Șoseaua Virtuții. Cartea Câinelui: Manual de utilizare a anilor ’90

 „Șoseaua Virtuții. Cartea Câinelui” (Cartea Românească, 2015), ultimul titlu publicat de , este unul dintre volumele care îți deschid apetitul pentru istoria recentă, odată ce te-au prins în povestea lor și începi să recunoști tipare comportamentale și personaje din universul personal. Să-ți poți recunoaște mediul în spațiul, contextul și personajele cărții,  să poți revedea contexte sociale familiare înseamnă să citești un text empatic și profund, un text-oglindă care ficționalizează istoria impecabil.

 M-am gândit și răzgândit în privința perspectivei din care pot recomanda un volum cum e „Șoseaua Virtuții. Cartea Câinelui”. În primul rând, pentru că sunt un cititor subiectiv. Sunt un copil de tranziție – aveam 6 ani în ’90, am crescut în plină perioadă de transformare socială și economică, am asistat la căderi și preschimbări economice care au schimbat ireversibil fața comunităților. Cea din care provin eu e o comunitate relativ restrânsă, iar transformările sociale postcomuniste au fost vizibile și rapide. În al doilea rând, lăsând la o parte propriul fundal social, am sentimente amestecate pentru Gastronom, personajul central al romanului: cred că abia la a doua citire, mi-ar fi clar dacă este un individ slab și ușor coruptibil sau genul de individ fundamental imoral, un pic fricos, care se strecoară/se descurcă/supraviețuiește.

teodorescuPovestea Gastronomului e povestea multor indivizi ieșiți din mecanismul comunist și reinventați în zgomotoșii ani ’90: fost „inginer specializat în chimie alimentară” , realizează imediat după revoluție, că institutul nu mai are de lucru, că are nevoie de o schimbare radicală de imagine și „utilitate”. Se transformă rapid din contribuitor activ la apariția unor rețete creative, cum este cea a salamului de soia sau cașcavalului de tofu (p. 227), în expertul în gastronomie și maniere (cu ajutorul profesoarei de maniere pentru spioni și diplomați), de care noua societate are nevoie (oameni noi, obiceiuri noi). „Nu era o impostură, ci doar o exagerare a competenței sale de inginer specializat în chimie alimentară, care aprofundase pe cont propriu istoria gastronomiei” (p. 7).

Fiecare narațiune se comportă structural și stilistic în funcție de contextul în/din care este creată. E un soi de relație organică între cursivitatea și ritmul unui text narativ și fațetele contextului social, politic și economic pe care le descrie. Cuvântul cheie în cazul volumului „Șoseaua Virtuții. Cartea Câinelui” este reinventarea rapidă, pe care textul o redă în cadențarea scenelor, în ritmul cu care se transferă atenția, de la un personaj/context la altul. Imaginați-vă poveștile întretăiate ale tranziției: fostul chimist, devenit peste noapte gastronom, începe prin a-și vinde revista din portbagaj, apoi schimbă mediul, destul de rapid, devenind patronul unei publicații de succes, cu propria emisiune de gastronomie și bune maniere. Un personaj reinventat. Se adaptează instinctiv, din mers, fără a urma reguli precise și fără a acorda mare atenție conceptelor democratice. Esențial e să evolueze. Gastronomul lui e cam ca România postdecembristă: un sistem nou cu piloni vechi, care se dezvoltă după ureche, fără prea mult discernământ:

Vali, care era îndrăgostită de cuvintele și de teoriile despre presă ale americanilor, îi spunea din când n când că el din instinct încalcă toate tacticile și strategiile marilor publicații occidentale de succes. Cîinelui nu-i venea să-i răspundă că, dintr-un absolvent de chimie alimentară ajuns la institutul unde se brevetaseră salamul românesc cu soia, falsa șuncă de Praga și cașcavalul aproape vegetal, încât azi ar fi fost bun ca marfă de post, își începuse cariera în presă prelucrînd rețete pentru restaurante și cantina din prima biblie socialistă a alimentației publice, apărută când în țară începuseră să dispară cartelele pentru alimente și să intre mărfuri care pînă atunci fuseseră afurisite, considerate scîrboșenii capitaliste, cum era whisky-ul cu miros de ploșnițe, brînzeturile franțuzești împuțite, ananasul și bananele nedigerabile ideologic, din cauza exploatării negrilor de către capitaliști.”

