Truman Capote – Acum ne despărțim. Povestiri inedite (fragment)

capote-acum-ne-despartim-tipar

Descriere

Recent redescoperite în arhivele ale Bibliotecii Publice din New York, cele paisprezece proze scurte au fost reunite şi publicate în volum pentru întâia oară la sfârșitul anului 2015.

Toate aceste mici bijuterii fac apel la compasiunea și la emoțiile cititorului. Capote a fost întotdeauna atras de outsideri — femei, copii, afro-americani, săraci — deoarece, înțelegem acum, așa s-a simțit și el încă din copilărie. Detectăm în aceste povestiri semnele precoce ale geniului lui Capote de a crea personaje memorabile, complexe și chinuite. Veți găsi aici povești despre și , despre și nedreptate, dar și despre tandrețe și generozitate, despre înțelepciune și miracole.

Dar, mai presus de toate, acest volum de povestiri inedite este dovada incontestabilă că autorul ei şi-a găsit propria-i voce foarte devreme și ne ajută să înțelegem cum a fost posibil ca un băiat din Monroeville, Alabama, să devină o legendă a literaturii americane.

Cuvânt-înainte de

Postfaţă de David Ebershoff

Traducere din limba engleză de

Serie de autor

Editura ART

~*~

SPAIMA MLAȘTINII

— Ţi-o zic pe-a’ dreaptă, Jep, n-ai minte nici ca cân’ te-ai născut, dacă te trage aţa să te bagi în pădure după ocnașu’ ăla.

Băiatul care vorbea era mic, cu faţa de culoarea alunei, plină de pistrui. S-a uitat la tovarășul lui plin de nerăbdare.

— Auzi aici, a zis Jep. Știu io mai bine ce am de făcut – și n-am nevoie să mă-nveţe gura ta spurcată.

— Frate, da știu că eș’ nebun. Ce-ar zice mamă-ta de-ar ști că te-ai dus în pădurea asta de te bagă-n boale ca să caţi un ocnaș?

— Lemmie, nu ţi-am cerut io ţie niciun sfat și nici nu-s io ăla de te-am chemat să vii cu mine încoa’. N-ai decât să te duci înapoi – Pete și cu mine ne băgăm după nemernic și-i dăm de urmă și pe urmă noi doi, numa’ noi, ne ducem și le spunem ălora de umblă după el unde s-ascunde. Nu-i așa, Pete, moșule?

Îl bătu pe spate pe câinele tuciuriu care-I mergea la picior.

Au mai înaintat puţin în liniște. Băiatul pe nume Lemmie nu se hotărâse ce să facă. Pădurea era întunecoasă și foarte tăcută. Uneori, câte o pasăre mai flutura din aripi sau ciripea în copaci, iar atunci când poteca lor se apropia de pârâu îl puteau auzi curgând iute peste pietre, în mici șipote. Da, într-adevăr, era prea multă liniște. Lui Lemmie nu-i plăcea deloc gândul să se întoarcă singur până la liziera pădurii, dar gândul să meargă mai departe cu Jep îi plăcea încă și mai puţin.

— Păi, Jep, a zis el în cele din urmă, cre’ că io mă car înapoi. Nu mai fac niciun pas mai departe în locu’ ăsta, nu cu atâţia copaci și tufe un’ se poate ascunde ocnașu’ ca să sară pe tine și să te lase lat.

— Hai, valea acasă, papă-lapte. Sper să-ţi iasă ţie-n cale cân’ te-ntorci singur prin pădure!

— Păi, pa, atunci… mă gândesc că ne-om vedea mâine la școală.

— Poate. Pa.

Jep l-a auzit pe Lemmie cum a rupt-o la fugă înapoi prin tufăriș, grăbindu-se ca un iepure speriat. „Asta și e“, și-a zis Jep, „un iepure speriat. Un sugar fricos și Lemmie ăsta. Nici n-ar fi trebuit să-l luăm cu noi, așa-i, Pete?“

Ultima întrebare a rostit-o cu voce tare, iar bătrânul câine negru cu cafeniu, poate înspăimântat că liniștea fusese spartă atât de brusc, a scos un lătrat iute, mic, speriat.

Au mers mai departe prin liniștea pădurii. Jep se oprea din când în când și asculta atent. Nu auzea însă nici cel mai mic zgomot care să indice prezenţa vreunui intrus pe acolo, în afara lui. Uneori ajungeau în câte o poiană acoperită cu mușchi verde moale și umbrită de magnolii mari, pline de flori albe – mirosind a moarte.

— Mă gândesc că mai bine-l ascultam pe Lemmie. Chiar că dai în boală pe-aci.

