O bună parte din colegii noștri au fost supuși chinului de a alege 6 dintre scriitorii lor preferați și de a-i oferi pe tavă cititorilor. Legat, evident, de cei 6 ani pe care-i sărbătorim. Urmează o „dare de seamă” care stabilește legătura cu 6 scriitori preferați și ce relație au editorii cu opera acestora. Eu v-am povestit deja istoria SB.
Șase de zece!
Îmi este nespus de greu să răspund la întrebări precum: care sunt autorii tăi preferați, care cartea ta de suflet?, care e trupa ta favorită? etc. Dacă dau câteva nume, simt că le fac altora o nedreptate și, în plus, în funcție de momentul întrebării răspunsurile diferă. Azi pot să citesc cu plăcere Steinbeck, mâine Dostoievski, poimâine Paul Auster, de dimineață îmi place Eminescu, la amiază mă las purtat de versurile lui Mircea Ivănescu iar pe seară cad de-a dreptul în capcanele nespus de frumoase ale lui Tudor Arghezi. La fel de bine pot să îl citesc pe Mircea Cărtărescu, apoi să trec la Florina Ilis și, fără nicio remușcare, să mă întovărășesc cu Alex. Leo Șerban, fără a uita de T. S. Eliot, Robert Frost sau Emily Dickinson. Și tot așa, de șase ori câte șase o pot ține șase ani la rând și cu greu aș putea epuiza numele autorilor care îmi sunt dragi. Dacă aș fi scris aceste rânduri o oră mai târziu, probabil ar fi cuprins alte nume. Și peste încă o oră la fel. Nu am zis nimic de eseiști, teoreticieni, filozofi, teologi, critici, memorialiști. Să nu mai zis de dramaturgi, de cei specializați pe proza scurtă sau de cei care sunt de neîncadrat în vreun gen anume sau în vreo generație. În anii de când scriu la SemneBune am descoperit mulți autori, am citit cărți extraordinare și am întâlnit oameni pe care nici nu visam să-i întâlnesc. Despre toate acestea am scris de-a lungul anilor și dacă este cineva curios, nu-i rămâne decât să citească. – Ion-Valentin Ceaușescu
***
„6 e un număr limitat, având în vedere că port în suflet foarte mulți scriitori care mi-au marcat adolescența și nu numai. Următorii 6 aleși de mine sunt parte din fundația mea literară. Sunt acei scriitori ale căror cărți le ai în bibliotecă, puse pe un raft anume și pe care le recitești atunci când inima te-ndeamnă s-o faci (chiar dacă le-ai citit și răscitit de 10 ori). Sunt cărțile alea la care te reîntorci atunci când mecanismul ți se strică, intră la apă și nu mai ai nicio idee despre cum să-l repari.
Pe Sadegh Hedayat (1903-1951) l-am descoperit acum câțiva ani și am fost fascinată de Bufnița oarbă și Îngropat de viu, ambele traduse la editura Polirom. Hedayat a scris despre societatea iraniană în plină industrializare, despre faptul că acea lume a bărbaților nu ți-a schimbat pilonii nici măcar la jumătatea secolului XIX-lea și nu în ultimul rând, despre fascinația morții, element omniprezent în cele două romane pomenite mai sus (singurele opere traduse la noi).
John Steinbeck (1902-1968) m-a torturat multă vreme cu Fructele mâniei, pe când aveam 15 ani. Nu înțelegeam nimic și mi se părea că scrie stufos și anevoios. L-am citit cu adevărat patru ani mai târziu, după care i-am vânat toate romanele traduse la noi. Dintre toate, mi-a plăcut cel mai mult Pășunile raiului, Joia dulce, Către un zeu necunoscut, Șoareci și oameni, La răsărit de Eden și Iarna vrajbei noastre.
Danielle Collobert (1940-1978). Asemeni Sylviei Plath, a trăit doar să scrie. După ce n-a mai scris, s-a sinucis. O poetă desăvârșită prin forța lirică și prin entuziasmul ironic vizavi de viață și de demonii ei. Din câte știu, nu a fost tradusă la noi și ar fi grozav să se întâmple asta cândva.
Charles Bukowski (1920-1994), inegalabilul și teribilul Hank, cel care a iubit femeile și scrisul mai mult decât însăși viața! Bukowski a devenit un fel de „părinte” literar pentru mine și spun asta dând la o parte acea perdea a rușinii, pentru că n-a scris doar despre sex și femei, a scris despre viață și tot ceea ce a însemnat ea. A luat realitatea și a dat cu ea de pământ, fix așa cum era. Fără nuanțe, fără sclipici, fără înflorituri. Realitatea este, de multe ori, cea mai bună muzăm, mai ales când ai un pahar de ceva tare lângă mașina de scris.
