„Umilirea publică în epoca internetului” de Jon Ronson (fragment)

ronson-umilirea-tiparDespre carte

Când eşti un plagiator sau un falsificator de citate, te poţi aştepta ca viitorul tău să nu fie tocmai roz dacă ajungi să fii dat în vileag. Dar cum e să postezi o poză neinspirată pe Facebook sau să arunci o glumă proastă pe Twitter şi să te trezeşti că viaţa ţi-a fost distrusă într-o clipă? Şi cum ajung nişte oameni mânaţi de principii etice absolut sănătoase să distrugă vieţile unor semeni de-ai lor fără să clipească?

Jurnalistul scrie despre persoane care au călcat strâmb (într-o mai mică sau mai mare măsură) şi au fost sfâşiate de cruzimea colectivă a internauţilor. Cartea este o amplă investigaţie despre revirimentul umilirii în public şi un studiu important în înţelegerea unui nou fenomen social care priveşte orice posesor al unui cont pe o reţea de socializare.

„Un material jurnalistic original şi inspirat, care pune în discuţie dinamica complexă dintre cel care umileşte şi cel care este umilit, ambii putând deveni ţinta judecăţilor groteşti şi disproporţionate emise de reţelele sociale online.” The Financial Times

„Ronson e unul dintre cei mai comici scriitori ai zilelor noastre.” Will Self, The Guardian

***

MIKE DAISEY A FOST LA UN PAS DE ÎNEC

— Ai impresia că se aşteaptă la scuze din partea ta, dar de fapt e o minciună.

Mike Daisey şi cu mine stăteam într-un restaurant din Brooklyn. Era un bărbat corpolent, care-şi ştergea frecvent transpiraţia cu o batistă ţinută mereu la îndemână.

— E o minciună, pentru că ei nu vor scuze, mi-a spus el. Scuzele ar trebui să presupună o confesiune – o apropiere de celălalt. Pentru ca cineva să-şi ceară scuze, trebuie să existe cineva care să asculte. Ei te ascultă, tu vorbeşti şi aşa se petrece un schimb. Tocmai de aceea avem chestia asta cu acceptarea scuzelor. Se petrece un schimb de putere. Dar ei nu vor scuze, a zis el privindu-mă. Ce vor ei e să mă distrugă. Ce vor ei e ca eu să mor. N-ar spune niciodată asta, pentru c-ar fi prea teatral. Dar ei ar vrea să nu mai audă nimic de mine câte zile oi avea, iar în acest timp, să mă folosească drept referinţă culturală de fiecare dată când le pică lor bine. Asta le-ar conveni lor cel mai mult. Ar vrea ca eu să nu mai deschid gura, s-a oprit el. N-am mai avut niciodată ocazia să fiu un obiect al urii. Dar partea grea nu este ura. Este partea cu obiectul.

Transgresiunea lui Mike Daisey – care a fost una incredibil de asemănătoare cu a lui Jonah – fusese demascată cu trei luni înainte ca Michael Moynihan să se aşeze, în data de 4 iulie, pe canapeaua lui şi să se întrebe dacă Bob Dylan descrisese vreodată procesul creativ ca fiind „genul de trăire pe care-o simţi când ai ceva de zis“. Asemenea lui Jonah şi lui Stephen Glass, fusese prins cu minciuna într-un text. A lui fusese despre o călătorie pe care tocmai o făcuse în Shenzhen, China, în timpul căreia îi cunoscuse pe muncitorii care fabricau produsele Apple. Doar că unele dintre întâlniri nu avuseseră niciodată loc. Umilirea lui a fost, poate, mai agonizantă decât a lui Jonah, pentru că fiecare suflare a ei – fiecare tăcere lungă şi panicată – a fost înregistrată audio şi transmisă la una dintre cele mai populare emisiuni radio din America, This American Life. Mike Daisey fusese dintotdeauna un dandy. Era un personaj masiv, zgomotos şi emfatic din lumea teatrului newyorkez. Iar în cea mai mare parte a înregistrării, a crezut că poate scăpa ca prin urechile acului. Avea speranţă. Oferea justificări şi găsea nod în papură pentru tot felul de aspecte minore. Dar pe măsură ce timpul trecea, totul s-a prăbuşit, iar la final, când, în cele din urmă, a spus „Îmi pare rău“, părea terminat – epuizat, golit. A fost un „Îmi pare rău“ aşa de agonizant, încât am crezut, pentru o clipă, că exista posibilitatea să plece de la radio, să meargă acasă şi să se sinucidă. Însă în câteva minute, a publicat pe pagina lui web o declaraţie prin care îşi cerea scuze, iar a doua zi era înapoi pe Twitter. Era un bărbat singur, care ţipa la alţi zece mii de oameni care ţipau la el. I-a ocărât, i-a făcut cu ou şi cu oţet pe atacatorii lui, pe care i-a numit ipocriţi. La început, asta n-a făcut decât să-i întărâte. Dar el nu s-a clintit. A fost un neobosit apărător al lui însuşi.

