Poveștile cu avatar de la Replika

Arta trebuie să producă emoție, se zice. Am fost la Povești cu avatar, la zilele astea. S-a vorbit despre constrângeri sociale și roluri. Dacă perfecta consternare e una din emoțiile artistice, atunci, da, am fost complet emoționată.

joacă un personaj care vorbește cu . Nu are sens încă? Reiau. În piesa , văzută luni în cadrul proiectului Povești la Replika, a devenit Farid Fairuz și joacă, singur, o piesă neinteligibilă pentru mine și, din ce-am putut trage cu urechea, pentru o mare parte din spectatori. Declarația lui artistică este o critică la adresa absurdităților din lumea contemporană, la clișeele legate de sexualitate, religie, condiția artistului, într-o formulă dramaturgică. Am încheiat parafrazarea din prezentarea oficială a piesei. Acum vă spun ce-am văzut eu: un bărbat cu aer islamic, într-un costum luat de la reduceri din vreun sex-shop și cu încălțări femeiești, care se învârte pe scenă purtând o perucă și o barbă lungă, într-o încercare de a imita imaginea lui Iisus. Povestește, pierzând idei (deși își citește rolul), un moment din perioada comunistă dominat de teama de musulmani, pentru ca apoi să danseze (sub pretextul unui joc în bucătărie) ca un derviș rotitor, sub un disco-ball și îmbrăcat, în continuare, ca un spartan +18.

farid fairuz

Recunosc, ordinea secvențelor îmi scapă acum, cam la fel cum i-au scăpat și lui replicile. Cu un laptop și o serie de notițe printate la îndemână, a avut numeroase stângăcii și mișcări gratuite, replici de umplutură, toate justificate de revolta lui împotriva artistului care „execută” un rol și repetă inutil gesturi firești (probabil că, totuși, ar fi fost util să repete gesturi nefirești și să le facă, spre binele spectatorilor, mai firești și mai inteligibile). Vă mai pot spune, însă, că l-am urmărit vreo două minute, cât i-a luat să umfle o barcă gonflabilă, de jucărie – sau, mai bine zis, să umfle palmierul care a răsărit ca o aluzie sexuală fără niciun sens și sub care a cântat, apoi, într-o poziție la fel de erotică ca toată scena, încurcat de barba falsă care-l sugera, în continuare, pe Iisus. Mai știu că, într-un alt moment, și-a luat rol de Mahomed și s-a rupt în mișcări feminine pe-o melodie cu iz arăbesc – atmosferă care a dominat mare parte din reprezentație.

Cireașa de pe tort, la final, după ce aliniază vreo zece rațe de cauciuc pe diagonala scenei, Farid ne oferă o reprezentație de balet (căci el și-a dorit s-o joace toată viața pe Odette din „Lacul Lebedelor”) și ne lasă să vizionăm, nestingheriți, o scenă din ceea ce-mi imaginez a fi un film BDSM cu o balerină care și-o ia nițel la fund de la o femeie, evident, blondă, cu ochelari și sâni mari, la fel de evident. Dacă v-am speriat deja, ei bine, noi am mai văzut și alte secvențe, fără cap și fără coadă, într-o piesă care n-a însemnat nimic coerent. Înțeleg, după ce șocul inițial a dispărut în ploaie, că e o revoltă împotriva normelor de sexualitate și la rigorile pe care societatea și religia le impun. Vă avertizez, însă, că la fața locului nu o să vă treacă asta prin minte, ci mai degrabă cum să ieșiți mai repede din sală sau cum să ajungeți primii la sticlele de vișinată împărțite de protagonist.

Probabil starea noastră s-a simțit din plin, căci am avut parte de o pauză înainte de prezentarea de carte fără autor. Organizatorii au propus Explorări în comunismul românesc, de Paul Cernat, Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir, primul dintre ei fiind autorul care nu a onorat vizita promisă. Mai exact, ni s-a vorbit pentru câteva minute despre al treilea volum, apărut la Polirom în 2008, care are în vedere producțiile culturale și politice din perioada comunistă (de la proză și teatru la benzi desenate și povestiri eroice pentru copii) și felul în care acestea erau îndoctrinate și date publicului.

when the earthWhen the earth seems to be light a fost proiectat la urmă, un film documentar din 2015, regizat de Salome Machaidze, Tamuna Karumidze și David Meskhi, despre un grup de adolescenți-skateri din Georgia. Această poveste a unui grup deviant caută să normalizeze imaginea pe care societatea o are despre astfel de grupuri de tineri, mizând pe momente în care pot fi considerați „obișnuiți”. Cu toate că sunt niște băieți cu părul lung, care stau toată ziua pe skateboard, cocoțați pe-un acoperiș sau prin pasajele din oraș (obositor de des menționate pentru o secvență care nu duce, de fapt, nicăieri), ei au activități ca orice alt grup de prieteni și preocupări specifice vârstei lor. Își fac tatuaje home-made, fumează mult și cad des, în încercările de a deveni mai pricepuți în arta skateboarding-ului; au renunțat la școală, pentru că nu îi găsesc un sens, și vandalizează clădiri de dragul actului. Printre ele, secvențe de la manifestații publice din Georgia în 2014, împotriva violenței și discriminărilor, în care preoțimea are un discurs agresiv și extremist.

Din nou, prezentarea filmului creează așteptări care nu se împlinesc. Adevărat, băieții ăștia sunt în dispute permanente cu părinții, pentru că sunt altfel, că nu vor să se conformeze și, mai mult, se ambiționează să nu o facă. Totuși, filmul nu este (sau, în fine, nu-mi pare mie a fi) despre mentalitățile înguste ale oamenilor, ci despre acel grup în particular, cu rolurile din el și activitățile pe care le desfășoară. Personajele sunt întrebate despre celelalte (cine sunt ei, cum sunt, ce fac ei mai bine), despre fericire și iubire, credință și motivații – din care reiese că au o experiență de viață pe care școala ți-o oferă mai puțin decât contactul nemediat cu realitatea. Din scenele manifestațiilor se înțelege greu despre ce e vorba și ce legătură au ele cu tinerii; mă așteptam ca ei să se implice în revoltă și să-i ia careva să-i tundă, dar băieții își văd liniștiți de viețile lor.

Nu-mi dau exact seama dacă filmul vorbește, prin experiențele skaterilor, și despre încălcarea normativității sexuale, dar e cert că toată seara Povești cu avatar de la Replika este despre devianță, expresivitate și non-conformism, într-o reprezentare artistică de care cei mai mulți dintre spectatori au fost contrariați.

***
organizează evenimente similare, următorul fiind luni (25 aprilie), de la ora 19:00, pe Strada Lânăriei, un eveniment cu „”: teatru – Cunthate, producător producător Teatrul Bezna, Colectiv A, în parteneriat cu Căminul Cultural şi Replika,  prezentare de carte – „Povestea slujitoarei” de Margaret Atwood (ART, 2016) și film – proiecția lungmetrajului „Plemya”/„Tribul” (Ucraina, Olanda – 2014 – 2h 6min), regia semnată de Miroslav Slaboshpitsky.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andra Pavel
Editor SB

Urmează un Master la Facultatea de Științe Politice, SNSPA București. Scriitor de ocazie și cititor de profesie, vede în orice critică un pas spre mai bine. Andra preferă să se implice în mai puține lucruri, dar cărora să se dedice. Îi plac lucrurile făcute bine sau făcute cu suflet, ca muzica sau fotografia.

Număr articole publicate : 103