Interviu cu Marius Chivu: „În ceea ce mă priveşte, atunci cînd scriu mă transform, în mod deliberat…”

Dacă nu i-ați citit articolele în Dilema veche, poate ați pus mâna pe „Sfârșit de sezon” (Polirom, 2014) sau l-ați auzit luni seara, la Radio Seven. Marius Chivu este nu doar un scriitor și critic cunoscut, ci și un personaj în sine, pe care cred că merită să îl cunoașteți. Am stat de vorbă cu el despre bucuriile și neajunsurile vieții petrecute alături de și prin literatură, despre mersul prozei și păcatele debutului literar.  Enjoy!

Fotograf: Ioana Bîrdu

Fotograf: Ioana Bîrdu

SB: Se vorbeşte, de multe ori, despre scriitor ca fiind un lup singuratic. Mie îmi pari genul social, atent la ce se întîmplă în jurul lui. Ce anume din evenimentele sau situaţiile de zi cu zi te inspiră cel mai mult?

Marius Chivu: Mai întîi, nu există Scriitor – cu majuscule sau croit după un tipar unic; există scriitori, iar scriitorii sînt în toate felurile, conform cu personalitatea fiecăruia. E-adevărat însă că atunci cînd vrei să scrii, ai nevoie poate de ceva mai multă linişte în jur, pentru a auzi mai bine vocile din capul tău. Spunea Orhan Pamuk într-un eseu că meseria de scriitor e destul de ciudată, cumva autistă, măcar prin faptul că te retragi singur într-o cameră cu o foaie de hîrtie şi un creion şi creezi o lume din nimic. Dar nici măcar asta nu e o regulă. Aşa cum există scriitori care au nevoie să se izoleze (Zadia Smith mărturisea undeva că, atunci cînd vrea/trebuie să scrie, îşi instalează un soft care nu-i mai permite să se conecteze la Internet), alţii scriu în cafenele sau pe aeroporturi, cu ziarele sau Internetul deschis alături.

În ceea ce mă priveşte, atunci cînd scriu mă transform, în mod deliberat, într-o persoană care nu seamănă cu persoana mea publică, pe care o ştie toată lumea. Mă retrag undeva, departe de prieteni sau de familie, fără muzică, fără băutură şi scriu cam 10 ore pe zi, vreme de o săptămînă sau, dacă îmi permit, chiar o lună de zile, cu pauze lungi de plimbări. O formă de asceză în care mă dedic exclusiv scrisului şi cititului. Da, în acele momente, poţi spune că sînt un lup singuratic, departe de haită, care vînează singur, în propria imaginaţie sau în propria memorie. Căci, în ceea ce mă priveşte, inspiraţia nu vine atunci, în momentul propriu-zis al scrisului, ci este un efect al acumulării vieţii zilnice. Orice întîmplare, scenă, situaţie, imagine, senzaţie, schimb de replici la care sînt martor se decantează, se transformă în timp în memoria mea şi, într-o bună zi, mă poate inspira. Aşadar, nu mă inspiră ceva anume, poate fi orice, de aceea încerc să absorb cît mai mult, să fiu un martor cît mai atent al vieţii din jur. Niciodată nu ştii ce-ţi poate fi de folos, ce-ţi poate declanşa imaginaţia creatoare.

SB: Experienţa Himalaya mi se pare una fascinantă. Cred că este genul care aduce elemente proaspete sau măcar inedite în recuzita scriitorului. ”Să călătoreşti încontinuu, fără intenţia de a ajunge undeva. Ca stil de viaţă.” Frumos spuneai şi, cu toatea astea, atît de greu. Ai mai reuşit să călătoreşti pe undeva de atunci sau ai în plan ceva similar?

M.C.: După ce m-am întors din Himalaya şi mi-am transformat jurnalul într-o carte, mi-am promis să mai fac astfel de călătorii. Am descoperit că-mi place să scriu în genul travel, un gen pe care pînă atunci îl cam ignorasem, dar pe care, de atunci încoace, l-am aprofundat. Genul ăsta îţi stimulează şi îţi ascute spiritul de observaţie – e un exerciţiu foarte bun pentru un prozator de ficţiune şi cred că m-a ajutat mult în scrierea ulterioară a cărţii de povestiri.

