Seria de autor Julio Cortázar a editurii Art (vezi recenzii la celelalte cărți aici și aici) continuă cu Axolotul. Povești cu cronopi și glorii, ediția integrală, în tălmăcirea minunată a Monei și a lui Dumitru Țepeneag.
Ultima oară când am verificat sursele științifice se credea că mai sunt doar doi axoloți pe lume, în vreme ce prin 1956, când a apărut Axolotul (în volumul Sfârșitul jocului), se numărau peste 6000 de exemplare. Se pare că au intrat în categoria animalelor pe cale de dispariție. Aparent, căci Julio Cortázar a făcut din axolot un personaj atipic pentru literatura universală. Impropriu spus „pește”, ci o formă de salamandră, axolotul e un animal larvar („dar larvă înseamnă și mască”), ce nu dezvoltă plămâni, singurul semn distinctiv de viață fiind niște excrescențe dispuse de o parte și de alta a capului sub formă de corali.
Axolotul este povestea unei deveniri (în sensul deleuzian) misterioase, auctoriale în fond, în care explicații naratologice de tipul metamorfoză, dedublare, scindare sunt neîndestulătoare. Cortázar reușește constant printr-o tehnică a fascinației să-și mențină atât tonusul condeiului (exercitându-și fascinația mai întâi asupra lui), cât și lupa de investigare a cititorului. Fără a oferi un alt preambul, invit cititorul să se întâlnească neîndoielnic cu această minunată bucată de proză scurtă în care va descoperi una dintre cele mai frumoase puneri în abis ale autorului. Pot doar să-i mai sugerez să participe lent, abandonându-se propriei conștiințe în favoarea unui univers nu lipsit de solipsism, dar dublat de un ludic controlat.
În ceea ce privește Povestirile cu cronopi și glorii, categoria de personaje atipice este și mai nuanțată, întrucât, spre deosebire de axoloți, aceștia nu-și găsesc corespondențe în realitate. Sunt creația autentică a autorului. Despre cronopi, Cortázar scrie și în alte texte, cum ar fi într-o cronică la un concert de Louis Armstrong (la concertul căruia i-a venit și ideea), pe care o puteți găsi în Ocolul zilei în optzeci de lumi, sau în Șotron. În prima parte a povestirilor este surprinsă familia de pe strada Humboldt în interiorul căreia se petrec tot felul de micro-întâmplări, însoțite de umorul neașteptat al lui Cortázar care zâmbește ilicit banalului: fobia unei mătuși de a nu cădea pe spate, instalarea unor tigri în casă. În același timp, municipalitățile vor să extindă bibliotecile până în parcurile de copii. În altă poveste, geografia unor furnici este un prilej de a crea un haosmos de cuvinte (cu un limbaj asemănător cu el gliglico pe care îl folosea și în Șotron, în care sintaxa este sfidată și sensul este restricționat). Un titlu de poveste ar putea, poate, să rezume felul în care se raportează autorul la ficțiune:
Iar tortul de pe cireașă îl reprezintă cartografierea cronopilor, a gloriilor și a speranțelor – o categorie intermediară între cronopi și glorii. Dacă gloriile sunt ordonate, calculate după un calapod satisfăcător care le asigură mersul firesc al lucrurilor, cronopii sunt extrem de sensibili, abandonați veșnic imaginației eliberatoare, puși pe scandal, poznași, inocenți și foarte intuitivi în același timp. Totuși, gloriii și speranțele sunt înțelegători cu ei și îi respectă, în ciuda faptului că nu le înțeleg comportamentul lor contradictoriu. Iată cum își păstrează, de pildă, amintirile gloriii și cronopii:
Gloriii, ca să-și păstreze amintirile, procedează la îmbălsămarea lor în felul următor: după ce fixează amintirea până în cele mai mici amănunte, o înfășoară din cap până în picioare într-un cearșaf negru și o reazemă vertical de peretele din hol, cu o etichetă pe care scrie <<Excursie în Quilemes>> sau: <<Frank Sinatra>>. În schimb, cronopii, ființe dezordonate și călduțe, își lasă amintirile vraiște prin casă, printre strigăte vesele, iar ei umblă printre ele și când trece câte una în fugă o mângâie cu blândețe și-i spun: <<Nu cumva să ți se întâmple ceva>> sau chiar: <<Ai grijă la trepte>>. Din cauza asta casele gloriilor sunt ordonate și liniștite, iar în casele cronopilor e o adevărată harababură, iar ușile se trântesc mereu.(p. 157)
Julio Cortázar e un „patafizician”(în sensul lui Jarry) pe cont propriu, care nu te plictisește niciodată, pentru că universul lui ficțional reprezintă sinteza dintre poezie, nebunie, combaterea banalului și a Marii Obișnuințe prin umor negru.
Titlu: Axolotul. Povestiri cu cronopi și glorii
Autor: Julio Cortazar
Ediție integrală. Traducere din limba spaniolă și note de Mona și Dumitru Țepeneag
Editura Art
An apariție: 2015