În cele din urmă, criticilor lui le-a fost limpede că furia lor era inutilă. S-au împrăştiat, până când totul a luat sfârşit. Iar acum, în timp ce Jonah Lehrer rătăcea prin sălbăticia Los Angelesului, Mike Daisey posta pe Instagram fotografii cu el şi soţia lui, la plajă lângă o piscină din Miami, după ce tocmai încheiase un turneu teatral apreciat de critici, la care se vânduseră toate biletele. Cum e posibil ca două umiliri aproape identice să anihileze pe cineva, iar pe celălalt să-l lase nevătămat?

La restaurant, Mike n-a răspuns din prima niciuneia dintre aceste întrebări. După care mi-a zis:

— Când eram tânăr, la vreo douăzeci şi unu – douăzeci şi doi de ani, viaţa mea s-a destrămat într-un mod realmente catastrofal.

Până atunci, privise insistent masa. Acum, a ridicat privirea.

— Prietena mea începuse, din senin, să mă evite, a continuat el. Eu îi ziceam „Hai să ne vedem“, dar ea mă tot respingea. În cele din urmă, am primit un telefon. Era însărcinată. În opt luni. Urma să fiu tată. Peste o lună.

Asta se întâmpla în nordul extrem al statului Maine, mi-a spus Mike. S-a simţit prins în capcană. În Maine. S-a născut copilul. Sub tensiune, relaţia lor s-a dezintegrat.

— Am abdicat de la responsabilitatea de a fi tată. M-am dezintegrat cu totul.

În fiecare noapte, Mike mergea să înoate într-un lac. În unele nopţi, înota cât de departe putea.

— Tot înaintam. Se făcea din ce în ce mai rece. Iar eu continuam să rămân în apă. Încercam, iar acum îmi e foarte clar, încercam să mă înec.

— Încercai să te sinucizi?

— Asta mi-e foarte clar acum, a dat Mike din cap, după care a făcut o pauză. Iar de atunci, n-am ţinut niciodată cu dinţii de locul ăsta, aşa cum fac alţii. Totul mi se pare o lungă şi improbabilă viaţă de apoi, a zâmbit Mike. Am adus vorba de asta pentru că poate-o să-ţi fie de folos, a spus el.

Am continuat să mâncăm. Povestea a rămas suspendată. Cred că Mike mă trata ca pe cei din publicul lui, oferindu-mi firimituri din poveste, obligându-mă să pun singur laolaltă piesele misteriosului puzzle.

În fiecare noapte, înota înapoi la mal. În cele din urmă, a ajuns să predea teatru la liceu. A absolvit facultatea un an mai târziu. Apoi a plecat din Maine.

— Am mers cu maşina până în Seattle, a spus el. Am încercat să-mi creez o nouă viaţă.

Şi a reuşit. Dintre toate lucrurile, a ales să pună în scenă monoloage. Spectacolele lui erau pasionale şi apreciate, dar prea ezoterice pentru a face valuri în afara cercurilor independente. Aveau subiecte ezoterice, ca de pildă o poveste despre cum războiul îl făcuse pe bunicul său să devină rece şi despre cum această răceală se infiltrase apoi în venele tatălui său. Şi aşa mai departe. Dar apoi, în vara lui 2010, a pus în scenă capodopera sa, The Agony and the Ecstasy of Steve Jobs – povestea călătoriei lui în China.

