Quaresma, descifrator, de Fernando Pessoa

Seria de autor inițiată de editura (începând cu publicarea-eveniment Cartea neliniștirii în 2009, continuând cu Opera poetică, 2011, cu o reeditare în 2012; cu câteva manifeste „păgâniste” și eseuri din Ultimatum și alte manifeste, 2012 ) continuă cu publicarea unui volum de proză polițistă, Quaresma, descifrator, o selecție, tradusă din portugheză și prefațată de .

Cartea se deschide cu prefața unui posibil editor, care își asumă, cu instrumentele unui biograf și prieten deopotrivă, să aducă la cunoștință publicului larg o serie de episoade extraordinare din viața unui medic necunoscut, Ambrosio / Abilio Fernandes , mort de curând (e vorba de anul 1930). Lipsa de celebritate din timpul vieții sale este înlocuită, prin efortul acestui „editor” misterios (pentru că nu își asumă identitatea), printr-o încercare de construire a unei „aure” în jurul anonimatului („heteronimatului”, s-o spunem oblic).

Efortul lui constă în adunarea unor articole, mărturii autentice din timpul unor anchete, dar și în crearea unor docuficțiuni asumate (căci anonimatul este pus pe seama unei redări demne a personalității lui în fața publicului, dar și prin tentația ficționalizării de către „editorul” însuși, chiar dacă ni se promite redarea obiectivă a povestirilor, precum și respectarea adevărului – sic erat scriptum) care să ateste rezolvarea unor cazuri enigmatice, în centrul cărora se află Quaresma însuși deghizat în „detectiv fără voie”.

Cazurile pe care le rezolvă Quaresma sunt tipice: un pergament furat, o scrisoare pierdută, o crimă etc., centrul de greutate al anchetelor fiind modul de a raționa al lui Quaresma, care își asumă rolul de „Oedip în fața unui sfinx criminal”(p. 14). Ceea ce i se promite cititorului este figura unui anti-erou care rezolvă cazurile printr-o manieră unică. Rezolvarea anchetelor se face după o dialectică a amuzamentului, denunțând totodată tehnicile obișnuite de rezolvare: „De obicei eu rezolv problemele așezat pe un scaun, la mine acasă”, căci Quaresma nu este un detectiv avant la lettre, ci un „descifrator”, un „charadist” care se confruntă cu șaradele vieții reale. Ar fi simplu, chiar și cu o astfel de ipostază ludică, dacă n-am intui faptul că, la rândul său, descifrează și încifrează totodată.

Modalitatea de anchetare a lui Quaresma este denunțată sub forma unei „arte de a raționa”, descrisă de personajul însuși prin trei stadii de raționamente construite după tiparul logicii și al gândirii matematice, pledând pentru un raționament abstract cu o serie de procedee (psihologice, ipotetice, istorice). Dincolo de prelegerea cu pretenții științifice a lui Quaresma se ascund, de fapt, niște procedee care țin mai curând de imaginarul unor „idei-verigi”, căci obiectul anchetei sale trebuie să fie mai întâi imaginar și imaginat, astfel încât rezolvarea ei depinde de un sistem relațional al detectivului. Altfel spus, nu există pretenție de obiectivitate fără subiectivitate, adică fără un dram de joc gratuit în orice activitate umană oricât de serioasă ar fi ea, dovadă că, chiar și atunci când vorbește despre neuropsihoze, apelează la exemple din literatură; sau dezinteresul său total față de pedepsirea celui vinovat. În plus, esențialul în orice tip de demers este evitarea pe cât posibil a interpretărilor¸ în favoarea faptelor ca atare.

Faptul că Pessoa alege să își înscrie proiectul literar în seria romanelor de factură polițistă/detectivistică, nu ar trebui să surprindă, având în vedere disponibilitatea generoasă față de genuri, ci mai degrabă felul în care se distanțează și se diferențiază în interiorul genului. Pessoa preia schema clasică a unui roman polițist (în care există un detectiv, cu o inteligență ieșită din comun, cum e Sherlock Holmes, căruia i se relevă rezolvarea cazului dintr-odată, după o serie de cercetări amănunțite; sau care deduce cine e criminalul prin conversații, atunci când e invitat la o petrecere, cum e Poirot; sau care, dimpotrivă, e unul viciat, dezordonat și căruia nici nu-i pasă întotdeauna de rezultatul obținut, cum este Philip Marlowe) pe care grefează personalitatea lui Quaresma, cât și modul lui distinct de a rezolva cazurile. Și Quaresma are o inteligență aparte, dar care îl plasează în zona unui „visător lucid”, asemeni lui Bernando Soares din Cartea neliniștirii, neatent prin comportament, distrat, la fel ca Philip Marlowe, dar în discursul căruia depășește uneori cadrul juridic sau științific al anchetei, fiind contaminat de observații care privesc arta și statutul artistului:

Muncitorul artistic nu are nici un fel de criteriu, cu adevărat impersonal, care să-i permită să evalueze perfecțiunea, sau frumusețea operei sale. Pentru o operă de artă nu există criteriu definitiv. Iată de ce este inaccesibilă celui care lucrează cu rațiunea.(p. 142).

Nu putem să nu intuim în aceste remarci inserate aparent nevinovat în conversațiile cu anchetatorii un prilej de a intra în dialog cu critica solipsistă, vulnerabilă în fața unei opere, fără instrumentele ei „raționale”. Pe de altă parte, după cum sugerează și în prefața cărții, cititorul de romane polițiste ar trebui să se întrebe dacă nu cumva Pessoa „șarjează cu acest caz de bățoșenie științifică, pentru a da o subtilă replică parodică romanelor polițiste cu detectivi britanici impecabili”(p. 8)

Anchetele prezentate sunt independente și nu depind de o ordine internă a cărții, structura capitolelor fiind mai apropiată de una rizomatică, permițându-i cititorului să le citească în funcție de ritualul personal de lectură (interesul pentru un anumit tip de anchetă sau lectura la întâmplare, începând, de ce nu? cu ultima proză).

Titlu: Quaresma, descifrator. Proză polițistă
Autor:
Selecție, traducere din portugheză, prefață și note de Dinu Flămând
Editura:
An apariție: 2015

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Elena Donea
Editor SB

Studentă la Facultatea de Litere din București. Îi plac poezia, teoria literaturii, literatura comparată, pisicologia și este un fel de flâneuse pe străzile Bucureștiului și prin cărți.

Număr articole publicate : 32