Noii săi investitori, indivizi trecuți prin ciur și dârmon, au un singur punct în comun – pasiunea pentru noii bani – și contexte personale diferite, reșapate și ele, pentru noul sistem.  „Investitorii erau patru, ca evangheliştii. Nana îi cunoştea pe toţi. Cîinele nui văzuse decît pe trei dintre ei la partyul de la lansarea Supergastronomului, iar la întîlnirile de afaceri nu apăreau decît doi. Pe unul îl chema Luca, pe celălalt, Mateescu.” (p. 61) Doamna Surugiu, profesoara de bune maniere, își schimbă clientela după ’90, dar își păstrează moralitatea relaxată : „Vreo cîţiva dintre cei care fuseseră la ea în casă, după ce picase reţeaua lui Pacepa, erau acum milionari, din afaceri. Persoane discrete, care nu‑şi puneau girofar pe maşină cînd ieşeau din Bucureşti, fiindcă aveau elicopter. Cei care veneau acum la ea erau isteţi, şcoliţi cît de cît, dar le lipsea brilianţa cu care predecesorii lor, în două luni, cel mult trei, deveneau de nerecunoscut. Adică doamna Surugiu fusese, era, şi un Pygmalion al spionilor, nu numai al diplomaţilor mai din topor, cugetă Cîinele, indispus la gîndul că şi el făcea parte din acea serie amestecată.” Avocata „Spune-mi Nana”, bine periată și ea de comunism, e piatra de temelie a transformării inginerului chimist în Supergastronom: „Pe ea – „Poţi să fumezi dacă vrei“ – o interesau două lucruri : că şeful revistei era un revoluţionar care nuşi luase un certificat după care alergau complexaţii şi profitorii şi că revista lui era citită de femei, poate şi de bărbaţii cu înclinaţii casnice” (p.24). Ce au în comun toate aceste personaje? Furia postcomunistă a transformării, a eliberării (vinovate) de trecut; fiecare trebuie să își reorganizeze piesele și să își cosmetizeze identitatea.

Apropo de reorganizare a pieselor, e fascinant să urmăriți cum se schimbă raportul de forțe, relațiile sociale și familiale, în contextul schimbărilor la nivelul societății postdecembriste. Un mediu îl transformă pe celălalt. Progresul cu pași mari pe scara socială deschide cutia pandorei pentru slăbiciuni și ieșiri în decor în materie de principii și moralitate: „Cîinelui nu i se părea că ar fi înşelato pe Mari dacă Nana iar fi deschis uşa. Asta ţinea de treburile lui de Gastronom, la fel cum atunci cînd se ducea la tv se lăsa fardat înainte de a intra în studio sau cum se culcase cu doamna Surugiu în semn de recunoştinţă pentru sfaturile ei.” L-am suspectat pe Gastronom de lipsă de caracter, la început; apoi, am ajuns la concluzia că e o victimă sigură a contextului, un personaj născut dintr-o combinație nefericită de frustrare și naivitate. Câinele nu e imoral, cât e amoral, nu percepe limitările asemeni celorlalți indivizi. Bruma de moralitate de la început (când se simțea vinovat pentru rețele fanteziste, pe care le croise la institut, în perioada comunistă) e doar o jenă resimțită, în momentul în care un sistem politic îl schimbă pe celălalt și există un minim risc de a fi tras la răspundere.

„Șoseaua Virtuții. Cartea Câinelui” e un manual al anilor ’90, dacă v-ați născut după revoluție. E un excelent manual de înțelegere a unor vremuri tulburi, de transformare, în care societatea era împărțită prăzi și vânători. Dacă v-ați născut mai devreme și ați resimțit tranziția, volumul are un umor amărui – o ironie discretă – care vă va determina să vă întoarceți în timp și să retrăiți experiența acelor vremuri, prin lentila ficțiunii. Închei cu un pasaj care, pentru mine, reprezintă imaginea societății românești postdecembriste. Corectați-mă dacă greșesc:

La institut nu mai venise nicio comandă de cercetare de câteva luni. Se vorbea despre o restrângere de activitate. Conducerea provizorie se împăcase cu indezirabilii, pentru a face front comun împotriva ministerului. Grevistul foamei, cel care se legase cu un lanț de caloriferul de la intrare, fusese ales director în unanimitate după ce stătuse o săptămână legat, cu o ploscă medicinală lângă el. Slăbise vreo opt kilograme, dar a avut grijă să se îngrașe la loc, știind de unde i se trăgea unanimitatea alegerii sale în fruntea institutului. Păstra lanțul în sertarul de la birou.” (p. 19)

Andreea, cititoarea din metrou.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Vice-președinte și Director de Programe al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007), Andreea este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 168