Philip Roth (1933) este al doilea „părinte” literar și l-am descoperit în anul 1 de facultate. Nu, nu era în programa universitară, ci în rafturile imensei biblioteci a facultății. I-am citit toate operele și m-am lăsat dusă în vârtejul „rothian” pe nerăsuflate. Nu mă lăsa să dorm nopțile și nici să beau altceva în afară de cafea.
Michel Houellebecq (1958). Este singurul scriitor despre care nu-ndrăznesc să scriu câteva vorbe. Operele lui ilustrează omul contemporan „virusat” de noile cutume, de sentimentul singurătății, de simptomul anti-sistem. Astfel, răzvrătitul Houellebecq este unul dintre cei mai citiți și vânduți autori francezi din toată lumea.” – Ruxandra A.
***
Din teancul de cărți citite pot să numesc oricând cărți „de trecere” și cărțile care au rămas corijente în a-mi umbla prin suflet. La fel de ușor am să pot da premiul cu coroniță unor autori ale căror cărți nu sunt doar vizite de-o zi prin lumi imaginare, ci excursii fără de întoarcere. Spre exemplu, mi-e și frică să scriu aici, în aceeași frază, de Radu Țuculescu și de Mircea Daneliuc, deși în mintea mea li se aseamănă scrierile mai mult decât, probabil, ar fi dispuși cei doi să recunoască (mai ales dacă mă gândesc la Mierla neagră a primului și Pisica ruptă a celui de-al doilea, ambele cu Semne Bune lăsate printre pagini). Apoi, nu o pot ignora pe Anda Docea, pentru invitația ei în „Camere de hotel” și pentru că, mărturisesc, trag cu ochiul destul de des prin experiențele ei urbane.
Am stat pe Podul cu trei arce destule pagini, cam cât i-a luat lui Ismail Kadare să-și spună istorisirea, varianta albaneză a mitului jertfei. Apoi am trecut printr-un război cu Paolo Girodano (mă refer aici la Corpul uman, cu toate că-i știam de ceva vreme și Singurătatea numerelor prime) și, în sens invers timpului, m-am lăsat prinsă în lumea copilăriei lui Jerry Spinelli, jucând șotron cu Copila-stea și cu Magee, zis maniacul. – Andra Pavel
***
În primul rând, acesta nu este un top. Este mult prea greu și nedrept să stai deoparte și să spui: asta e! Cu toate acestea, ca să-mi fie mai simplu, nu și mai ușor, am împărțit preferințele mele în două: proza realistă și proza fantastică. Cea din urmă, printr-o simplă rotație, rămâne pentru mine cea dintâi. De ce? Pentru că îmi place tot ceea ce împinge gândirea omului dincolo de obișnuințe. Tot ceea ce zăpăcește, intrigă, răscolește repere, transportă cititorul în alte lumi, cărora unii le spun fantastice, deși opera exprimă o realitate. Propria ei realitate. Mă fascinează paradoxul deși cuvântul în sine îl văd total dezarmat în mediu fantastic. În egală măsură, doar fantastic, pentru mine, nu este suficient. Dacă mai e și ceva absurd, atunci e perfect.
Acestea fiind spuse mi-e mult mai ușor acum să exprim fascinația pe care o exercită asupra mea Samuel Beckett și Daniil Harms. Nu pot să nu amintesc alături de aceste mari nume și de tăticul Gogol. Din rândul scriitorilor români, pentru Gellu Naum am o admirație infinită. Aș mai aminti aici câțiva autori din generația lui însă n-aș mai avea loc pentru celelalte două nume la care țin foarte mult. Pe Cosmin Perța îl consider unul dintre autorii cu vocație, maturi, serioși, dedicați. Abia aștept următoarele sale cărți. Iar Ioan Groșan ne demonstrează, cu un deosebit talent, că se poate scrie cu haz, dezvăluind, totodată, o inteligență sclipitoare. Despre restul autorilor pe care îi nedreptățesc, neamintind de ei aici, sunt convinsă că voi mai avea ocazia… – Cristina Cîrnicianu
***
Când mă gândesc ce înseamnă „autor preferat” pentru mine, mă gândesc la acei autori ale căror cărți le aștept cu sufletul la gură și cu mâna la portofel. Eventual cu degetele zvâcnindu-mi de nerăbdare, la fel ca într-un film western vechi și bun. Sau autori clasici pe care îi (re)citesc cu aviditate. Mă gândesc neapărat la câteva nume care vor rămâne cu mine până când voi muri. Asta o știu sigur. Sunt autori care mi-au cucerit atât mintea, cât și sufletul, iar aceștia sunt, în nicio ordine anume:
Mihai Eminescu. Elevii de liceu din ziua de astăzi fug de el și dau cu tămâie în urma lor, însă eu mereu gravitez spre opera lui atunci când simt că viața mi-o ia la goană fără mine. Este prima mea iubire literară, pe care am descoperit-o undeva prin clasa a șasea, iar poeziile și basmele lui îmi vor fi mereu la îndemână pentru a le parcurge visătoare și melancolică. Eminescu m-a învățat rima, ritmul și măsura, dar și ce înseamnă iubirea cu adevărat, la o vârstă la care făceam trecerea dureroasă de la copilărie la adolescență. Cu Eminescu alături de mine, acea tranziție a fost mult alinată.