Muncitorii din fabrică pe care-i cunoscuse acolo i-au povestit despre n-Hexane: „n-Hexane este o soluţie de curăţat ecranele de iPhone“, spunea monologul lui Mike. „Ce e grozav e că se evaporă puţin mai repede decât alcoolul, ceea ce înseamnă că poţi accelera şi mai mult linia de producţie, ca să ţii pasul cu normele. Problema e că n-Hexane este o neurotoxină foarte puternică, la care sunt expuşi toţi aceşti oameni. Mâinile lor tremură incontrolabil. Majoritatea nici nu pot să apuce un pahar.“ Monologul lui continua să descrie întâlnirile lui cu fetiţe de treisprezece ani care munceau în fabrici, fiindcă nimeni nu controla ce vârstă au, şi cu bătrânul a cărui mână dreaptă era „sucită ca o gheară. Mi-am strivit-o la o presă de la Foxconn“. Mike i-a arătat bătrânului iPad-ul lui. „El nu văzuse niciodată vreunul pornit, nu văzuse chestia care-i distrusese mâna. L-am pornit… iconiţele au revenit la viaţă. Iar el a atins ecranul cu mâna distrusă. Şi a spus ceva… A spus «E un fel de magie.»“

Într-o noapte, la finalul lui 2011, creatorul emisiunii This American Life, Ira Glass, l-a văzut pe Mike Daisey jucându-şi spectacolul pe scena de la Joe’s Pub din New York. La fel ca toţi ceilalţi, a fost fascinat şi i-a oferit lui Mike şansa de a face o reprezentaţie în cadrul emisiunii. Au încercat să verifice faptele înainte. L-au rugat pe Mike să-I pună în legătură cu translatoarea. Dar Mike le-a spus că numărul ei nu mai era valabil. Alte câteva elemente factuale s-au dovedit reale, aşa că l-au crezut pe cuvânt.

L-am ascultat live. Mergeam cu maşina prin Florida. Am tras pe dreapta şi nu m-am clintit până când nu a terminat. La fel au făcut oameni din toată America. Cu toţii ne-am simţit iremediabil transformaţi de puterea poveştii lui Mike şi am simţit nevoia de a acţiona. Majoritatea, se înţelege de la sine, am fost în mod inevitabil transformaţi la loc în ceea ce fusesem mai devreme în cursul zilei, înainte să luăm cina sau mai ştiu eu ce. Dar unii nu au fost. Unul dintre ascultători a pornit o petiţie prin care cerea condiţii de lucru mai bune în fabricile Apple. A strâns 250.000 de semnături. Asupra companiei s-au exercitat presiuni mai mari ca niciodată. Pentru prima oară în istorie, compania a anunţat că va permite unor entităţi neuter să inspecteze condiţiile din fabrică. Episodul Mike Daisey a devenit de departe cel mai popular podcast din istoria This American Life.

Dar, fără ştirea lui Mike, propriul său Michael Moynihan făcea deja săpături, pe tăcute.

Numele lui era Rob Schmitz, corespondentul la Shanghai al emisiunii Marketplace de la radioul public. Unele dintre detaliile oferite de Mike i se păruseră suspecte. Mike menţionase, de pildă, că i-a intervievat pe unii muncitori într-un Starbucks. Cum şi-ar fi putut permite ei asta? În China, Starbucks e mult mai scump chiar şi decât în Vest. Aşa că i-a dat de urmă translatoarei lui Mike. Şi atunci povestea lui Mike a început să se dezintegreze. Nu existau muncitori ale căror mâini tremurau incontrolabil, nici vreun bătrân cu mâna sub formă de gheară. Nu vizitase „zece“ fabrici din China. Vizitase doar trei. Şi tot aşa. Asta nu însemna că ororile descries de Mike nu se întâmplaseră – pentru că se întâmplaseră: 137 de muncitori de la o fabrică Apple se îmbolnăviseră din cauza n-Hexane, doar că asta se petrecuse în 2010, la peste o mie de kilometri, în oraşul Suzhou. (În raportul anual publicat de Apple în februarie 2011, compania descrie utilizarea acestei substanţe chimice drept o „încălcare flagrantă“ a normelor de siguranţa muncii şi susţine că i s-a transmis contractorului să nu mai folosească n-Hexane.) Mike nu-i întâlnise pe muncitorii din Suzhou. Doar citise despre ei. Dar povestea lui devenea mai captivantă dacă pretindea că a fost acolo.

