Moni Stănilă s-a născut în Tomeşti, judeţul Timiş, 1978. A studiat teologie ortodoxă la Timişoara şi Sibiu. Din 2010 trăieşte la Chişinău unde lucrează în presă ca editorialist la cel mai citit ziar de limbă română, Timpul de dimineaţă, şi conduce cenaclul literar Republica al Bibliotecii Naţionale. A publicat jurnalul de convertire Iconostas (Graphe, 2007); volumele de poezie Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei (Ninnpress-Charmides, 2009); Sagarmatha (Tracus-Arte, 2012) şi romanul Al 4-lea (Tracus-Arte, 2013). Un alt volum de poezie, Colonia fabricii, a apărut în 2015 la editura Cartea Românească. Prezentă în antologii din România, Republica Moldova și din străinătate.
Cristina Cîrnicianu: Bună, Moni. Mereu mi-ai părut un om contra valului și spun asta cu admirație. De la Timișoara la Chișinău e ceva cale. Nu te-a tras Bucureștiul mânecă? Nici măcar cu ochiul nu ți-a făcut?
Moni Stănilă: Nu sunt neapărat contra valului, dar cu siguranță nu sunt nici cel care vrea să prindă valul. Am câteva teorii egoiste despre viață. Până la urmă ce simt eu nu are cum să simtă și altcineva. Și atunci nu mă interesează prea mult să urc pe val, ci mai mult să îmi fie bine. Bucureștiul nu poate să îmi facă cu ochiul mai mult de o săptămână. E prea scump pentru un scriitor leneș. Pentru mine confort nu înseamnă bani. Nici mașină. Ci mult timp. Iar Bucureștiul e cronofag degeaba, inclusiv la semafor stau și simt cum scap minute importante de viață. În Chișinău, în șase ani, am prins o singură zi în care dintr-un capăt în altul am făcut o oră și ceva. Am avut depresie o săptămână. Din cauza asta, deși e frumos Bucureștiul, nemaivorbind de biserici, vin la voi cu drag, merg doar pe jos (așa se câștigă timpul în loc să se piardă) și apoi, vorba părintelui Teofil, mă bucur și când plec.
CC: Dincolo de zbaterile și chinurile prin care trec moldovenii, nesiguranța politică, economică, socială care ar fi, totuși, bucuriile constante pe care ei le trăiesc? Te întreb pentru că ești un fin observator și participant, deopotrivă, la o bună parte din viața lor.
MS: Îmi amintesc o discuție cu sora mea, Mihaela, cândva în adolescență, eu mâncam o pizza cu poftă și îi spun: „Vezi, e minunată sărăcia, un bogat nu ar ști să se bucure de o pizza, pentru că o are la îndemână”, iar soră-mea îmi răspunde: „Miliardara de vârsta ta nu se bucură de pizza, dar se bucură de un Ferrari nou pe care îl primește de câte ori primești tu pizza, așa că nu fi proastă, se bucură la fel de mult, dar de chestii mai consistente”. Am râs, râd și acum, dar am rămas la părerea mea. Bucuriile mici și bucuriile simple fac orice viață, în orice condiții, un dar. Moldovenii știu să profite de aceste lucruri mici. Nu neapărat de pizza, dar de întâlnirile cu ceilalți, de strugurele care crește exact în via lui, de găinile grase. În Moldova poți fi sărac, poți fi bogat, dar dacă nu ești gospodar, ai încurcat-o! Chiar primăvara asta, la un sondaj despre fericirea popoarelor, moldovenii au ieșit fruntași. Ca de obicei, a fost și ăsta un motiv de râs. Ți-am spus vreodata că am la fereastră pițigoi albaștri? Dar de Dumitrașu, cel mai frumos porumbel din cartierul meu?
CC: Știu că ai înființat cenaclul Republica și că te implici îndeaproape în activitățile acestuia. Care sunt cele mai mari satisfacții pe care le ai legate de acest cenaclu? Ai avut sau ai printre participanți, scriitori publicați în România?