Mircea Eliade. A doua mare iubire literară pentru mine. M-am îndrăgostit de proza lui fantastică prin clasa a zecea și, de atunci, Eliade ocupă un loc extrem de important în sufletul meu. Este singurul autor pe care l-am citit care să transmită sentimente și gânduri atât de profunde, care abia ating marginea înțelegerii umane, prin cuvinte, fraze și paragrafe scrise pe înțelesul tuturor. Abordând o tematică vastă și prezentând lumii o scriitură fluidă, pe alocuri jucăușă, pe alocuri nostalgică, Mircea Eliade este unul dintre acei foarte puțini autori care îți ajung nu numai la minte, dar și în centrul sufletului.
Liviu Rebreanu. Tot una dintre iubirile mele literare mai timpurii, Rebreanu și-a câștigat pe veci un loc în topul preferințelor mele literare cu două romane absolut uimitoare, care, la vremea când le-am citit, m-au lăsat fără cuvinte: Adam și Eva și Ciuleandra. Mai recunosc și că, spre deosebire de majoritatea elevilor (de atunci sau de acum), mie Ion mi-a plăcut cu o ferocitate ieșită din comun. Am citit romanul dintr-o răsuflare și am rămas uimită de felul în care Ion îmi atingea toate corzile sensibile: acum îl uram, pe pagina următoare îl înțelegeam și îl compătimeam. Stilul complex al lui Rebreanu mi-a mers la inimă și, mai mult decât atât, mi-a pus rotițele de la „mansardă” în mișcare.
Neil Gaiman. În lumea lui Neil Gaiman, eu sunt încă o nou-venită, cu caș la gură. Nu i-am citit decât patru cărți și am vizionat (de vreo trei ori) discursul ținut de el în mai 2012 în fața studenților Universității de Arte din Philadelphia, intitulat „Make Good Art”. Dar chiar și așa, Gaiman este un personaj care mă fascinează, mă bulversează și mă face să-mi reevaluez părerea despre ce înseamnă literatură bună cu fiecare carte de-a sa pe care o parcurg. Deși a fost tradus și în română, Gaiman merge cel mai bine citit în original, în engleză, fiindcă scriitura sa este absolut delicioasă. Întortocheri de fraze, inversiuni de cuvinte, metafore peste metafore… totul legat laolaltă cu o fundă roșie reprezentată de un flux hotărât al gândurilor și intențiilor, care nu deviază niciodată, deși drumul său poate fi sinuos.
Rainbow Rowell. O autoare care m-a cucerit de la prima carte pe care i-am citit-o, și anume Eleanor & Park. Între timp, aceasta a fost tradusă și la noi, în română. Însă Rainbow Rowell este încă relativ necunoscută cititorilor români, ceea ce mi se pare un mare păcat și o mare pierdere, mai ales pentru cititorii tineri. Rowell este acea autoare care îți vine prima dată în minte atunci când vrei să citești ceva și nu știi ce. Mai ales dacă ai avut parte de o zi parcă scuipată de Talpa Iadului, iar acum este seară și nu vrei decât să te relaxezi citind ceva călduros și pufos. Rowell este autoarea ta, garantat! Nu te speria, nu scrie chick lit. Scrie literatură de cea mai bună calitate, însă acel tip de literatură care, deși îți pune sângele în mișcare, îți lasă și un zâmbet tâmp pe față post-lectură. Până acum, Rowell are sub centură trei romane pentru tineri și două romane pentru adulți. Plus o povestire, tot pentru adolescenți. Îți merită toată atenția.
