ar fi zis Freud, nu îşi mai trage sevele din obsesia morţii. Spectrul sărăciei reprezintă de departe factorul existenţial (de maxim sadism) care declanşează molima afecţiunilor psihice ale mulţimilor bine urbanizate. În calculul aglomeraţiilor privilegiate, tabloul sărăciei suscită severitatea blamului: săracul e fie iresponsabil, ceea ce îl face vinovat de abominabilul dezinteres faţă de corpul social, dacă nu de rea voinţă, fie incapabil, vicios, denaturat – şi, dacă aşa stau lucrurile, săracul nu mai are nici un fel de scuză în faţa Europei.

Notă:

A vizita fiinţa lăuntrică a unui imigrant înseamnă a te dezvăţa de arta consumată a argumentelor prin care ai fost înzestrat spre a fi un cetăţean confirmat al Europei. Ca imigrant, viaţa începe după ce ai devenit un străin. Odată străin, existenţa îşi regăseşte credulitatea, docilitatea câinelui adoptat, pentru că nu o poate rosti… Cum să comunici cu viaţa dacă nu o poţi rosti? Imigrantul îşi divulgă viaţa ca un peşte flasc înaintea morţii, filozofie, până la urmă a tuturor…

            Dacă vei ţine să îţi rosteşti amintirile, ca străin, vei sfârşi strivit de o vulgaritate pe care limbile atât de subţiri ale Europei nu o pot exprima. Nu îţi poţi contraface trecutul în beneficiul unei limbi care nu l-a cunoscut. Eşti prins ca într-un cleşte, străinule adoptat, fiindcă realizezi că străin nu eşti decât în faţa morţii – şi clipă de clipă un înviat care nu îşi poate uita existenţa anterioară. O dată cu seara, sticla, paharul…

            I-ar plăcea lui să îşi spună, imigrantului, că a fi străin e o şansă (acest avorton al speranţei). Ar trişa, însă. Oricum trişează. Odată străin, faci totul ca să rămâi străin. Ţi-ai pierdut complicitatea rădăcinilor, pe stradă ochii „aproapelui” strigă fără să se ascundă: „Încă unul.” Preferi să rămâi străin pentru a-i arăta neantului că eşti cineva, rol care nu face să tremure nici un înger, nici o frunză.


s-a născut pe 24 martie 1969, la Ploieşti. În 1994 obţine licenţa în limba şi literatura hindi, la Universitatea Bucureşti, cu lucrarea Sânniasa Upanisad – psihologia renunţării; doi ani mai tîrziu, în 1996, îşi încheie studiile de indianistică la Institutul Naţional de Limbi şi Literaturi Orientale din Paris, cu lucrarea Le réalisme mystique dans la littérature de Nagarjun. Nu va mai da curs niciodată acestei orientări spirituale. A publicat volumele de versuri Melancolia, 2013 (Tracus Arte), Neantul îndrăgostit, 2009, Jurnalul unui crocodil ratat, 2006, Frica de a trăi din nou, 2004, Metafizica Bambara, 2001, Psalmii Maimuţei, 1998 (Vinea). La editura Cartea Românească îi apare în 2010 romanul fantastic Nimeni sau Fumătorul de pipă. În 2011 publică la Humanitas Singurătatea lui Adam (despre neîmplinire şi alte regrete), iar în 2014 Tratament împotriva revoltei şi Extaz. Jurnal ingrat. A tradus din literatura franceză texte semnate Céline, Sade, Philaret Chasles, Charles Nodier, Jean Genet, Baudelaire, Artaud, Casanova, Michel Onfray, Henri Michaux etc. Romanul „Periculoasa blândețe” a vieții a apărut în 2016, la Editura .


Mulțumim Editurii pentru ne-a ales să publicăm textele lui .

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2774