„Am tăiat cu foarfeca romanul” – interviu cu Rareș Fogaș

Un de

 

„Cred că interpretarea care e cea mai apropiată de felul în care văd eu cartea este nu doar o înnebunire (înecare) a unui personaj, ci a romanului însuși.”

este student la Facultatea de Filosofie, Universitatea din București; a publicat texte în revistele: Luceafărul, Agata literară, și în antologia Juventus 2013 (ed. Tracus Arte). Va scoate revista Pulă, o reluare a revistei cu același nume din anii ’30, din care publică doar două numere; primul număr a fost ars și aruncat într-un coș de gunoi la Facultatea de Filosofie:

„Am vrut să scot din nou revista Pulă, numai că am făcut-o ca o foaie, adică doar câteva pagini trase la xeroxul de lângă școală și capsate, cu tot felul de texte: de-ale mele, de-ale lui Vica. Erau câteva secțiuni, dacă îmi aduc aminte, printre care versul numărului n, unde puneam versuri care au rămas în istoria literaturii din secolul trecut. Am făcut și o pagină de facebook: www.facebook.com/organuniversal.”

Încă de când îl deschizi spre lectură, romanul tuse muci și podoabe de crăciun te întâmpină cu dedicația În memoria lui Henry Charles Bukowski jr. (1920-1994), iar, pe parcurs ce înaintezi, referințele la biografia și scrierile lui Bukowski nu-s puține. Stilul acestuia nu doar că este ușor recognoscibil, dar dă seamă și de un anumit modus vivendi. Ce rol a avut acesta în scriitura și în modul de a-ți construi romanul?

În ce urmează, o să folosesc termeni cum ar fi „literatură”, „Bukowski” și „roman” și așa mai departe, pentru a ne înțelege.

Bukowski mi se pare un caz interesant. Am cunoscut ceva persoane care au citit literatură și care chiar au plăcerea de a discuta despre asta. Uneori întreb, din curiozitate, dacă au citit Bukowski. Cei mai mulți au citit și îmi spun că le-a plăcut. Dar nu oferă vreun motiv, sau nu dezvoltă vreo analiză a scrisului său, cum o fac, de pildă, în cazul lui Cărtărescu, când beau un pahar de vin și cineva citește într-o cameră de cămin studențesc din „Orbitor”, recitând ca într-o serbare de crăciun. Se strâng în jurul unei canapele și apasă pe virgule, după care nimeni nu zice nimic, sau dacă zice – nu prea contează. Pe urmă găsesc pe masă un volum al unui tânăr poet și citesc cu scârbă versurile sale. Parcă îi aud: literatura reflectă nivelul de cultură al unei țări. Poeți ca ăștia care scriu despre banalități, camere cu igrasie și defecație se strâng într-un cenaclu, se citesc și se aplaudă pe rând. Asta nu-i literatură (dar nimeni nu spune ce este literatură). Nu o spun ca și cum i-aș dezaproba/condamna, deși într-adevăr nu aș merge de partea lor până la capăt. Doar mă întreb cum văd ei scrisul lui Bukowski.

Un jurnalist belgian îl întreba pe Bukowski dacă pentru el dragostea e sinonim pentru un act sexual (făcea referire la romanul Femei). Bukowski i-a zis: „come on… you read it and that.s all you got?”.

Cred că cei mai mulți dintre noi ar fi de acord că John Steinbeck e scriitor (că face literatură). Sau Mircea Cărtărescu, sau George Orwell. Dar câți ar zice despre Bukowski că e scriitor în felul în care cei de mai sus sunt? „Dacă ai citit o carte de-a lui, le-ai citit pe toate”. Se poate, dar nu sunt sigur că ăsta e un lucru rău (din nou, folosesc termeni ca „literatură”, „scriitor” și „roman”).