Din păcate, în ultimii ani n-am mai călătorit suficient de departe şi de lung pentru a mai scrie o altă carte de travel. Pînă acum, însă. Cînd îţi răspund la aceste întrebări, fac ultimele pregătiri pentru o altă aventură în munţi, unde sper că-mi voi bate recordul de altitudine atins în Himalaya. Călătoria aceasta va fi cel puţin la fel de spectaculoasă şi, dacă lucrurile merg bine, în toamnă va apărea şi cartea. Din superstiţie însă, nu vreau să spun mai multe.

SB: Legat de superstiţii sînt convinsă că, în experienţa ta de scriitor, ai auzit şi de altele haioase, interesante, ciudate etc.

M.C.: Graniţa între superstiţie şi tabiet este, uneori, destul de subţire. Aşa că trec aici de-a valma cîteva dintre preferatele mele: Mallarmé compunea versuri ascuns după o perdea, Mark Twain obişnuia să scrie înfometat, Faulkner pregătea cîte o ladă de whisky de fiecare dată cînd începea să scrie un o nouă carte, iar Márquez şi-a scris marile sale romane îmbrăcat într-o uniformă albastră…

Fotograf: Ioana Bîrdu

Fotograf: Ioana Bîrdu

SB: Un subiect de mare actualitate şi care este tratat în spaţiile media cu entuziasm: revista de proză scurtă iocan. Un proiect extraordinar la concretizarea căruia participi alături de şi Cristian Teodorescu. Cum a venit ideea acestei reviste?

M.C.: Ideea unei reviste de proză scurtă s-a născut din necesitate. Se tot spune că poezia ar fi Cenuşăreasa genurilor, dar, dacă te gîndeşti, există cîteva edituri care publică exclusiv poezie, există premii speciale pentru poezie, reviste dedicate poeziei, festivaluri de poezie, proiecte de lecturi publice de poezie, site-uri, conturi de FB şi de Instagram cu poezie… Ei bine, proza scurtă nu are absolut nimic din toate acestea. Proza scurtă, practic, nu există! Se scrie, se tipăreşte şi se citeşte relativ puţin, anormal de puţin.

Or eu, şi Cristian Teodorescu, nu doar că am scris şi scriem noi înşine proză scurtă, dar am făcut şi facem cursuri de creative writing dedicate artei povestirii (eu am alcătuit şi antologia „Best of. Proza scurtă a anilor 2000”), încercînd, astfel, de unii singuri (plus sprijinul editorial al lui Dan Pleşa de la Editura Vellant), să facem ceva pentru proza scurtă – dacă instituţiile culturale de la noi (USR, Ministerul Culturii, ICR) nu fac absolut nimic! Sperăm ca iocan să fie un prim pas. În ideea că forma va crea fondul, modelul pentru revista iocan a fost celebra Granta şi sperăm ca în cîţiva ani să creăm o tradiţie, poate chiar să lansăm un trend, iar proza scurtă să ocupe locul meritat, dacă nu comercial, atunci măcar de prestigiu.

SB: M-aş bucura foarte mult să aflu printre cei publicaţi şi colegi de la cursurile de scriere creativă organizate de Club Revdepov. Ce mai ştii despre foştii tăi elevi? Eşti mulţumit de rezultate?

Vei regăsi cu siguranţă, încă din primul număr, şi cîţiva dintre foştii colegi. Ce mai ştiu despre foştii noştri cursanţi, ai mei şi ai lui Florin? Destul de multe despre cei care continuă să scrie, foarte puţin sau deloc despre ceilalţi. Unii lucrează la primul lor manuscris, alţii l-au terminat deja şi l-au trimis editurilor. Anca Vieru, spre exemplu, deja a publicat un volum de proză scurtă, recent nominalizat pentru debut la Premiile Observatorului cultural; alţii sînt în curs de a debuta. În cîţiva dintre aceştia am mare încredere şi ei sînt cei care îmi oferă cele mai mari satisfacţii legate de aceste ateliere de scriere creativă.

SB: Îţi manifestai mai devreme nemulţumirea faţă de instituţiile noastre culturale. Chiar este atît de greu ca acolo sus să se schimbe ceva??

