De vorbă cu Cătălina Beța: Există în piesele de jazz o anume sofisticăreală, o complexitate, chiar şi în simplitate, care îmi bucură simţurile.

Acest articol a fost publicat de Semn Bun pe 10.05.2016 în rubrica Interviu și are asociate următoarele etichete: , , , , , .

Stând de vorbă cu Cătălina Beța am avut tot timpul sentimentul pe care îl ai când întâlnești un om care iubește nespus de mult oamenii. Există o anume căldură pe care o emană prin vocea ei, prin atitudine, prin tot ceea ce o reprezintă. Ori de câte ori ne vedem, avem multe să ne spunem, iar din partea ei constat mereu același efort de a fi un om mai bun, un cântăreț excelent. Este o autodidactă iar critica pe care și-o atribuie este una acerbă. Am discutat despre începuturi și proiecte. Despre trăiri și speranțe, într-o lume în care jazzul își trasează un drum mesianic.

10923287_10153113017692293_3581501814837969632_n
foto: Delia-Herman Oprescu

Cristina Cîrnicianu: Bună, Cătălina. Ne cunoaștem de câțiva ani buni, să fie vreo 5 sau 6. Sunt o ascultătoare de jazz încă de prin școala generală, de pe vremea pick-upurilor, însă, abia când am ajuns în București și, de fapt, abia după ce mi-au mai crescut copiii, am început să ascult jazz în cluburi. Ei bine, tu ești printre primii cântăreți pe care i-am ascultat live și de care m-am atașat încă de la început. Mereu m-a urmărit sentimentul acela că te cunosc de-o viață. Printre primele concerte la care am asistat, dacă nu mă înșel, pentru că a trecut mult timp, au fost la Art Jazz, apoi în pub-ul lui Gyuri, unde cântai cu pianistul Sorin Terinte. Au fost multe seri magice. Îmi aduc aminte de formula KaLaH în care cântai alături de Ati de Chile, Ciprian Pop, Luis Anghel Palomino și Andreas Aron. Pe atunci, ca și acum, reușeai să creezi o atmosferă feerică, boemă, pariziană,  elegantă totodată, nici nu mai știu cum să-i spun.  Cert este că m-ai cucerit, de fapt ne-ai cucerit, pentru că numărul prietenilor a început să crească odată cu entuziasmul. Risc să fiu ușor nostalgică, însă dintotdeauna m-au fascinat începuturile. Cred că acolo se află cheia celor mai multe răspunsuri. Când și cum ai început să cânți jazz?

Cătălina Beța: Bună, Cristina. Mă bucur să constat că noi două chiar ne ştim de la primele mele concerte în Bucureşti şi văd că m-ai văzut şi auzit cu adevărat în toate ipostazele muzicale în care m-am arătat publicului de atunci. Şi eu am avut acelaşi sentiment de ataşament şi de familiaritate faţă de tine şi sunt tare bucuroasă că te încântă în continuare întâmplările mele muzicale. Sunt unii oameni, câţiva, de care m-am simţit aproape de la început şi am simţit că e ceva definitiv, că sunt întâlniri esenţiale pentru mine ca spirit, dincolo de cele lumeşti.

E greu să îţi răspund la întrebarea „când am început să cânt jazz”. Tehnic vorbind, nici nu ştiu în ce măsură sunt încadrată la „soliste de jazz”, asta pentru că nu am studiat în nici o şcoală de muzică şi felul în care cânt astăzi este rezultatul studiului individual, al miilor de ore de audiţie şi al cântatului cu muzicieni profesionişti. Cu siguranţă însă, cei din alte categorii muzicale mă încadrează la categoria solistelor de jazz, aşa că sunt o struţo-cămilă. Pur şi simplu ador să cânt jazz (şi nu mă mai satur de bogăţia infinită a repertoriului standard jazz şi de libertatea pe care o oferă exprimarea muzicală în manieră jazzistică). Apoi, uitându-mă de fiecare dată înapoi, către o etapă anterioară, am sentimentul că atunci nu cântam „cu adevărat” şi că abia acum sunt mai aproape de ceea ce numim „a cânta jazz” sau, pur şi simplu „a cânta”. Acest spirit critic, destul de greu de dus, este probabil primul util în demersul de dezvoltare şi perfecţionare. Singure, doar momentele din concert sunt trăite detaşat, cu o bucurie flămândă, absolută.