S-a uitat în sus la vârfurile copacilor – doar ici și colo se vedeau petece albastre. Era întuneric rău în partea asta de pădure, aproape ca noaptea. A auzit dintr-odată un zbârnâit. Imediat a știu ce e; a rămas paralizat de frică, apoi Pete a scos un scheunat scurt, oribil. Vraja s-a rupt. Băiatul s-a întors și a văzut un șarpe cu clopoţei pregătit să atace a doua oară. Jep a sărit cât a putut de departe, s-a împiedicat și a căzut lat pe burtă. Doamne! Ăsta era sfârșitul! Și-a silit ochii să se uite în jur, așteptându-se să vadă șarpele răsucindu-se prin aer după el, dar când în cele din urmă privirea i s-a limpezit, nu era nimic acolo. Apoi a văzut vârful unei cozi și un șirag lung de solzi zgomotoși târându-se înapoi pe sub tufăriș.

Vreme de câteva minute nu s-a putut mișca, năuc din cauza șocului și paralizat de groază. În cele din urmă s-a ridicat într-un cot și s-a uitat după Pete, dar nu l-a văzut nicăieri. A sărit în picioare și a început să caute înnebunit câinele. L-a găsit căzut într-o râpă, zăcea mort pe fundul ei, ţeapăn tot și umflat. Jep n-a plâns; îi era prea frică.

Ce-avea să se facă acum? Nu știa unde se află. A început să fugă și pe urmă să rupă nebunește crengile tufărișului, dar n-a putut găsi poteca. Ah, ce rost avea? Se rătăcise. Pe urmă și-a adus aminte de pârâu, dar nu-i folosea la nimic. Curgea prin mlaștină și în unele locuri era prea adânc ca să-l poată trece; iar pesemne că vara colcăia de șerpi de apă. Se lăsa întunericul, iar copacii începuseră să arunce umbre grotești în jurul lui.

„Cum poa’ să stea aici ocnașu’ ăla?“ s-a gândit el. „Aoleu, ocnașu’! De el am uitat. Tre’ să scap din locul ăsta!“

A rupt-o la fugă și a ţinut-o tot așa. În cele din urmă, a ajuns într-un luminiș. Luna strălucea chiar în mijlocul lui. Arăta ca o catedrală. „Poate dacă mă urc într-un copac“, s-a gândit Jep, „po’ să văd câmpul și să mă gândesc cum să ajung la el.“

S-a uitat în jur după cel mai înalt dintre copaci. A găsit un sicomor drept și neted, fără crengi ușor accesibile. Dar Jep era un bun căţărător. Poate că reușea să se suie-n el.

A apucat trunchiul copacului între picioarele lui puternice și mici și a început să se împingă în sus, centimetru cu centimetru. Înainta jumătate de metru, apoi aluneca de-o palmă înapoi. Ţinea capul pe spate și se uita după cea mai apropiată creangă de care s-ar fi putut prinde. Când a ajuns la ea, a înșfăcat-o în braţe și și-a desprins picioarele de trunchi, lăsându-le să atârne. O vreme s-a gândit că o să cadă, după cum atârna așa în gol. Dar pe urmă a reușit să-și treacă piciorul peste creanga următoare și a rămas călare pe ea, gâfâind și trăgându-și sufletul. După o vreme s-a pus din nou pe urcat, creangă cu creangă. Pământul de jos se vedea tot mai departe. Când a ajuns sus de tot, și-a întins capul peste vârful copacului și s-a uitat în jur, dar n-a văzut nimic altceva decât copaci, copaci peste tot.

A coborât pe cea mai groasă și mai puternică creangă a sicomorului. Se simţea în siguranţă acolo sus, cu pământul departe. Acolo sus nu-l putea vedea nimeni. Trebuia să-și petreacă noaptea în copac. Măcar dacă ar fi putut rămâne treaz, să nu adoarmă. Era însă prea obosit, totul părea să se învârtă în jurul lui. A închis puţin ochii și aproape că și-a pierdut echilibrul. A ieșit din transă tresărind și și-a tras palme peste obraji.

Era nemaipomenit de liniște, nu auzea nici măcar greierii sau serenada nocturnă a broaștelor. Nu, totul era tăcut, înspăimântător și misterios. Dar ce-a fost asta? A tresărit speriat; auzea voci; se apropiau; mai că ajunseseră sub el! S-a uitat în jos spre pământ și a văzut două siluete înaintând prin tufăriș. Se apropiau de poiană. Ah, ah, slavă Domnului! Probabil că erau unii dintre căutători.

Dar pe urmă o altă voce, subţire și speriată, a strigat:

— Opriţi-vă! Vă rog, vă rog, daţi-mi drumul! Vreau să plec acasă!

De unde știa Jep vocea aceea? Sigur că da, era a lui Lemmie!

Dar ce căuta Lemmie în adâncul pădurii? Lemmie plecase acasă. Cine îl adusese cu el? Toate aceste gânduri s-au îmbulzit în mintea lui Jep. Dar brusc, a înţeles ce se petrecuse. Ocnașul evadat pusese mâna pe Lemmie!

O voce adâncă și ameninţătoare a străpuns aerul:

— Taci, drace!