Thomas Hardy. The classics are dead, long live the classics! S-ar putea să vi se pară o alegere surprinzătoare, dacă nu chiar ciudată, în ceea ce mă privește. Întreabă o femeie-cititor ce scriitor clasic îi place, și probabil, aproape sigur, răspunsul se va afla undeva în sfera Austen-Brontë-Brontë-Brontë. Sau Alcott, cu ale sale Micuțele doamne. Dar nu și în cazul meu. Thomas Hardy mi-a intrat pe sub piele în perioada liceului, cu Tess D’Urberville și cu Întoarcerea băștinașului, iar mai recent (a se citi de vreo doi ani încoace) am dezvoltat o adevărată obsesie pentru Departe de lumea dezlănțuită. Însă povestea mea de amor cu opera lui Hardy de abia acum începe, o simt. Ca și în cazul lui Gaiman, prefer să-l citesc pe Hardy în original, cu uimire și cu plăcere reînnoită, fiindcă pasajele sale descriptive sunt absolut ravisante. Partea mea preferată? Când îl citesc pe Hardy, mă scufund cu totul, și rațiune și simțire. Pentru mine, Hardy este o experiență sinestezică. – Loredana Malic
***
Încep cu românul meu preferat din toate timpurile, Mircea Eliade. Îl ador. Am citit și recitit tot ce a scris. Proza fantastică mi-a marcat adolescența și mi-a deschis apetitul pentru lectură, pentru proză scurtă, pentru transcendental. Noaptea de Sânziene și Maitreyi m-au fascinat. Am citit și răspunsul lui Mayitrei Devi, It does not die, și am continuat și până în ziua de azi să fiu interesată de India. Iar din studiile de istoria religiilor am alimentat multe dezbateri prietenești, dar aprinse, între prieteni. Ba chiar am citit și cărțile menționate în notele de subsol. L-am recomandat tuturor prietenilor mei ne-vorbitori de limbă română și îl recomand tuturor generațiilor viitoare,în orice limbă ar citi. Mircea Eliade este cel mai cool scriitor român din toate timpurile.
Tot în lista mea de preferați dintre scriitorii autohtoni, adăugat foarte de curând, dar direct în top, este și Cornel George Popa Nu îmi este clar de ce nu se vorbește mai des și în mai multe medii despre el. Am citit romanul său, Ura, și am rămas impresionată de talentul înnăscut al acestui povestitor prin excelență, care atrage cititorul în lumea lui, ca și cum ar invita un prieten vechi la un pahar de vorbă. Trebuie să îl citiți!
Voi menționa apoi și patru scriitori contemporani internaționali pe care îi citesc cu nesaț de când am aflat de ei:
J.K. Rowling. Pentru că Harry Potter, dar apoi și pentru că femeia este o povestitoare înnăscută, care te ține țintuit undeva, cu ochii în carte, despre orice ar scrie. Cârcotașii au spus că a dat lovitura cu Harry Potter, iar apoi a profitat de numele pe care și l-a făcut, pentru a vinde câteva milioane de exemplare și din primul volum pentru adulți pe care l-a scris, The Casual Vacancy (apărut în România la Editura Trei cu titlul Moarte subită, în 2012). Ei bine, atunci poftiți de aflați că a mai scris 3 romane (genul polițist) sub pseudonimul Robert Galbraith, care au primit critici excelente înainte de a se afla cine se ascunde sub acest nume.
Elif Shafak. O turcoaică de care nu mă mai pot sătura. Sunt supărată că nu scrie mai repede și mai des. Pentru că, deși este o scriitoare prolifică, i-am citit toate cărțile și îi verific compulsiv pagina web pentru a afla dacă mai publică ceva curând. Romanele mele preferate sunt The Forty Rules of Love (Cele patruzeci de legi ale iubirii), The Bastard of Istanbul (Bastarda Istanbulului) și The Architect’s Apprentice (Ucenicul Arhitectului), toate apărute în traducere la Polirom.