MS: Nu am unele cele mai. Am și mici neplăceri. Cred că unii oameni înțeleg mai puțin importanța acestui cenaclu pentru viața culturală din Chișinău. Dar peste toate, în cinci ani, am avut șase proiecte care au trecut granița Republicii Moldova. Am avut proiecte nu doar pe literatură, ci și pe fotografie, pe artă plastică. Am avut vreo douăzeci de scriitori din România. Acum e pe afiș Ștefan Manasia. Doar anul ăsta i-am avut pe Miticov, Komartin, Hutopilă, Ivas. Și mai urmează. Cu bani puțini și proiecte mari. Cam așa înaintăm. Cât despre „publicați în România”, ce să spun, dragă Cristina, și noi, poeții basa, tot în România publicăm. Din câte îmi dau seama, în peste o sută de întâlniri de cenaclu, am avut doar vreo patru scriitori publicați în Moldova, fiindcă piața editorială de la noi e în pom, iar dacă vrem o receptare critică din România, trebuie să se găsească și acolo cartea. Și să ai unde să o publici aici, ce faci cu ea? Pe de altă parte, publicând în România, cititorul moldovean ajunge mai greu la cărțile autorilor tineri.
CC: Crezi în premii? În ce măsură sunt ele utile și cui?
MS: Depinde. Unele sună pompos și dau bine la CV. Sunt utile, dacă vin cu niște bănuți. Dar nu îmi imaginez că doar poeții premiați sunt valoroși sau că toți premianții sunt buni. România chiar stă bine la poezie, cu sau fără premii. Știu câțiva poeți români, de primă mână, care nu au luat nu știu ce premii.
CC: Îți citesc constant articolele pe care le publici în ziarul TIMPUL.MD. Trebuie să fie destul de greu să-ți dai seama ce impact au scrierile tale asupra citiorilor. Presupun că ai primit și ceva feedback-uri. Ce anume te motivează să scrii mai departe?
MS: E jobul meu, ca să spun așa. Motivația vine de aici. Dar am primit feedback de la cititori. Am cititori care țin la mine, mă caută, îmi scriu. Mai ales la sate am publicul meu. Și le mulțumesc. Nu știu însă (și mă refer în special la textele despre credință) dacă reușesc să mișc vreun milimetru inima cititorului. Aș vrea pe lumea cealaltă să aflu că un singur om măcar a devenit mai bun. Să mă ajute cititorul pe mine acolo. Să mă mântuiesc așa ca prin foc pentru lucrarea pe care am încercat să o fac aici. Asta mi-aș dori, dincolo de mulțumirile pe care le primesc acum.
CC: Ești căsătorită de șase ani cu scriitorul Alexandru Vakulovski. Aveți proiecte la care lucrați împreună? Există guri rele care spun că doi scriitori în aceeași casă înseamnă sechele, invidii, ranchiuni… Da’ să mai ai și un naș scriitor. Cum o fi?
MS: Proiectul nostru comun e Cenaclul Republica, acolo facem totul împreună. Ne ajutăm mult și cu proiectele literare. Alexandru rămâne primul meu cititor și primul meu critic, cum sunt și eu pentru el. Nu știu câți oameni realizează ce important e pentru o familie să fie din aceeași zonă. Nici vorbă de invidie. Invidia apare doar acolo unde dispare iubirea. Poate fi o mamă invidioasă pe frumusețea fetei ei? Tot așa, cum aș putea eu să invidiez succesul unui om pe care îl iubesc? Cred că familia noastră e una reușită tocmai fiindcă avem o zonă comună de lucru și discuție. Iar câtă vreme ne iubim, nu e nici o ocazie de invidie succesul celuilalt, doar de bucurie. Tot așa și cu nașul. Ne vedem rar, dar ținem la el (și la nașa!) și îi urmărim cu plăcere activitatea.
CC: O întrebare pe care nu vreau s-o ratez și căreia îi atașez, implicit, felicitările mele. M-am bucurat nespus de mult pentru voi, cei șapte poeți și un muzician prezenți la Berlin, pe scena Literaturwerkstatt! Cum ați fost primiți? Ce ați simțit când ați ajuns acolo?
MS: Îi mulțumesc încă o dată lui Răzvan Țupa că m-a luat la Berlin. Mi-a plăcut foarte mult, iar seara a fost reușită. Am avut un public bun. Anke Pfeifer, traducătoarea mea, e un om frumos, deosebit, atent. Echipa de la ICR Berlin e la fel, una extrem de atentă. Berlinul e un film. Ce să spun? A fost perfect. Țupa nu e doar un poet (ne)bun, dar și un excelent organizator. Toate proiectele lui sunt speciale. La el poezia nu e doar în carte, ci în toate acțiunile publice. Desigur, nu fac acum vreo ironie vizavi de lectura lui de la Maraton ( 😀 ).
CC: Au fost și ceva peripeții?
