Dying of the Light, sau începuturile lui George R. R. Martin

Acest articol a fost publicat de Cosmin Leucuța pe 1.11.2016 în rubrica Recomandare de lectură și are asociate următoarele etichete: , , , , , , .

Acum vreo 10 ani, cei de la editura Nemira, în infinita lor înțelepciune, au început să publice ceea ce avea să devină una dintre ele mai cunoscute și apreciate serii de romane fantasy de la Lord of the Rings încoace.

dying of the light

În America se publica deja seria Cântec de Gheață și Foc (A Song of Ice and Fire) de vreo 12 ani, dar cărțile, dublate de apariția serialului (mulțumită conturilor și răbdării imense a celor de la HBO), au prins foarte repede și la noi, și în scurt timp Game of Thrones a devenit o sintagmă nelipsită din aproape orice casă sau de pe aproape orice profil de feisbuc.

Voi face referire aici doar la serial, pentru că pe acela l-a văzut toată lumea. Cărțile necesită un efort mai mare și de aceea mulți nu le vor citi niciodată, din păcate. Cât privește serialul, acesta a început bine, chiar foarte bine, și s-a ținut de joc în primele trei sezoane. Apoi a început declinul, un drum lung și plictisitor spre mormântul binemeritat. Și de ce nu ? Sincer, în opinia acestui recenzor, seria și-a cam pierdut coaiele de mult, dacă e s-o spunem pe cea dreaptă. Dacă la început toată lumea din serie era ascuțită la minte, la vorbă și la sabie, acum toți sunt tociți și blegi. Toate personajele interesante au murit, iar din cele rămase, majoritatea nu își mai au rostul. Iar destinul lui Daenerys Targaryen va fi, probabil, una dintre marile eșecuri din istoria fantasy-ului. Sincer, nu știu ce m-ar dezamăgi mai tare: să o văd urcată odată pe tronul acela hidos, sau să îi pună cinva capul într-o țeapă.

Dar destul despre asta. Ca să mai umple cu ceva golurile abisale ale seriei, generate de blocajul scriitorului George R. R. Martin, Nemira a început să traducă și alte titluri de-ale sale și, încet-încet, s-a făcut de o mică serie de autor.

Iar în articolul acesta, vom vorbi despre primul roman al lui, numit Dying of the Light („Lumina ce se stinge”, traducerea în română), un SF apărut în 1977, pe când scriitorul avea doar 29 de ani. Romanul mi-a fost recomandat de un prieten cu mare căldură. Știind că ne cam sincronizăm la gusturi în materie de SF, am mers pe mâna lui. Eram foarte entuziasmat să citesc primul romanul al legendei care este acum George R. R. Martin.

Titlul romanului provine de la un vers (deja celebru) al poeziei „Do not go gentle into that good night”, scrisă de poetul galez Dylan Thomas. Iar bucata care a dat titlul romanului sună cam așa:

Do not go gentle into that good night

Rage, rage against the dying of the light

În aliniere cu acest titlu foarte sugestiv, romanul e prezentat ca fiind o cronică a ultimelor zile ale unei planete rătăcitoare (i.e. care nu aparține unui sistem solar ci alunecă prin spațiu) numită Worlorn, ce se îndepărtează de cele șapte stele care au încălzit-o în ultimii cincizeci de ani, și se îndreaptă spre întunericul rece al cosmosului, unde va pieri, împreună cu flora, fauna și cultura sa.