Am și doi spanioli pe lista de preferați, ambii îndrăgostiți de Barcelona, ambii pasionați de istoria acestui oraș și de secretele sale, dar totuși atât de diferiți în scris: Carlos Ruiz Zafón și Care Santos. Luați oricare dintre cărțile pentru adulți ale celor doi și închideți-vă într-o cameră secretă, unde nu puteți fi deranjați. Veți fi bucuroși că v-ați luat această precauție, pentru că atât Umbra Vântului, Jocul Îngerului și Prizonierul cerului (ale lui Zafón), cât și Aerul pe care îl respiri, Încăperi ferecate și Poftă de ciocolată (ale lui Santos) vă vor captiva definitiv. – Andreea Tănase
***
Emily Dickinson și L. N. Tolstoi
– pentru că au existat; singurii scriitori pe care i-a dat vreodată această lume (aflată acum în agonie).
Witold Gombrowich – pentru Pornografie, şi pentru puterea pe care o dă obiectelor.
Sonia Larian, I.L. Caragiale și Dimitrie Cantemir
– pentru că de la ei ar trebui (şi putem) să reimaginăm literatura. – Iulia Militaru
***
Știu că autorii de SF nu sunt la prea mare căutare, deși ar trebui să fie, dar eu o să-l menționez aici pe Philip Kindred Dick (a-l pune pe Frank Herbert în locul lui e ca și cum aș spune că îl nominalizez pe DeNiro în rol de cel mai tare gangster și deci, nu voi irosi o poziție pentru asemenea truisme). Motivul ? Deși ar părea incredibil și puțin probabil, a scris aceeași carte de 50 de ori fără ca subiectul să pară câtuși de puțin prăfuit sau răsuflat și este, în opinia mea (chiar și la 35 de ani după moartea sa), maestrul irefutabil al perspectivelor. Pentru că astăzi, mai mult ca oricând, e vorba în principal despre perspective, el a fost un vizionar a cărui operă este, chiar și acum, cu multe salturi înaintea vremurilor care o înglobează.
Nu îmi trebuie niciun motiv să îl pun pe Mario Vargas Llosa pe această listă (în afară de cele un milion de motive pe care nu mă pun să le enumăr aici, și pe care tu le știi deja). În niciun caz nu îmi permit să disec opera lui în câteva rânduri, dar o să menționez atât: atunci când i-a fost decernat premiul Nobel, în 2010, am plecat mai repede de la birou și am băut un pahar în cinstea lui. True story.
John Dos Passos. În opinia mea, alternativa de cursă lungă a lui F. Scott Fitzgerald, capabil de analize viscerale și amuzante în același timp. Recomand, în ciuda gramajului ridicat al volumelor sale.
Hubert Selby, Jr.
Îl ador. No (more) comments.
Pearl S. Buck este o femeie pe care am întâlnit-o într-o cutie de carton dintr-un târg de vechituri. Mai aveam 5 lei în buzunar și am văzut o carte care se numea „Mama”. Am cumpărat-o, și după ce am citit-o m-am simțit ca atunci când găsești bani mulți în buzunarul unei perechi de pantaloni pe care nu i-ai mai purtat de mult.
Nicio listă nu e completă fără un clasic modern controversat, și eu l-am ales pe Bret Easton Ellis, pentru că dintotdeauna am simțit că mă leagă ceva nerostit de acest autor. Făcând istorie cu al său „American Psycho”, un roman împotriva căruia s-a protestat încă dinainte să vadă lumina tiparului (și acest fapt a dus la schimbarea editurii care l-a publicat), Ellis este totuși stăpânul unei proze puternice și nostalgice, și este capabil să imortalizeze decadența tinereții, iar nu doar a societății încontinuu faultată din toate părțile de romancieri mai puțin virtuoși decât el. – Cosmin Leucuța
***
Franz Kafka, pentru că pare AS în a găsi logica în absurd. Te prinde, te descoase, te pune faţă-n faţă cu tine. Şi apoi te uită. Şi te uiţi. Şi te imaginezi altfel. Cu fiecare pagină, cu fiecare roman. Nu te scapă. L-ai trecut la favoriţi deja.
Ionesco, pentru că se pricepe să facă liniştea creativă a atâtor actori.
Marin Sorescu. Pentru că m-a fermecat. De la poezii precum, „Am zărit lumina şi am venit să văd ce mai faceţi/ Sănătoşi? Voinici? Cum o mai duceţi cu fericirea?” şi până la Iona, sau romanul Trei Dinţi din Faţă, mi se pare atât de actual.
Zaharia Stancu. Pentru că atât în proză cât şi în poezie Zaharia Stancu m-a purtat de la capătul lumii şi-napoi, ca-ntr-un montagne-russe. Şi întotdeauna, după ce m-am oprit din citit, mi-am imaginat alte şi alte lumi.