Totuşi, ca să îţi răspund, pot puncta nişte momente esenţiale în traseul meu muzical care mi-au deschis porţile către universul sonor al jazzului: în 2002, în timpul studenţiei mele (Psihologie, Iaşi), Sorin Petrilă, un muzician care pe atunci era tobar al trupei Acvila, iar mai târziu a fost chitaristul lui AG Weinberger, m-a auzit cântând cu o trupă de blues din Iaşi şi m-a dus la Pr. Dr. Romeo Cozma, pianist, compozitor şi profesor de pian la Universitatea de Muzică din Iaşi. Acesta m-a ascultat şi a început să îmi ofere casete şi cd-uri cu soliste de jazz. Acesta este momentul decisiv care a născut în mine o revoluţie. De la prima audiţie (Nancy Wilson), am devenit dependentă, am simţit că respir pentru prima dată, ca o eliberare după o lungă sufocare; am simţit că am puls. Deşi am continuat să cânt folk, rock, blues, microbul jazzului era deja în mine şi se manifesta violent, „alterându-mi” definitiv felul de asculta muzică, de a auzi şi, mult mai târziu, felul de a cânta.

Au urmat apoi câţiva ani de derivă, ani în care nu am mai cântat. După facultate m-am angajat într-o multinaţională, renunţând la orice formă de viaţă personală şi apoi, mutată în Bucureşti, am continuat să am tot felul de joburi solicitante pentru a-mi plăti chiria, hrana,…traiul. Aici providenţa sau pura întâmplare m-a pus faţă în faţă cu muzicieni de seamă şi, de cum am pus piciorul în capitală, cumva am ajuns pe scenă alături de muzicieni de jazz. Însă consider că am început cu adevărat să cânt jazz odată cu decizia mea de a renunţa la orice fel de job (sfârşitul anului 2012) şi de a-mi dedica timpul exclusiv muzicii, moment care a coincis cu întâlnirea mea cu pianistul Albert Tajti. Împreună cu acest extraordinar muzician a început o nouă etapă muzicală, una foarte serioasă şi dedicată, cu repetiţii, căutari de sonorităţi şi aranjamente specifice pentru fiecare piesă, concerte susţinute cu multă pasiune, sinceritate şi dragoste de muzică. Această etapă a fost îmbogăţită şi de audiţii nesfârşite şi studiu individual pentru fiecare piesă, fiecare frază, fiecare sunet, activităţi pe care, de această dată, avem timp să le fac.

Decizia de a mă dedica exclusiv muzicii a fost primul meu moment real de asumare şi aşa a început o călătorie către mine care m-a salvat. Un factor esenţial în luarea acestei decizii, în afară de vocea mea interioară şi încurajările unor prieteni speciali, a fost întâlnirea cu extraordinarul om Ioan Gyuri Pascu care m-a încurajat să mă dedic chemării mele şi să slujesc harul pe care l-am primit cu dedicare, iubire şi smerenie.

1975228_666891150042111_1974374964_n
foto: Sphera Photography

CC: Ce admir enorm de mult la cântăreții de jazz este curajul lor în a se aventura pe un teritoriu atât de puțin popular și cu atât mai puțin profitabil din punct de vedere financiar. Există la voi o perseverență aproape mesianică. Un drum lung și greu. Sunt atâția cântăreți care câștigă foarte bine pe la nunți sau alte evenimente comune. Mai o lăutărească, o manea, o melodie dansantă. Ce anume te ține în picioare și-ți dă forța de a merge mai departe pe calea aceasta a jazz-ului?

 CB: Poate că o doză de nebunie şi inconştienţă, poate că firea mea sinceră şi pasională, nevoia de a fi în armonie cu mine şi, mai ales, frumuseţea nesfârşită şi bogăţia armonică şi ritmică a acestui gen muzical. Există în piesele de jazz o anume sofisticăreală, o complexitate, chiar şi în simplitate, care îmi bucură simţurile. Poate fi exprimată o paletă foarte foarte largă de emoţii şi idei, iar asta îmi place. Apoi mai e şi libertatea de a fi mereu aşa cum eşti, de a interpreta mereu o piesă aşa cum simţi în acel moment, iar asta este eliberator. Nu ai cum să te plictiseşti vreodată, dacă iubeşti sunetele cu adevărat. Să ştii că nu este o decizie impusă de a cânta doar jazz şi chiar desfăşor şi proiecte mai „comerciale” (cu piese rock, folk, blues, pop, orchestrate într-o manieră modernă care include şi sonorităţi de jazz). E o întâmplare că gusturile mele sunt acestea şi îmi cânt cu drag muzica la orice eveniment, chiar dacă se întâmplă mai rar ca acest tip de muzică să fie preferat. Însă, în fiecare caz, iau cu foarte multă atenţie decizia de a cânta undeva şi cu cineva, deoarece spiritul meu este implicat în fiecare act muzical şi ăsta este bunul meu cel mai de preţ.

