„Omul ilustrat” de Ray Bradbury – fragment de povestire

***-***

„Ultima noapte a lumii” – povestire din volumul Omul ilustrat de

ULTIMA NOAPTE A LUMII omul-ilustrat

— Ce-ai face dacă ai şti că asta-i ultima noapte a lumii?

— Ce-aş face? Serios?

— Da, serios.

— Nu ştiu. Nu m-am gândit.

Bărbatul turnă cafea. În fundal, cele două fete se jucau cu cuburile pe covorul din salon, în lumina lămpilor de gaz verzi. Aroma uşoară, curată, a cafelei plutea în aerul serii.

— Ar fi bine să începi să te gândeşti la asta, spuse el.

— Doar nu vorbeşti serios!

El încuviinţă din cap.

— Un război?

Bărbatul clătină din cap în semn că nu.

— Cumva bomba cu hidrogen sau cea atomică?

— Nu.

— Sau un război biologic?

— Nimic din toate astea, spuse el amestecând încet în cafea. Doar, să spunem, închiderea unei cărţi.

— Nu cred că înţeleg.

— Nu, nici eu nu prea înţeleg de fapt. E doar o senzaţie. Uneori mă sperie, alteori nu sunt deloc speriat, doar împăcat.

Bărbatul aruncă o privire fetelor şi văzu cum le strălucea părul blond în lumina lămpii.

— Nu ţi-am spus nimic, continuă el. Prima oară s-a întâmplat acum vreo patru nopţi.

— Ce?

— Am avut un vis. Am visat că totul se va termina, şi o voce a confirmat – nu vreo voce pe care să mi-o pot aminti, dar o voce, în orice caz, care a spus că lucrurile se vor sfârşi aici pe Pământ. A doua zi nu m-am gândit prea mult la asta, dar când am ajuns la birou l-am văzut pe Stan Willis privind pe fereastră în mijlocul după-amiezii şi i-am spus: „Un bănuţ pentru gândurile tale, Stan“, iar el a zis: „Am avut un vis azi-noapte“ şi, chiar înainte să-mi povestească visul, ştiam ce visase. Aş fi putut să i-l povestesc eu, dar mi l-a povestit şi eu l-am ascultat.

— Era acelaşi vis?

— Acelaşi. I-am spus lui Stan că am visat acelaşi lucru. Nu a părut surprins. De fapt s-a relaxat. Apoi am început să ne plimbăm prin birou, fără vreun motiv anume. Nu era nimic planificat. N-am zis: „Hai să ne plimbăm.“ Pur şi simplu am făcut-o de capul nostru. Iar peste tot am văzut oamenii privindu-şi birourile, mâinile, sau uitându-se pe fereastră. Am vorbit cu câţiva. La fel şi Stan.

— Şi toţi visaseră?

— Toţi. Acelaşi vis, fără deosebire.

— Crezi în el?

— Da. N-am fost niciodată atât de sigur.

— Şi când se va sfârşi? Lumea, vreau să zic.

— Cândva în timpul nopţii, pentru noi, iar pe măsură ce noaptea se lasă în jurul lumii, o să se termine şi pentru ceilalţi. În douăzeci şi patru de ore o să dispară tot. Stătură o vreme fără să se atingă de cafea. Apoi îşi ridicară încet ceştile şi băură privindu-se.

— Merităm asta? întrebă ea.

— Nu e o problemă de meritat sau nu. Doar că treaba n-a mers. Văd că nu ai încercat deloc să mă contrazici.

— Se pare că am un motiv.

— Acelaşi ca toată lumea de la birou?

Femeia dădu încet din cap.

— N-am vrut să spun nimic. S-a întâmplat azi-noapte. Iar azi femeile din cartier vorbeau între ele despre asta. Au visat. Am crezut că era doar o coincidenţă. În ziar nu scrie nimic despre aşa ceva, zise ea ridicând ziarul de seară.

— Toată lumea ştie, aşa că nu e nevoie.

Se lăsă pe spătarul scaunului, uitându-se la ea:

— Ţi-e teamă?

— Nu. Întotdeauna am crezut că o să-mi fie, dar nu mi-e.

— Unde e aşa-numitul instinct de conservare despre care se vorbeşte atâta?

— Nu ştiu. Nu te pierzi cu firea când simţi că lucrurile sunt logice. Chestia asta e logică. Nu s-ar fi putut întâmpla altceva, la cum am trăit.

— N-am fost prea răi, nu?