Astfel este prezentat romanul, dar, dacă mă întrebi pe mine, există o mică neconcordanță între prezentare și conținut. Se mai întâmplă uneori să ți se prezinte ceva ca fiind altceva. Dau aici niște exemple notorii: filmul lui Nicolas Winding Refn, Drive (apărut în 2011, cu Ryan Gosling și pe atunci nu-prea-celebrul Oscar Isaac în el), părea, din trailere, un film cu și despre mașini și scene spectaculoase cu acele mașini. Filmul durează vreo două ore, și partea de condus ocupă vreo zece minute. În schimb, e prezentată cu lux de amănunte relația personajului principal cu o femeie și băiatul ei, de care acesta se atașase. Au existat persoane care au dat efectiv în judecată studioul, cerând banii pe bilete înapoi, pe motiv că s-au simțit trași pe sfoară de marketing-ul filmului. Se așteptau la urmăriri cu mașini și au primit povești de dragoste dulci-amărui. Un alt exemplu care îmi vine în minte este tot un film pe nume Troll 2, în care … nu apare niciun troll.

Cam așa și cu Dying of the Light. De fapt, planeta și toate peisajele ei muribunde, tot mai scufundate în crepuscul pe măsură ce ea se îndepărtează de cele șapte stele, nu prea ”apar” în roman.

În schimb, autorul a ales să își orienteze atenția spre relația dintre personajele aparent (și efectiv) incompatibile. Personajul principal se numește Dirk t’Larien și este chemat pe Worlorn de către o fostă iubită pe nume Gwen, după ani de zile în care nu s-au văzut. Dirk apare la chemarea unui talisman al femeii, și o găsește sub tutela unui cuplu de războinici care fac parte dintr-o castă aparținând unei alte planete. Încetul cu încetul suntem introduși în regulile sociale ale castei respective, aflăm ceva ce par a fi niște motive cam vagi care determină acțiunea să se pună într-un final în mișcare, și romanul ajunge la mijlocul celor cinci sute de pagini ale sale.

Încă de pe atunci se putea anticipa că R. R. Martin avea să fie un scriitor care nu se mulțumește cu ce îi dă lumea, pentru că Dying of the Light este ceva ce există în propriul său univers, separat de restul romanelor de gen. La sfârșit autorul oferă un glosar lung de treizeci de pagini care explică termeni și denumiri cu o ferocitate și dedicație pe care, sincer, aș fi vrut mai degrabă să o văd transpusă în roman, iar nu explicată la capătul lui. Recunosc, glosarul este o adăugire interesantă, dar prea puțin utilă. Majoritatea celor prezentate în glosar sunt menționate doar în treacăt (cred că există câțiva termeni care nu apar deloc în textul cărții), iar adevărul este că semnificație termenilor se poate deduce relativ ușor din context.

Dirk este stupefiat de noul statut al lui Gwen, pe care încă o iubește, și încearcă din răsputeri să o convingă să părăsească împreună cu el planeta muribundă, și să își abandoneze acolo cei doi soți.

Povestea mizează foarte mult pe ideea conflictului dintre culturi și autorul face o treabă destul de bună scoțând aceste conflicte la suprafață. R. R. Martin jonglează cu înțelesul acelorași cuvinte în diferitele culturi din universul cărții sale, și problemele care răsar de acolo, iar mare parte din intrigă se bazează pe incapacitatea (adesea absurdă) personajelor de a înțelege că aparțin unor lumi care au prea puține în comun. Cu toate astea, am putut rezona cu ideea principală a romanului, și anume că termenii ne definesc lumea, iar un anumit nume dat unui lucru sau unei persoane poate schimba felul în care cineva percepe esența acelui lucru sau acelei persoane. Unele personaje (mai ales Gwen) sunt complet motivate de ideea de a nu fi percepute drept ceva, ci de a fi percepute drept altceva, iar această dorință ajunge să le schimbe, în final, soarta.

Planeta e pe moarte, iar cei care au locuit-o o părăsesc în grabă – la momentul narațiunii, cele 14 orașe aparținând unor 14 culturi diferite mai sunt locuite doar de câteva sute de indivizi. Pe măsură ce întunericul se lasă tot mai des și mai dens peste planeta Worlorn, se întâmplă cam ce te-ai aștepta să se întâmple: regulile se suspendă și cei rămași acolo se manifestă în nebunie și porniri maniacale.