CC: Mi se pare mie sau în București sunt din ce în ce mai puține cluburi dedicate exclusiv jazz-ului?

CB: Nu ţi se pare. Sunt puţine cluburi dedicate exclusiv jazzului. Cei mai pasionali, logevivi şi implicaţi amfitrioni ai jazzului sunt cei de la Green Hours (prin persoana domnului Voicu şi a minunatei Rozana). De-a lungul anilor, în ciuda obstacolelor întâlnite, dumnealor au continuat neobosit să găzduiască concerte şi festivaluri de jazz şi a le trece pragul este un examen pentru orice tânăr muzician de aici. Un loc special este şi clubul „La Scena”, care, pe lângă piese de teatru, îşi oferă scena jam-ului săptămânal de jazz de joia şi, mai nou, jam-ului de blues de miercurea. Pe vremuri, exista ArtJazz, primul loc în care am concertat în Bucureşti, un loc de legendă într-un subsol cu pian acustic şi ore târzii, cu multă istorie muzicală. Din păcate, acest loc s-a închis. Noutatea o reprezintă clubul „Jazz Book”, un loc tânăr şi foarte ambiţios, care găzduieşte cu o fervoare proaspătă la fel de multe concerte de jazz cum pe vremuri o făcea ArtJazzul, favorizând proiectele originale ale noului val de muzicieni.

cover festivalul foto ploiesti
foto: Cătălin Munteanu

CC: Știu că ai avut și experiențe de cântat dincolo de granițele României. Unde anume ai cântat și cum ai fost primită de spectatorii străini? Sunt cu mult diferiți de spectatorii noștri?

CB: În 2006, în timp ce mă aflam cu o bursă Socrates în Germania, Magdeburg, am avut ocazia fantastică de a susţine câteva concerte de jazz cu muzicieni locali sau bursieri din Bulgaria la Conservatorul din oraş. Trebuie să admit că experinţa a fost una spectaculoasă. Publicul este altfel, mai avid parcă şi mai apreciativ. Ne-au bisat atât de mult încât am repetat aproape întreg concertul (deoarece pregătiserăm aranjamente la un număr limitat de piese) şi după concert au insistat să cumpere orice CD cu noi (nu aveam nici un CD). Anul acesta am fost invitată să susţin un concert la Bruxelles. Am susţinut un recital împreună cu pianistul Albert Tajti şi am cântat piese româneşti şi standard jazz. Publicul a fost în egală măsură român şi belgian. Din nou, am fost primiţi şi audiaţi cu o bucurie imensă. Oamenii au rămas multă vreme cu noi după concert şi s-au asigurat că ştim cât de mult i-am bucurat. Astfel de experienţe au loc şi în provincie, deci poate că în Bucureşti există o suprasaturare de evenimente culturale şi poate că publicul bucureştean are nevoie mereu să fie surprins, să audă ceva nou sau ceva spectaculos.

CC: Cătălina Beța și chitaristul, respectiv compozitorul Sorin Romanescu. O formulă extraordinară concretizată în proiectul Aquarius. Startul a avut loc la Constanța pe 18 martie și ați ajuns până la Iași și Piatra Neamț. Mergeți mai departe? Cum a luat ființă acest proiect?

CB: Proiectul „Aquarius” – un proiect de world music – a luat fiinţă dintr-o colaborare mai veche cu muzicianul Sorin Romanescu. Iniţial, am avut un concert numit „Imagine” şi am constatat că, dincolo de standard jazz, acest muzician atât de complex poate aborda un tărâm experienţial al sunetelor, astfel încât putem conceptualiza apariţia noastră scenică. În timp, am sesizat care sunt afinităţile noastre comune, atât în ceea ce priveşte sunetele şi stările experimentate, cât şi ideile pe care dorim să le transmitem. Aşa am ajuns la proiectul „Aquarius”, un proiect care se doreşte a fi o experinţă atât sonoră, muzicală cât şi una spirituală.