M.C.: Nu, nu este greu, dar pînă acum autosuficienţa, nepăsarea ori chiar corupţia au fost mai mari decît voinţa de a face ceva. Dovadă faptul că noul prim-ministru, Dacian Cioloş, a rezolvat în doar cîteva luni chestiuni aflate pe agendă de ani şi chiar zeci de ani de zile; iar ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, a iniţiat deja proiectul unor rezidenţe de creaţie pentru scriitori, burse despre a căror necesitate s-a vorbit dintotdeauna, sub fiecare din cei 10-15 miniştri ai Culturii pe care i-am avut de la Revoluţie încoace.

SB: E adevărat că instituţiile de stat sînt cele mari rigide la schimbări. Dacă la ora actuală, în Occident, se vorbeşte şi se aplică noţiuni de management 3.0., care se bazează pe crearea unui mediu de încredere, fiecare angajat este partener de dezvoltare al celorlalţi angajaţi, la noi încă se aplică managemnt 1.0, de tip militar. Faţă de management 2.0, la noi, încrederea nu există nici măcar între manageri, poate doar în privat şi foarte rar.

Laşi impresia că eşti omul care îşi finanţează viaţa personală din pasiunea ta de a scrie. Care sînt, din punctul tău de vedere, avantajele şi dezavantajele unui astfel de mod de a trăi?

Am norocul şi, în acelaşi timp, neşansa că trăiesc din scris – căci orice fac, jurnalism cultural, recenzii de carte, emisiuni radio, cursuri de creative writing, traduceri, publicat cărţi, coordonări de ediţii etc., totul are legătură cu scrisul. Norocul, pentru că asta-mi place şi oricum la altceva nu mă pricep – pasiunea mea este totodată şi meseria mea. Neşansa, pentru că niciodată nu voi avea cine ştie ce realizări financiare. Piaţa culturală de la noi este foarte mică şi nu oferă cine ştie ce oportunităţi pentru scriitori, traducători, cronicari. Dar nu m-am plîns niciodată şi nu o fac nici acum. În fond, nu mi-am refuzat mai nimic din ce-am vrut să fac, să am, să călătoresc.

Fotograf: Ioana Bîrdu

Fotograf: Ioana Bîrdu

SB: Care ar fi cele mai frecvente capcane în care poate cădea un debutant?

M.C.: Debutantul poate greşi în două mari feluri: 1) să nu trimită manuscrisul unei edituri bune şi să-şi publice singur cartea (în ideea că, astfel, nu depinde de intermediari şi, deci, va vinde mai uşor şi mai mult) sau 2) să trimită manuscrisul unei edituri bune, iar în cazul unui refuz, să-şi publice, totuşi cartea (în ideea că editura mare s-a înşelat cu privire la valoarea manuscrisului) ori la o editură obscură, ori pe banii lui. În ambele cazuri îşi „îngroapă” singur cartea (care nu va fi citită decît de prietenii lui şi nu va fi recenzată decît pe două bloguri la fel de obscure) şi îşi compromite, în bună măsură, posibilitatea de a mai publica vreodată la o editură bună.

E o mare iluzie că lumea abia aşteaptă cartea ta! Librăriile şi anticariatele gem de cărţi scrise de autori mari şi foarte mari. De ce ar cumpăra cineva cartea ta, un necunoscut, apărută la o editură obscură, cînd au atîtea alte capodopere (la promoţii şi reduceri) dintre care să aleagă?!

Problema e că cei mai mulţi dintre debutanţi preferă să publice no matter what! Nu mai au răbdare, nici măcar cei cu talent. Ca şi cum mai întîi ar apărea mirajul de a publica şi abia apoi s-ar pune pe scris, cînd, de fapt, ar trebui să scrie foarte mult şi să descopere plăcerea scrisului înainte de a publica. Or plăcerea de a scrie fără a publica e de neimaginat pentru începători!

O fostă cursantă de la atelierul de creative writing, care şi-a îmbunătăţit în mod vizibil scrisul în timpul şi mai ales în anul de după terminarea atelierului, mi-a spus că vrea să scape de „presiunea” debutului, deşi manuscrisul ei, primit de o mică editură, ar fi putut fi acceptat de una dintre cele mari dacă ar mai fi lucrat la el un an de zile. N-a avut răbdare să debuteze mai tîrziu cu o carte realmente bună şi a făcut un compromis care o va urmări probabil toată cariera (dacă va avea una), pentru că va veni o zi în care-şi va renega debutul, îi va fi ruşine cu el.

