Inimile celor patru

0Inimilecelorpatru-picAm primit de la un coleg care mi-a lăudat-o și m-a îndemnat să o citesc. Am ignorat-o vreo patru luni prin casă, până când am uitat de existența ei. Însă mă rodea gândul că am o carte cu împrumut și trebuie să o returnez. De aceea, într-o seară calmă de mai, am pus mâna pe roman și m-am întins pe o canapea. E adevărat că are o copertă un pic înfricoșătoare, dar în era efectelor speciale, în care vedem atât de frecvent sânge și corpuri mutilate în filme sau jocuri video, încât nici nu mai clipim când le întâlnim, asta nu m-a impresionat. Și chiar dacă m-ar fi tulburat într-o oarecare măsură coperta, nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru ce am găsit în paginile cărții.

Debutul a fost lin, inofensiv, înduioșător chiar, cu un bătrân care dă o pildă unui copil care aruncase la gunoi o pâine doar pentru că îi căzuse într-o baltă. Henrich Ivanîci îi povestește băiatului cum întreaga lui familie a fost răpusă în timpul războiului, ce foamete a îndurat pe vremea când era cam de vârsta băiatului și cum a mâncat firmituri din galoși ca să supraviețuiască (pentru că doar așa le-a putut scoate pe furiș din fabrica de pâine). Toate acestea îl învață pe băiat valoarea pâinii și îl fac să promită că nu va mai arunca niciodată pâine la gunoi. Cum am spus mai sus… înduioșător. Numai că, în rândurile următoare aflăm că bătrânul Ivanîci se năpustește asupra băiatului, vrând să îi ofere sex oral. Băiatul cu pâinea fuge îngrozit, dar apare altul, Serioja, care primește favorul sexual al bătrânului. Curând, în scenă intră și Rebrov și Olga Vladimirovna. Cei patru se dezbracă și participă într-un fel de ritual abstract cu un cub imens, apoi merg la părinții lui Serioja, pe care îi omoară. Tatălui îi taie o bucată din penis, pe care Serioja o pune în gură și o suge ca pe o bomboană. Pretty fucked up, huh? Și abia am ajuns la pagina 30!

Încă trăim într-o țară care a fost creată de Ivan cel Groaznic. Copil fiind, am perceput violența ca pe un fel de lege a firii. În Uniunea Sovietică totalitară, opresiunea ne unea pe toți. Am trăit acest sentiment încă de la grădiniță și până am terminat școala. Mai târziu am încercat să înțeleg de ce oamenii nu se pot lipsi de violență. E un mister pe care nu l-am rezolvat nici până azi. Violența e tema mea principală. „

Personajele lui Sorokin par simple, construite în jurul conceptelor de violență, umilință, supunere și persecuție. Însă ele nu sunt deloc așa. Pe măsură ce înaintezi cu lectura, realizezi complexitatea personajelor prin situațiile în care Sorokin le plasează, prin reacțiile sau lipsa lor de reacție la umilințele și atrocitățile pe care le comit sau le suportă, dar, mai ales, prin schimbarea de atitudine de la o scenă la alta. Deși faptele comise de cei patru sunt greu de imaginat, între ei există o tandrețe, o intimitate care transcende sexul, vârsta, originile și celelalte aspecte care i-ar putea separa. Din punctul de vedere al construcției personajelor, Sorokin este un maestru al umbrelor și nuanțelor, fără a interveni în narațiune ca autor atotștiutor și fără a da cititorului alte indicii în afară de acțiunile și reacțiile personajelor în sine. El se detașează emoțional de personajele sale și rămâne observator extern, raportând cititorului cu răceală și precizie fiecare acțiune, fără a încerca să o justifice în vreun fel.

Poate acesta este și motivul pentru care cititorul (chiar și cel meticulos, care caută atent indicii în text) rămâne bulversat după citirea Inimilor celor patru. Pot să înțeleg orice (chiar și înșiruirea halucinantă de atrocități revoltătoare din cartea lui Sorokin),  atât timp cât există o explicație. Dar Sorokin nu încearcă să explice în vreun fel comportamentul și goana nebună a personajelor sale. El doar descrie ceea ce pare a fi ultima parte a unui traseu început cu mult înainte de către grup – un traseu ce pare mai întâi uneltire împotriva unui sistem totalitar, apoi pare o acțiune de guerilă a unui grup revoluționar, iar spre final pare deja un joc de societate dus la extrem de către o sectă cu convingeri obscure. Poate mă înșel, dar cred că Sorokin s-a inspirat din boardgames, inventând cuvinte și concepte noi, obligându-și personajele să dea cu zarul chiar și atunci când erau pe moarte, atârnând din tavan dintr-un cârlig înfipt sub claviculă și, mai ales, să se sacrifice, transformându-și propriile inimi în zaruri.

sorokinPoate scopul autorului este să își testeze cititorii: care este momentul la care unii vor ceda și vor închide pentru totdeauna cartea, oripilați? Dacă această testare a fost scopul, experiementul său nu a rămas fără un rezultat imediat, deoarece Sorokin a fost interzis în Rusia sovietică, iar în 2002 chiar s-a protestat public față de cartea sa Slănină albastră (în traducere aproximativă ce îmi aparține, deoarece ea nu a fost tradusă în România). Pe de altă parte, tot pariul cu postmodernismul i-a adus lui Sorokin premii importante, printre care chiar Premiul Andrei Bely pentru contribuția deosebită la literatura rusă.

În 2012 a apărut nl limba română și romanul Viscolul, de același autor, la editura Curtea Veche, în traducerea Antoanetei Olteanu. Vă recomand să citiți măcar una dintre cele două, pentru că vă garantez că așa ceva n-ați mai citit până acum și este păcat să nu vă faceți o impresie personală despre un autor atât de controversat cum este Vladimir Sorokin.

Titlu:
Autor:
Traducere din limba rusă: Mihail Vakulovski
Editura: ART
Colecția: Desenul din covor
ISBN: 978-973-124-236-1
Apărut: 2008
Nr. pagini: 186

 

Surse foto aici și aici

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Andreea Tănase

Andreea Tănase
Vice-președinte și Director de Programe sociale al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, Andreea a fost premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC, Proză scurtă) și a câștigat Premiul Revistei SemneBune în acelaşi an. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.