L-a auzit pe Lemmie hohotind speriat. Vocile se distingeau clar de-acum; ajunseseră aproape fix sub copac. Jep și-a ţinut răsuflarea de frică. Își putea auzi inima bătând și simţea cum i se înnoda dureros stomacul.

— Stai jos aici, băiete, și nu te mai smiorcăi, a ordonat ocnașul.

Jep l-a văzut pe Lemmie căzând la pământ neajutorat și rostogolindu-se pe mușchiul moale, în timp ce încerca disperat să-și înăbușe suspinele.

Ocnașul rămăsese în picioare. Era voinic, cu mușchi proeminenţi. Jep nu-i putea vedea părul; îl acoperea o pălărie de paie uriașă – din cele pe care le poartă deţinuţii când lucrează legaţi unii de alţii cu lanţuri.

— Ia zi, băiete, l-a întrebat el pe Lemmie, îmbrâncindu-l, câţi oameni mă caută?

Lemmie n-a scos o vorbă.

— Răspunde-mi!

— Nu știu, a răspuns gâtuit Lemmie.

— Bine. Bun. Spune-mi atunci prin care parte de pădure au umblat deja?

— Nu știu.

— Să te ia dracii!

Ocnașul i-a ars lui Lemmie o palmă peste obraz. Lemmie a început din nou să urle.

„Nu! Nu! Nu mi se poate întâmpla mie una ca asta“, s-a gândit Jep. „Visez, am un coșmar. Mă voi trezi și voi afla că nu-i nimic adevărat.“

A închis ochii, apoi i-a deschis, încercând să-și dovedească fizic că totul era doar un coșmar. Dar uite-i acolo, ocnașul cu Lemmie; și pe el, cocoţat în copac, mort de frică, neîndrăznind nici să respire. Măcar dacă avea ceva greu la el, i-ar fi putut da drumul în capul ocnașului și să-l lase lat. Dar n-avea nimic. S-a oprit din gânduri la jumătate, pentru că ocnașul a vorbit din nou.

— Haide, băiete; nu putem sta aici toată noaptea. Dispare și luna – cre’ c-o să plouă.

A cercetat cerul printre coroanele copacilor. Lui Jep i-a îngheţat sângele în vine; parcă se uita fix la el; se uita direct la creanga pe care stătea. Putea să-l vadă în orice moment. A închis ochii. Secundele treceau ca orele. Când și-a adunat în cele din urmă curajul să se uite din nou, a văzut că ocnașul încerca să-l ridice pe Lemmie de pe jos. Nu-l văzuse, slavă Domnului!

Ocnașul a zis:

— Hai, băiete, până nu-ţi ard una!

Îl ţinea pe Lemmie pe jumătate ridicat, ca pe un sac de cartofi. Pe urmă i-a dat drumul brusc.

— Nu te mai smiorcăi! a ţipat la el.

Atât de pătrunzător fusese tonul vocii lui, încât Lemmie a înlemnit. Se petrecea ceva. Ocnașul stătea lângă copac și asculta atent pădurea.

Pe urmă a auzit și Jep. Venea ceva prin tufăriș. A auzit crenguţe trosnind și foșnet de tufișuri prin care se trecea. De unde stătea el, putea vedea ce venea. Erau zece bărbaţi care înconjurau poiana. Dar ocnașul nu auzea decât zgomotul; nu era sigur ce se auzea; a devenit înfricoșat.

Lemmie a strigat:

— Suntem aici! Aici! Încoace de…

Dar ocnașul îl apucase zdravăn; apăsa pe nevăzute faţa lui Lemmie de pământ. Corpul lui mic se zbătea și dădea din picioare, dar pe urmă, dintr-odată, s-a înmuiat și a zăcut foarte liniștit. Jep l-a văzut pe ocnaș desprinzându-și mâna de ceafa băiatului. Se întâmpla ceva cu Lemmie. Și apoi, pe Jep l-a izbit cât se poate de limpede: a știut pur și simplu – Lemmie era mort! Ocnașul

îl sufocase până murise!

Bărbaţii nu se mai furișau; au dat buzna în poiană plini de furie. Ocnașul s-a văzut înconjurat; s-a tras cu spatele până la trunchiul copacului lui Jep și a început să se văicărească.

Apoi, totul s-a terminat. Jep a strigat și bărbaţii au întins braţele să-l prindă. A sărit și a aterizat nevătămat în braţele unuia dintre ei.

Ocnașul era legat cu cătușe și plângea.

— Băiatul ăla blestemat! A fost numai vina lui!

Jep s-a uitat la Lemmie. Unul dintre bărbaţi se aplecase deasupra lui. Jep l-a văzut cum se întoarce spre altul de lângă el și spune:

— Da, e cât se poate de mort.

Atunci Jep a început să râdă; râdea isteric, iar pe obraji îi curgeau lacrimi sărate și fierbinţi.

~…~

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2889