SB: Ești implicat într-o sumedenie de activități. Nu știu cînd reușești să mai și scrii însă, se pare că te descurci. Știu că în fiecare luni, seara la ora 10, ai emisiune la Radio Seven. Aduci cîte un scriitor, discutați despre o carte nouă și ascultați muzică. Faină treabă. Cum e la radio? Te vedeai aici? Ai mai avut experiențe similare?

M.C.: Îmi place foarte mult să fac emisiunea „All you Can Read” de la Radio Seven – este, de departe, cel mai bun şi mai atractiv lucru care mi s-a întîmplat anul acesta. Am mai făcut chiar cîteva emisiuni de televiziune de-a lungul anilor, dar aceasta este prima mea experienţă completă la radio, exceptînd faptul că, în ultimii ani, am ţinut o rubrică de cronică de carte la Radio România Cultural. Îmi place să vorbesc la radio cu scriitorii, e o conversaţie lejeră, ca-ntre prieteni, pornind de la cărţi ajungem uneori foarte departe, şi, deşi e publică, există un sentiment de intimitate în cabina de înregistrări. În plus, e foarte plăcut şi interesant faptul că muzica e adusă de invitaţii mei scriitori. Mai ţin să spun că cei care au pierdut emisiunile de pînă acum le găsesc pe site-ul www.7radio.ro sub formă de podcast şi le pot descărca gratuit. De acum, pe lîngă muzică, pot avea şi dialoguri cu scriitori în iPod.

SB: Marius, îți mulțumim din suflet pentru interviu. Echipa Semne Bune îți transmite numai gânduri de bine. Te urmărim cu interes. Multă inspriație și baftă în tot ce faci.

Marius Chivu, scriitor, traducător și cronicar literar s-a născut la Horezu, județul Vâlcea, în 1978. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, secția română-franceză, iar debutul publicistic cu recenzii și cronici literare a avut loc în anul 2000, în revista România literară. Primul său  volumul de poezie, „Vîntureasa de plastic”, a fost publicat în anul 2012, urmat de Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorior din România, Premiul pentru debut al revistei , nominalizări la Premiul „Cartea Anului”, acordat de revista România literară și la Premiul „Cartea de Poezie a Anului”, acordat de Radio România Cultural. În anul 2003, a câștigat prima ediție a Festivalului de Poezie „Prometheus”. În 2012, a vernisat expoziția Copiii Himalayei cu fotografii realizate în satele nepaleze din lanțul muntos Annapurna în 2011, călătorie care a stat la baza cărții Trei săptămîni în Himalaya (2012). În perioada 2005-2007 a realizat rubrici de carte la televiziunile Antena 3 și TVR 1, în 2007 a moderat, la TVR Cultural, talkshow-ul „Se vorbește despre”, iar în 2008 a realizat emisiunea „Citește & dă mai departe!”, difuzată de TVR 1. În 2015, a realizat rubrica de carte din cadrul emisiunii „Apropo TV”, difuzată de ProTV. Eseurile sale despre proza și poezia românească contemporană au fost traduse în limbile engleză, suedeză, spaniolă, italiană, cehă și franceză. Pe 15 decembrie 2012, alături de Gabriel H. Decuble, Florin Iaru, , a fost unul dintre cei patru naratori-coordonatori ai experimentului Cel mai rapid roman din lume”, Moș Crăciun & Co. Guinness Book World Records l-a omologat drept cel mai rapid scris roman din lume. În perioada 2007-2013 a fost redactor-editor al revistei . Din 2005, este redactor la , unde ține cronica literară, iar din 2011 este editorialist la revista ELLE. Volumul de povestiri „Sfîrșit de sezon” a fost nominalizat la Premiul Galei Industriei de Carte din România, secțiunea „Cea mai bună carte a anului”, la Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași” și la , secțiunea „Cartea de proză a anului”.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Cristina Cîrnicianu
colaborator SB

Absolventă a Facultăţii de Finanţe-Bănci şi a unui Masterat în Informatică economică, lucrează în domeniu IT şi este pasionată de scris. A publicat un volum de versuri în 2014 („Faţa tandră a infernului”, ed. Grinta), are rock-ul în sânge şi jazz-ul în oase.

Număr articole publicate : 15