Deocamdată dorim să ducem proiectul „Aquarius” în toată ţara. În Constanţa, Iaşi şi Piatra Neamţ, proiectul a fost foarte bine receptat de public şi asta ne motivează să mergem mai departe. Avem un demo cu câteva piese din proiect care va apărea curând pe canalele noastre de Youtube şi Sound Cloud. Apoi, dorim să înregistrăm un album cu acest proiect în formulă de quartet.

CC: Lumea cântăreților de jazz îmi pare una mică însă destul de închegată. Sigur, nu sunt excluse, ca în orice mediu, selecțiile, segregările și micile sau marile conflicte. Cu toate acestea, cântăreții de jazz se regăsesc și se reinventează în formule inedite. Ca spectator ești mereu surpins și fascinat de paleta de combinații acustice pe care reușesc s-o aducă pe scenă. Care a fost sau este cea mai veche și frecventă colaboare de-a lungul carierei tale?

CB: Toate colaborările muzicale sunt foarte importante pentru mine. Fiecare dintre ele mă ajută să mă descopăr şi să mă dezvolt muzical şi chiar personal. Când am venit în Bucureşti am avut şansa de a-l întâlni pe pianistul Sorin Terinte. O colaborare care a durat câţiva ani, chiar dacă s-a materializat în nu foarte multe concerte (eu încă aveam joburi care îmi ocupau o mare parte din timp). Fiecare concert însă a fost o experienţă spectaculoasă. Colaborări semnificative am avut şi cu chitaristul Ciprian Pop, chitaristul Liviu Negru, cu pianistul Alex Borşan şi basistul Adrian Flautistu, muzicieni foarte buni de la care am învăţat foarte mult şi alături de care am trăit multe clipe minunate în concerte. De asemenea, am avut şansa de a cânta împreună cu chitaristul Alex Man, un muzician complet şi unul dintre cei mai mari chitarişti de jazz din ţară.

Însă cele mai frecvente şi longevive colaborări ale mele sunt cele cu muzicienii Sorin Romanescu şi Albert Tajti. Întâlnirea cu aceşti muzicieni mă bucură imens, mă împlineşte şi mă stimulează să mă dezvolt şi să mă explorez muzical. Am foarte multe de învăţat de la ei şi, totodată, experienţele muzicale cu ei sunt foarte sincere, bogate, intense, pline de bucurie.

cats
foto: Sphera Photography

CC: Ultimele dăți, când te-am ascultat, aveai și melodii din repertoriul românesc, sigur, interpretate în manieră jazzistică. Sună extraordinar. Reușesc să miște, într-adevăr, rotițele acelea sufletești, autohtone. Le-ai prins, cumva și pe ele în următoarele proiecte sau planuri?

CB: Desigur. Planurile mele includ dezvoltarea proiectului de cântece româneşti pe care îl derulez împreună cu pianistul Albert Tajti. Am găsit piese care ne plac mult amândorura şi aranjamentele lui sunt absolut uimitoare, cosmice. Năzuiesc să putem aduce acest proiect în faţa publicului larg şi chiar să îl putem înregistra în formula de quartet şi într-o zi, de ce nu, chiar cu orchestră.

CC: Știu că mai și compui versuri pentru melodii. Ai ceva noutăți?

CB: Am câteva „noutăţi” în acest sens: o piesă scrisă în totalitate de mine (numită „Îţi dau ţie”) şi câteva piese scrise pe versuri de Nina Cassian (o poetă pe care o iubesc), toate prezentate în rarele mele apariţii solo sub titulatura de „Scrisori pentru Nina”.

CC: Și o ultimă întrebare, nu înainte de a îți mărturisi că abia aștept să te ascult într-o viitoare cântare. Există ceva arzător, în sufletul tău, o dorință pe care o vezi împlinită cât de curând sau într-un viitor apropiat?

CB: Cum să nu, sunt atâtea dorinţe arzătoare pe care le văd împlinite cât de curând… Profesional, o dorinţă arzătoare este aceea de a înregistra un prim album (unul din trei, sau toate trei: „Aquarius” cu Sorin Romanescu, cel cu cântece româneşti cu Albert Tajti şi un album cu balade jazz). O altă dorinţă arzătoare este aceea de a cânta cu un big-band. Alta este aceea de a cânta cu o orchestră – aceasta va fi posibil poate un pic mai târziu. Apoi, de la fiecare concert la celălalt, mă arde dorul de a cânta. În general, doresc să am privilegiul de a cânta oamenilor toată viaţa mea. Personal, doresc ceea ce doreşte oricine şi asta cred că este cea mai arzătoare dorinţă a mea.