A doua jumătate a romanului îi surprinde pe Dirk și Gwen fugind dintr-un oraș în altul, încercând să tragă de timp până la sosirea următoarei nave care să îi ia de pe planeta Worlorn. Pe urmele lor sunt câțiva bărbați făcând parte dintr-o castă asemănătoare cu cei doi soți ai lui Gwen, pe care Dirk, necunoscându-le obiceiurile și așteptările, i-a insultat, iar apoi a ratat întâlnirea la un duel. Cei doi soți ai lui Gwen sunt și ei pe urmele celor doi, pentru a-i proteja și pentru a îndrepta greșelile lor.

Taberele se schimbă, o parte din personajele principale mor, planeta continuă să nu se manifeste semnificativ, iar totul se termină cu o scenă destul de cool pe care nu o voi descrie aici.

Ca roman care construiește un univers propriu de la zero, este o adevărată realizare. Jonglează o mulțime de caste și ideologii, practici și istorii cu adevărat bine construite, iar personajele, deși enervante la un moment dat, tind spre o structură aproape tridimensională. Le înțelegi dramele și poți să te pui în locul lor fără prea mare greutate.

La partea de atmosferă însă, romanul eșuează. În ciuda nominalizărilor la prestigioasele premii Hugo și Nebula, cartea risipește nenumăratele ocazii de a deveni o lucrare profund atmosferică, cum sugerează (esențialmente) titlul. Lipsesc cu desăvârșire imagini care te-ar putea convinge (cum a făcut-o, de exemplu, genialul roman Greybeard al lui Brian Aldiss) că te afli pe o planetă muribundă. În schimb, atmosfera este aceea de oraș în care se ia, ocazional, curentul.

george_r-r-_martin_at_archipelacon

Pe lângă asta, societatea imaginată de autor în acest roman, cu regulile ei rigide și procedurile sociale care gâtuie uneori rezonabilul, mi se pare a fi o reminescență a unui roman apărut cu opt ani mai devreme. Vorbesc, desigur, de mult mai cunoscutul, mult mai aplaudatul și, să fiu la fel de sincer ca până acum, mult mai bine scrisul The Left Hand of Darkness (tradus și el de Nemira acum vreo 10 ani), al Ursulei K. le Guin. Și acea carte, pentru cine nu știe, are o rețetă similară: un străin vine pe o planetă, iar acolo dă de bucluc din cauza faptului că nu înțelege cultura planetei-gazdă. Și acea carte sondează rolul sexelor în societate și în familie, precum și natura schimbătoare a relațiilor dintre oameni, la fel ca romanul de față. Nu mi-a greu să mi-l închipui pe R. R. Martin luându-se la trântă cu idolii săi în acest prim roman al său.

Pot spune că Dying of the Light merită lecturat mai ales pentru a vedea evoluția unui scriitor precum George R. R. Martin. Fanii săi vor fi încântați de această mică nestemată cu adevărat neșlefuită. Totuși, pe o scară de la 1 la 10, eu i-am dat doar un 6. Iar George va trebui să se mulțumească cu faima Cântecului de Gheață și Foc.

sursă foto aici și aici.

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te altor mii (13) de abonați

Direcționează 20% din impozit

Donează dacă vrei să susții financiar educația culturală. Decide ce faci cu 20% din impozitul afacerii tale. Poți contribui la dezvoltarea revistei, ca aceasta să aibă mai multă consistență, coerență și consecvență în plan editorial. Îți mulțumim în avans! Revista digitală SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Post Author: Cosmin Leucuța

este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Romanul său de debut, „Laptele negru al mamei” publicat la Editura Adenium în 2013 este primul din trilogia „Trei Culori: Negru”. În 2017 publică o culegere de proze scurte „Numele altora” la Casa de pariuri literare. S-a alăturat Concursului IDC ca membru al juriului în 2014 și din 2015 devine Ambasador SemneBune.