Aşa că, pe 16 martie 2012, Ira Glass l-a readus pe Mike Daisey în emisie:

IRA GLASS: Nu ţi-a fost teamă că vom afla ceva dacă am fi stat de vorbă [cu translatoarea]?

MIKE DAISEY: Nu, nu tocmai.

IRA: Serios? N-a fost nicio părticică din tine care să zică mda, bine, faza cu n-Hexane nu s-a-ntâmplat când eram acolo… nu te-ai gândit că vom descoperi ceva dacă stăm de vorbă cu ea?

MIKE: Mă rog, m-am gândit că ar cam scoate la lumină complexitatea, cum să spun, complexitatea felului în care e spusă povestea.

IRA: Ce vrei să spui prin a scoate la lumină complexitatea?

MIKE: Ce vreau să zic e că, mă rog, ştii, cum ar fi faza cu n-Hexane. Vreau să zic că sunt de acord cu ce spui, aşa cred.

[…]

MIKE: După părerea mea, când pun povestea într-un context teatral… există diferite limbaje pentru ce înseamnă adevărul.

IRA: Înţeleg că asta e părerea ta, dar cred că îţi furi singur căciula. Oamenii normali care merg să vadă pe cineva vorbind – oamenii iau ceea ce spune ca fiind literalmente adevărat. Când am văzut piesa, am crezut că era literalmente adevărată. Brian, care a mai văzut şi alte spectacole

ale tale, credea că toate sunt adevărate.

MIKE: Avem viziuni diferite asupra unora dintre aceste lucruri.

IRA: Ştiu. Dar eu am impresia că viziunea mea este cea normală. O viziune normală înseamnă că, atunci când cineva se află pe o scenă şi spune „uite ce mi s-a întâmplat“, eu chiar cred că asta i s-a întâmplat cu adevărat, cu excepţia cazurilor în care se precizează explicit că „aceasta este o operă de ficţiune“.

[…]

IRA: Sentimentele mele faţă de toată această situaţie sunt foarte amestecate, ciudate chiar. Pentru că în acelaşi timp îmi pare extrem de rău pentru tine, dar simt că am fost minţit. Şi, să nu uităm, mi-am pus fundul la bătaie pentru tine. Cumva, am garantat pentru tine în faţa publicului, doar pentru că te-am crezut pe cuvânt.

MIKE: Îmi pare rău.

Tonul pe care Mike a spus „Îmi pare rău“… Părea să fie un copil – un copil talentat, precoce şi dificil, care s-a crezut mai presus de şcoală – scos la careu, în faţa tuturor, pentru a fi pus la respect, până când avea să se schimbe. Parcă în aceste patru silabe trecuse de la sfidare la înfrângere.

Dar aproape imediat a revenit online, cu respectful de sine aparent neştirbit.

Era mândru de felul în care reuşise să-şi revină.

— Am devenit obsedat de investigarea scandalurilor literare, mi-a spus. Nimeni nu-şi mai revine de pe urma lor. Ce să mai vorbim de scara şi de intensitatea experienţei de care am avut eu parte?! Din asta nimeni nu iese întreg.

— Ştiu! i-am spus. Ai ştiut că vei supravieţui cu bine încă de la bun început?

— Ei, nu, mi-a răspuns Mike. Nu, deloc. M-am gândit chiar să mă sinucid.

— Pe bune? l-am întrebat privindu-l.

— Am fost foarte deschis în legătură cu asta, mi-a spus. Am vorbit explicit despre sinucidere. Am vorbit explicit despre dorinţa de a nu mai face vreodată niciun spectacol, de a pleca din teatru. Am luat în calcul posibilitatea divorţului. Cu toate cărţile pe masă.

— Cum i-a fost soţiei tale în această perioadă? l-am întrebat.

— A făcut tot posibilul să nu mă simt singur, a spus Mike.

— Când s-au întâmplat toate astea? am întrebat.

— Cea mai rea parte a scandalului a fost chiar înainte ca cineva să afle de scandal, a spus. În săptămâna dintre interviul pe care mi l-a luat Ira şi difuzarea spectacolului. În săptămâna aia, am început să am disocieri când eram pe scenă. Mă dezintegram. În timpul spectacolului, mi se întâmpla să paralizez pur şi simplu. Simţeam cum mi se descompune mintea. Asta a fost cea mai rea parte. A fost oribil, futu-i, frica aia, senzaţia de dizolvare.

