Cătălin Mihuleac – Ultima țigară a lui Fondane

Hitler a mutilat Europa în încercarea de o ocupa și a murit fără să-și vadă planul îndeplinit. Până să-și găsească sfârșitul, în 1945, șase milioane de evrei din toată lumea au fost deportați și exterminați în lagărele de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka și în ghetoul din Varșovia. Familii întregi au fost duse către moarte, un plan bolnav bazat pe conceptul purității rasiale.

Nazismul făcea propaganda „supraviețuirii” și punea bocancul uriaș pe rasele ”inferioare” din Europa: evreii, țiganii și rasele de culoare. Hitler n-a avut un motiv concret care să-i explice acțiunile genocidului, nimeni nu-și putea explica ura viscerală asupra comunității evreiești, nici măcar Goebbels, șeful aparatului de propagandă din Germania. Hitler a rămas în istorie drept un schizofrenic care, deși a fost înfrânt, a reușit să lase o urmă adâncă pe trupul bătrânei Europe. Probabil că ăsta a fost cel mai bun plan de a rămâne prezent chiar și astăzi, la 72 de ani de la moartea sa.

Umbra nazismului a cuprins repede Europa: o bază de date uriașă a fost creată, luând la bani mărunți fiecare evreu din comunitățile lumii. Asta s-a întâmplat inclusiv în România, sub îndemnul legionarului Antonescu. Românii de origine evreiască, inclusiv evreii care aveau afaceri aici, au fost jefuiți și deposedați de toate bunurile, luându-i-se și dreptul de a purta numele dat la naștere, pe motiv că „nu sunt români”. Mișcarea legionară a lui Antonescu, susținută de Octavian Goga și Ion Gigurtu,a creat legi după modelul Legilor de la Nürnberg, aberații care le luau evreilor sau celor care aveau erau jumătate români, jumătate evrei, dreptul de a trăi. Operațiunile de îndepărtare a „Elementului iudaic”, căci așa le spunea Antonescu evreilor, au început în Roman, Fălticeni și Galați. Soldații aveau ordin să extermine evreii sau descendenți ai acestora începând cu nou-născuții, copiii și până la cei în vârstă. 140 de zile, atât mai avea de trăit întreaga comunitate evreiască din România, 275.149 de oameni fără nicio vină și fără vreo situație specială pentru a putea fi cruțați. Antonescu îi voia deportați cât mai repede în lagărul Belzec din Polonia, unde trebuiau gazați în regim de urgență. Asta e doar o frântură din ceea ce a reprezentat nazismul.

Pe acest fundal sinistru se desfășoară cartea lui Cătălin Mihuleac, Ultima țigară a lui Fondane (ed. Cartea Românească, 2016), 13 povestiri triste și umoristice în același timp, care ilustrează perfect capacitatea psihicului uman de a face față catastrofei. Personajele fictive sunt extraordinar de vii și de puternice, în ciuda faptului că simt pericolul iminent al deportării cum se apropie și cu toate astea, se țin de șotii, încercând să păcălească sistemul. Avem parte de o incursiune teribilă în lumea culturală a etniei ”iudaice”, arătând modul în care aceasta a supraviețuit (sau nu) nedreptății.

Sigur, având în vedere măiestria cu care cele 13 povestiri au fost scrise, ai avea impresia că autorul scrie mărturiile unor oameni pe care îi cunoaște de ani de zile, ceea ce, din punct de vedere temporal, e imposibil.

Titlul reușește să încununeze cu succes volumul, făcând referire la poetul român Benjamin Fondane, care, fiind de origine evreiască (pe numele său real Benjamin Wechsler), a fost deportat împreună cu sora sa în lagărul de la Drancy. Prietenii și autoritățile române reușesc cumva să-i deschidă o portiță de scăpare, dar Fondane refuză să-și lase sora singură. Așadar, moare gazat împreună cu aceasta. Cătălin Mihuleac a ales acest titlu tocmai pentru a ilustra forța pe care a avut-o Fondane în lupta cu antisemitismul francez (căci se stabilise la Paris). Fondane a fost și e un poet fabulos, curând îl voi trece în ”catastiful” Semne Bune.

Foarte interesant la volumul de povestiri mi s-a părut faptul că a reușit să mă readucă în scenele dramatice din filmele cu și despre Holocaust pe care le-am văzut de-a lungul vremii: Schindler’s list, The Diary of Anne Frank, Das Boot ist voll, The island of Bird Street, Der Unterfall etc.