Prima dată când am citit ceva de Bukowski a fost poezia „Oh yes” și tonul versurilor sale au rămas cu mine pe parcursul lecturii romanelor, poveștilor scurte și a altora. Vorbind despre plăcerile mundane/avantajele de a fi un scriitor destul de recunoscut, Bukowski zicea: „they all came too late” („and there.s nothing worse than too late”). Eu am citit Bukowski nu drept povestiri erotice și obraznice, ci precum un alt fel de a zice „too late” și altele (despre care nu voi vorbi acum; cred că o lectură puțin mai cuprinzătoare e de ajuns – textele lui Bukowski vorbesc de la sine pentru cei care au răbdare să îl asculte pe moș).

Mă rog, discuția asta mi se pare moartă din start, mai ales pentru Bukowski: „nobody knows they.re a writer, they just think they.re a writer”.

Poate că e ușor recognoscibil stilul lui Bukowski în romanul meu. Totuși, mie mi se pare foarte diferit. În anumite parți ale conținutului, înțeleg și sunt de acord cu asocierea. Dar, în multe puncte, nu o recunosc. Cartea evoluează distinct față de felul în care se petrec poveștile lui Bukowski. Cel mai important pentru mine a fost că în perioada în care citeam Bukowski m-am așezat la masă și am început să scriu, pur și simplu. Nu e vorba că m-aș simți îndatorat, dedicația pentru el e ca și cum i-aș fi cumpărat o pereche de șosete. (na, mă, șosete… ți le-am luat, că ești prietenul meu)

Subzistă în roman un element al nebuniei care face ca logos-ul să se destabilizeze. Principiul rațiunii și normativitatea limbii sunt încălcate, vocea personajului narator se suprapune și se dedublează, iar, spre sfârșitul romanului, discursul narativ ne livrează un fel de devenir-fou a personajului. Poate fi interpretată această nebunie ca o linie de fugă, ca o poziționare (asumată) la margine, periferic, în afara centrului?

„Principiul rațiunii” (ce o fi ăla) și „normativitatea limbii” sunt cu totul externe romanului. Primul capitol pare, cum s-a zis c-ar fi, „o frescă a vieții de noapte” dintr-un oraș de provincie. În ciuda nebuniei, e un capitol destul de organizat și previzibil. Pe măsură ce povestea continuă, personaje încep să apară și să dispară, ba chiar voci/figuri ce în romane clasice ar fi considerate drept importante/principale pentru poveste, dispar complet, iar la finalul cărții pare că nici n-ar fi existat vreodată. Cred că interpretarea care e cea mai apropiată de felul în care văd eu cartea este nu doar o înnebunire (înecare) a unui personaj, ci a însăși romanului. Am mers la filarmonică, se cânta cu sala plină și mi-am suflat nasul la microfon. Și mai demult, când am fost la un club de muzică experimentală, am dansat cu mătușă-mea pe Bee Gees.

Volumul face economie în ceea ce privește semnele de punctuație, regulile de construcție sintactică, protocoalele de gramaticalitate, ba mai mult, fraza este întreruptă adesea de schimbări de font și de grafie, iar mici insule grafice insolite, ca niște breșe, traversează textul. Cu toate acestea, romanul se citește rapid, dintr-o răsuflare. De ce și cum ai optat pentru aceste scurtcircuitări de ritm, aceste pop up-uri vizuale? Sunt ele un ecou grafic al vocii schizoide a personajului narator?

Referitor la „protocoalele de gramaticalitate”, am simțit că mă împiedic de ele uneori. Când apar în scris (mă refer la literatură), în special în pasaje nebune, în droguri lirice, îmi taie din avânt. Când ești beat mort noaptea, cu nasul plin de sânge, urlând pe asfalt, nu zici niciodată băgacratimămicratimăaș, spre exemplu. Singura cratimă e când ploaia și sângele intră în gură și îți tușești plămânii. Atmosfera de ospiciu/testimoniu schizoid a romanului este întreținută de astfel de „tehnici”.