— De ce te-ai temut cel mai tare?

— Mă îngrozea gândul că nu-mi voi mai putea spune vreodată povestea vieţii, mi-a răspuns Michael. De fiecare dată când urcam pe scenă, judecata lui despre mine îmi răsuna mereu în minte, decretând ce şi cine eram.

— Şi ce s-a schimbat?

Răspunsul lui Mike a întârziat puţin. După care mi-a spus:

— Când Ira m-a întrebat pentru prima oară dacă voiam să spun povestea în emisiunea lui, mi-am zis „Ăsta e un test. Dar dacă eu chiar cred în ea, atunci ar fi o laşitate să n-o fac. Nu se va schimba nimic dac-o îngrop“, a spus, făcând o pauză. Ştiam că, în cele din urmă, povestea va exploda în conştiinţa colectivă şi că apoi, totul va exploda şi pentru mine.

— Vrei să spui că ştiai încă de la bun început că vei fi dat în vileag? l-am privit încruntat.

Mike a încuviinţat din cap.

— Ce mi s-a întâmplat acolo la lac mi-a arătat că există o portiţă, a spus el. Şi că portiţa asta e întredeschisă. Şi n-ai cum să nu simţi asta. Poţi pur şi simplu să mori. Înţelegi? Odată ce ai acceptat asta, capeţi luciditate. Vrei să faci ceva în lume? Atunci fii dispus să dai de pământ cu propria-ţi viaţă. Mi-am zis: „Bun. O să dau de pământ cu viaţa mea. Bun.“

— Cum rămâne cu riscul ca întregul scandal, în loc să scoată la lumină ceea ce se întâmplă în China, ar fi putut să arunce totul în umbră?

— Mi-aş fi bătut capul şi cu asta, a răspuns Mike, după care s-a corectat: Mi-am bătut capul şi cu asta. Chiar mi-am făcut probleme.

Şi-a dat seama că-l priveam cu neîncredere.

— Uite ce e, nimeni nu vrea să audă că eu, de fapt, sunt un erou cruciat care s-a autosacrificat, a spus el. Nimeni nu vrea să audă versiunea asta. Dar asta e, în esenţă, versiunea adevărată. Am ştiut că nu va putea sub nicio formă să treacă testul şi să devină o mare poveste de succes. Am ştiut că avea să fie un eşec.

Ştiam că în faţa ochilor mei se afla un om care încerca să-şi construiască o istorie fictivă. În această nouă variantă, Mike îşi distrusese cu vitejie propria reputaţie pentru a salva vieţi în China, asemenea unui atentator sinucigaş. Dar pe moment, am simţit că nu ar trebui să-i spun că-mi dădusem seama de asta. Părea că asta era tot ce-l ţinea să nu se dezintegreze. Cred însă că mi-a citit toate aceste gânduri, pentru că, dintr-odată, a spus:

— Ne construim conştiinţa spunându-ne nouă înşine povestea despre noi înşine, povestea despre cine credem că suntem. Cred că o umilire public sau o dizgraţiere în adevăratul sens al cuvântului este un conflict între persoana care încearcă să-şi scrie propria naraţiune şi societatea care încearcă să scrie o naraţiune diferită a acestei persoane. O poveste care încearcă să se suprapună alteia. Aşa că, pentru a supravieţui, trebuie să ai propria poveste. Sau…, a continuat Mike privindu-mă, să scrii o a treia poveste. Să reacţionezi la naraţiunea care ţi-a fost atribuită cu forţa, s-a oprit el. Trebuie să găseşti o cale de a nu lua în considerare cealaltă naraţiune, a spus el. Dacă ajungi să o crezi, te va zdrobi.

***

Umilirea publică în epoca internetului

– Publicată în mai 2016
-Traducere din limba engleză şi note de şi
– paperback, 344 p, 130×200
– ISBN 978-606-710-333-5
– Autor: Jon Ronson
– Domenii: Eseu, Lifestyle&Popcult, Ştiinţe socio-umane
– Tematici: caz real, internet, jurnalism gonzo, rețele sociale, Ronson, umilire publică

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2882