— Nu, şi nici nemaipomenit de buni. Presupun că asta e problema: n-am fost nicicum, am fost doar noi înşine, în timp ce o mare parte din lume a fost preocupată să fie o grămadă de chestii destul de îngrozitoare.

Fetele râdeau în salon.

— Întotdeauna am crezut că într-un asemenea moment oamenii vor ieşi ţipând pe stradă.

— Se pare că nu. Nu ţipi când se întâmplă de-adevăratelea.

— Ştii, doar tu şi fetele o să-mi lipsiţi. Nu mi-au plăcut niciodată oraşele, nici munca mea, sau orice altceva în afară de voi trei. N-o să-mi lipsească nimic, cu excepţia poate a schimbărilor de vreme şi a unui pahar de apă cu gheaţă când e cald, şi s-ar putea să-mi lipsească şi somnul. Cum putem să stăm aici şi să vorbim aşa?

— Pentru că nu-i nimic altceva de făcut.

— Asta e, desigur. Pentru că, dacă ar fi, am face. Cred că e prima dată în istoria oamenirii când toată lumea ştie ce-o să facă în timpul nopţii.

— Mă întreb ce fac alţii în seara asta, în următoarele câteva ore.

— O să meargă la un spectacol, o să asculte ceva la radio, o să se uite la televizor, o să joace cărţi, o să-şi culce copiii, o să se culce şi ei – ca întotdeauna.

— Într-un fel, e ceva cu care te poţi mândri – ca întotdeauna.

Rămaseră nemişcaţi un moment, apoi el îşi mai turnă o cafea.

— De ce crezi că se întâmplă în noaptea asta?

— De-aia.

— De ce nu în altă noapte din ultimul secol, sau acum cinci ori zece secole?

— Poate pentru că nu a fost niciodată 19 octombrie 1969, iar acum pentru prima oară în istorie este, şi asta este. Pentru că e anul în care lucrurile sunt aşa cum sunt în toată lumea şi de aceea e sfârşitul.

— În noaptea asta, în ambele direcţii peste ocean, sunt bombardiere care nu vor ajunge la ţărm.

— Asta-i o parte din răspuns.

— Ei bine, spuse el ridicându-se. Ce facem? Spălăm vasele?

Spălară vasele şi le aranjară cu mare grijă. La opt şi jumătate fetele fură puse în pat, sărutate de noapte bună, iar luminiţele de lângă paturile lor fură aprinse şi uşa fu lăsată întredeschisă.

— Mă întreb…, spuse soţul în timp ce ieşea din dormitor aruncând o privire în urmă, oprindu-se puţin în loc, cu pipa în mână.

— Ce? — …dacă să închid de tot uşa sau să o las întredeschisă, ca să intre puţină lumină.

— Mă întreb dacă ştiu şi copiii.

— Nu, bineînţeles că nu.

Se aşezară şi citiră ziarele, vorbiră şi ascultară muzică la radio, apoi se aşezară împreună lângă şemineu, privind jarul chihlimbariu, pe când ceasul bătea de zece şi jumătate, apoi de unsprezece, de unsprezece şi jumătate. Se gândeau la toţi oamenii din lume care-şi petrecuseră seara fiecare în felul lui.

— Ei bine, spuse el în cele din urmă.

Îşi sărută mult timp soţia.

— Am fost potriviţi unul pentru celălalt, în orice caz.

— Vrei să plângi? o întrebă el.

— Nu cred.

Merseră prin casă şi stinseră luminile, apoi intrară în dormitor şi stătură în întunericul rece al nopţii, dezbrăcându-se şi dând la o parte cuverturile.

— Cearşafurile sunt aşa curate şi plăcute.

— Sunt obosită.

— Toţi suntem obosiţi.

Se vârâră în pat şi se întinseră.

— Numai o clipă, spuse ea.

O auzi ridicându-se din pat şi ducându-se la bucătărie. După un moment se întoarse:

— Am uitat să închid apa la bucătărie.

Era ceva atât de comic în asta, încât el începu să râdă.

Râse şi ea, ştiind de ce era comic ce făcuse. În cele din urmă se opriră din râs şi rămaseră întinşi în patul rece, strângându-se tare de mână, cu capetele lipite.

— Noapte bună, spuse el după o clipă.

— Noapte bună.

***-***

Titlu: Omul ilustrat

Autor:

Traducător:

, Editura , 2016

Număr pagini: 288

ISBN: 978-606-93846-9-5

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.