CC: Cătălina, îți mulțumesc din suflet pentru interviu. Echipa Semne Bune este alături de tine și îți urează mult succes pe mai departe.

CB: Şi eu îţi mulţumesc frumos. Doresc tuturor multă pace interioară, forţă spirituală şi iubire.

Cătălina Beța este cântăreaţă şi compozitoare de mai multe genuri muzicale (jazz, bossa nova şi choru, blues, electro, rock, folk). Cântă de mică muzică bisericească şi muzică pop, în liceu cântă rock (în prima ei trupă, numită „No name”). În timpul facultăţii de Psihologie, în Iaşi, este o prezență îndrăgită a Cenaclului de Folk din Iaşi (cunoscuta mai ales pentru piesa „Gândacul„), este cooptată ca solistă în trupa de blues Excentric Blues Band şi se întâlneşte cu jazzul la clasa de jazz a D-lui Pr. Romeo Cozma (unde participă un semestru ca auditor anonim şi tăcut în cadrul unor clase de jazz predate de saxofonistul şi Profesorul Fulbright Rick Condit). Educaţia informală muzicală începe la Iaşi, odată cu întâlnirea cu Pr. Dr. Romeo Cozma, Facultatea de Muzică a Universitatii de Arte “George Enescu”, secţia jazz, Iaşi.

2001: Premiul I – sectia Individual Interpretare (Festivalul de Folk Moldavia 2001), Iasi.

2002: Marele Premiu la Festivalul de Folk Moldavia 2002, Iasi.

2003: Marele Premiu la Festivalul National Studentesc de Muzica “Gaudeamus”, Brasov.

2003 : primele trei compozitii ii apar pe CD-ul “iASi-ul din mânecă” -o compilatie inregistrata la Radio Iasi.

Workshop-uri:

2003, 2004: Rick Condit – Facultatea de Muzica a Universitatii de Arte “George Enescu”, Iasi

2006, august : Tabara de Jazz Jupanesti (jud. Timis)

Debutează în jazz la Gala Studențească a Festivalului International de Jazz- Richard Oschanitzky, 2004; în 2006, martie-mai sustine concerte de jazz alaturi de muzicieni locali în cadrul unor serate culturale desfășurate în KuCaff, Magdeburg, Germania; în 2006 participă în Gala Studențească a Festivalului International de Jazz- Richard Oschanitzky, Iasi. Apoi se retrage timp de câţiva ani din viaţa muzicală.  În 2008 se mută în Bucureşti şi îl întâlneşte pe Ioan Gyuri Pascu într-un club de jazz – o întâlnire providenţială cu cel care, auzind-o cântând, o încurajează să-şi urmeze chemarea către cânt. Tot atunci are loc şi întâlnirea cu Jurnalul Naţional (Marius Tucă) prin invitaţia de a cânta piesa „Gândacul”, devenită între timp cunoscută în ţară, în Festivalul „Folk You” (2008). Din 2012, octombrie, revine la vocaţia ei şi se dăruieşte complet muzicii. Această revenire este marcată de susţinerea unui recital de jazz în cadrul Festivalului Gala Blues – Jazz KAMO, Timisoara, la recomandarea ilustrului critic de jazz din România, dl. Florian Lungu (zis „Moşu”). De-a lungul timpului, activează în proiecte muzicale variate şi colaborează cu muzicieni valoroşi ai scenei româneşti, cum ar fi: Marius Mur Vrânceanu, Ati de Chile, Andreas Aron, Le Vant, Jul Baldovin, Liviu Negru, Ciprian Pop, Adrian Flautistu, Capriel Dedeian, Garbis Dedeian, Alex Borşan, Sorin Terinte, Alex Man, Ioan Gyuri Pascu, Albert Tajti, Sorin Romanescu. Cătălina Oana Beţa susţine concerte în Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Suceava, Călăraşi, Bacău, Piatra Neamţ, Brăila, Tulcea, Constanţa, Vama Veche etc.

FB: http://www.facebook/CatalinaBeta

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te altor mii (13) de abonați

Direcționează 20% din impozit

Donează dacă vrei să susții financiar educația culturală. Decide ce faci cu 20% din impozitul afacerii tale. Poți contribui la dezvoltarea revistei, ca aceasta să aibă mai multă consistență, coerență și consecvență în plan editorial. Îți mulțumim în avans! Revista digitală SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Semn Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.