MS: Cum să meargă undeva șapte poeți și să nu fie peripeții?! Krista știe cel mai bine 🙂 . A avut ghinionul să stea cu mine în cameră. Iar eu sunt acel om căruia dacă i s-ar cuantifica vorbitul, ar muta munții. Vorbesc, vorbesc, vorbesc, chiar și atunci când dau să adorm, dacă nu mă crezi – pe ea să o întrebi.
CC: Felicitări și pentru Colonia fabricii. Cred că este o carte foarte bine primită atât în rândul cititorilor cât și în presa românească. S-a scris despre ea și pe site-ul nostru. Îmi place foarte mult la tine felul, deloc comun, de a trece prin filtrele personale elemente care țin de trecut. Sunt convinsă că încă mai ai multe de spus. Te gândești sau ai deja în lucru o nouă carte?
MS: Mulțumesc. Păi omul nu e, cum spune poetul corean Ko Un într-un poem, născut din ou. Nu poți să te faci că nu știi de unde vine oul. Poate de la găina cu gâtul gol, poate de la cea cu pene cafenii la coadă. Știm de unde venim. Știm încotro mergem. Biografia mea nu e doar auto. N-are cum. Suntem tributari celor dinaintea noastră. Apoi lumea asta, de jur împrejur, o avem așa cum ne-au lăsat-o înaintașii. De la ei avem focul, dar de la ei și încălzirea globală. Așa cum noi pregătim lucruri pentru copiii noștri. Vor trăi în lumea pe care noi le-o vom lăsa. Și în lumea aia în care vor trăi, le voi lăsa și eu câteva cărți. Poate e timpul să scriu ceva pentru adolescenți, să recuperez pentru ei solomonarii și sânzienele.
CC: Pentru că tot ai adus aminte de adolescenți cred că nu este deloc ușor să scrii pentru ei. Eu m-aș bucura nespus și îndrăznesc să-mi pun speranțe în tine. Există autori care scriu literatură gen cârlig. Texte teribiliste, încărcate de un limbaj lejer în care tinerii sau mai curând o categorie de tineri ar trebui să se recunoască și asta i-ar convinge să citească mai mult. Chiar funcționează? Sau clasicii o să li se pară ”boring”, indiferent?
MS: Eu cred că cine e cucerit de literatură, ajunge și la clasici sau începe cu clasicii. Alții cu texte cârlig. Eu începusem cu Dumas, de exemplu.
CC: Când scrii ai un subiect anume, preferat? Ceva la care te întorci cu drag, oricând?
MS: Nu. Scriu tot felul de lucruri. Doar că nu public tot felul de lucruri. Scriu mult, apoi fac selecții. Am o carte de proză cu solomonari în lucru, am un ciclu de poeme pentru microbiști, am bucăți autobiografice, am o carte întreagă cu o insulă în care să fugim când ne sufocă tehnologia. Cam așa. Am lumile mele, pe unele le împart cu ceilalți, pe unele nu. Important e să scriu, nu neapărat să public.
CC: Ce simți când scrii? Ai un ritual al tău, urmărești anume tabieturi?
MS: Dacă scriu proză e obligatoriu să îmi planific timpul. Dacă nu scriu câteva ore zilnic, abandonez proiectul. Aș avea nevoie de multe rezidențe literare ca să devin o prozatoare. Am avut un roman, Al 4-lea, l-am scris în 10 zile. Colonia fabricii a mers tot repede, dar pe aia am copt-o mult timp în cap. Știam povestea, dar nu știam cum să o spun. Când m-am pornit, nu am făcut pauze. Tabieturi nu am, dar nu mai scriu de mână. Îmi ies alte poeme când scriu de mână.
CC: Dacă ar fi să oferi un sfat sau o vorbă bună scriitorilor aflați la început, dat fiind drumul atât de anevoios până la cititori…
MS: Primul sfat e să asculte de sfaturi. Apoi: să accepte să taie din textele lor, când e nevoie, să nu rescrie cărțile celor foarte buni, să nu se dea bătuți și, mai ales, să citească cât pot ei de mult. Cât despre drumul spre cititori: să ia aminte. Larg e drumul și ușor ce duce spre pierzare… :)) De multe ori un număr restrâns de cititori e o confirmare, nu o excludere.
CC: Știu că ești o iubitoare de muzică rock. În România s-au remarcat o mulțime de trupe rock moldovenești. Ai câteva formații preferate?
MS: Abnormyndeffect.
CC: Moni, îți mulțumim din suflet pentru interviu. Echipa Semne Bune îți urează multă inspirație și succes în tot ce faci.
MS: Mulțumesc și eu vouă! Sunteți o echipă faină.