În ce privește grafia: „ecou grafic al unei voci schizoide” este o formulare potrivită. Inițial, romanul era uniform grafic, pentru că intenționa ceva diferit de ce a ajuns să facă, adică o lipsă de emoție. Dacă vreun cititor preferă spasmele de circ din roman în detrimentul lipsei de sens sub aspect grafic (preferință care probabil există), să îi mulțumească redactorului cărții.

Personajul narator poartă numele de Rareș, iar la un moment dat în josul unei pseudo-scrisori, acesta se și semnează, nu lipsit de (auto)ironie, pentru totdeauna, . Este tuse muci și podoabe de crăciun un roman autobiografic? Pentru a satisface apetitul cititorilor curioși, câte din cele narate s-au și întâmplat?

Câteva s-au întâmplat. Povestea e inspirată din viața mea. Totuși, o consider pură ficțiune. Dacă aș vorbi despre viața mea, discursul s-ar petrece în cu totul alți termeni și în niciun caz nu ar fi literatură. Între „viața mea” (realitate) și „viața mea”(literatură) nu este niciun pod.

Unele personaje poartă nume atipice, cumva neutre: clu, georg, linie. Numirea lor astfel semnifică și o încercare de a șterge binarismul de gen? La urma urmei, romanul este și o pledoarie pentru prietenie, iar prietenia nu operează nicio distincție de gen, între feminin și masculin.

„clu” e zveltă, subțire și lungă, cu un deget mai lung decât toate celelalte – cam atât, sunt doar 3 litere până la urmă. „georg” e ca un gogoșar, sau ca haine de iarnă, face ceai. „linie”…

Dar nu am intenționat să abordez astfel de teme (eliminarea binarismului de gen). Numele pot fi interpretate și așa, dar nu asta am avut în minte. Nu înțeleg ce înseamnă „gen”, înțeleg ce înseamnă „oameni care își văd de treaba lor” (mă interesează ca oamenii să fie de treabă, nu ce gen au, așa că pentru mine nu e problemă de discutat). Dacă „nu operează nicio distincție între feminin și masculin” (pe care ulterior s-o chestioneze, eventual) e pentru că nu e un manual de educație civică.

Pe lângă numeroasele referințe livrești, romanul vine însoțit și de un playlist, de la Nirvana și Pearl Jam la Procol Harum și Mark Knopfler. Ce rol are muzica în economia romanului?

Cred că există un pasaj mai important decât toate celelalte în ce privește muzica (se cheamă „repetent walpurgis”). Pe de-o parte, unele bucăți sunt bucăți pe care le ascultam când scriam. Le-am trecut acolo ca un semn că „X a fost aici”. Pe lângă asta, sunt cicatrici ale romanului, ca și cum l-aș fi luat la pumni – ba chiar i-am amputat finalul. Mă gândeam și că poate ar fi frumos dacă cineva ar asculta muzica sugerată, ca o „analiză pe text” hahha.

Știu că scrii și poezie. De aceea, poate nu întâmplător, tuse muci și podoabe de crăciun poate fi citit și ca un lung poem în proză. Te-ai gândit să debutezi și în poezie?

Dacă „literatura” e o rețea arhicomplexă și povestea e o construcție de migală și geniu organizator, apreciez munca (o spun foarte serios), dar nu mă distrează la fel de tare. Cred că m-am plictisit să văd un element și să îmi dau seama ce se va întâmpla cu el, ori să fac calculul și să văd cum n-a rămas nimic nefolosit din elementele introduse în poveste. S-a scris atât de mult, încât nu știu ce se poate face nou, pe lângă reciclare. De-asta am tăiat cu foarfeca romanul, l-am făcut să-și bată joc de el pe alocuri. Ba chiar romanul a apărut din greșeală, s-ar putea spune (și cui îi place, să bea un pahar pentru Toma Roman jr. și Tavi Perpelea).

Literatura a încetat să fie un interes pentru mine, dinainte să apară cartea asta. Deocamdată, nu am nicio intenție să mai public.


 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2862