Amelie Nothomb. Pentru că, dacă ar fi să pozez în rol de paranoică, a scris pentru mine. E delicioasă. Povesteşte chestii macabre, cu aceeaşi simplitate cu care ai bea un pahar cu apă înainte să-ţi odihneşti oasele obosite. Scrierea ei mi se pare senină, vioaie şi pare că ştie bine limbajul autoironiei.
… și aș vrea să-l menționez pe Gogol, dar nu mai am loc… uff! – Bianca Dobrescu
***
Mario Vargas Llosa – Cu mulți-mulți ani în urmă, un coleg de redacție mi-a recomandat Conversație la Catedrala. Și nu mai țin minte cum îmi formulam atunci impresiile despre ea, știu doar că m-a impresionat și că acela a fost momentul în care am descoperit literatura sud-americană, de care încă nu reușesc să mă desprind, literatură pe care unii scriitori de la noi o consideră „de vacanță”, deși ei sunt departe de nivelul ei… O vreme, Mario Vargas Llosa a ocupat primul loc în topul preferințelor mele, datorită acestei cărți. Lucrurile s-au schimbat între timp, dar el rămâne de nota 10 pentru mine.
Ilf și Petrov – Douăsprezece scaune și Vițelul de aur – Scrisul lor a fost o altă sursă de uimire pentru mine, pentru că tot ce descoperisem până atunci din literatura rușilor (tot cu mult timp în urmă) era grav, apăsător, rece. Stilul lor a venit ca o primă ploaie caldă, la început de vară. M-a eliberat, cumva, m-a scăpat de obsedantul Dostoievski, care m-a urmărit multă vreme și pe care îl pun tot aici, printre acești 6, dar fără să intru în detalii.
Michel Houellebecq – Particulele elementare și Posibilitatea unei insule – M-a cucerit cinismul lui. În același timp, am detestat misoginismul lui. Sentimente și senzații contradictorii, asta mi-a provocat scrisul lui. Pe măsură ce îl citeam trecem alternativ prin admirație și dispreț la adresa lui, admirație și dispreț, admirație și dispreț. Până la urmă, admirația a învins. Dar cel mai important e faptul că a stârnit acele sentimente și diverse senzații. Cred că asta trebuie să facă o carte bună, un scris remarcabil.
Alejo Carpentier – Ritualul primăverii și Pașii pierduți – Pentru că sunt două povești frumoase spuse într-un mod care m-a captivat, un mod care a reușit să mă transpună acolo unde ele se întâmplă, un mod care mi-a permis ușor să le „văd”. Pentru mine, asta este o altă calitate necesară a scrisului. Iar lui Carpentier îi reușește de minune. Stilul lui este uniform, lin, fără suișuri și coborâșuri, dar curge, iar asta te face să uiți că nu există ruperi de ritm. Ești acolo, în poveste, și nimic nu mai contează. Așa a fost pentru mine. Știu că multora nu le place, că e baroc, că e dens… dar eu îmi încarc bateriile cu el, cam o dată pe an.
Guillermo Cabrera Infante – Trei tigri triști – Da, continui să mă învârt în lumea prozei de limbă spaniolă. Și îmi vin în minte mai degrabă scriitori și cărți de care m-am bucurat în ultimii ani, nu cei cu care m-am format, e doar o chestiune de memorie. Cred. Guillermo Cabrera Infante s-a tradus târziu la noi (cel puțin eu nu știu să se fi tradus înainte de 2010), iar când am citit Trei tigri triști m-am simțit ca într-un carusel, m-am trezit într-un vârtej de jocuri de cuvinte, o nebunie literară care m-a vrăjit. Pur și simplu.
Javier Marías – Mâine în bătălie să te gândești la mine – În clipa asta, cred că Javier Marías ocupă locul întâi într-un ipotetic top al scriitorilor mei preferați și zic ipotetic pentru că nu sunt în stare să fac un astfel de top, după ce așez un nume pe un anume loc îmi vine în minte un altul care îi ia locul și tot așa. Dar acum Javier Marías și această carte chiar sunt pe un loc întâi, pentru că stilul lui îmi pare unic – în ciuda faptului că unii îl compară cu Proust -, prin el am redescoperit arta digresiunii, a digresiunii cu rost. Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, povestea din acest roman și felul în care este abordată mi-au dat insomnii. În sensul bun. Am mai vorbit despre asta, nu o să repet. Zic doar să citiți cartea asta.
p.s. Ordinea e întâmplătoare. Și desigur că mai sunt destui pe care mi-i amintesc acum și parcă aș rescrie tot, dar știu că aș rescrie de mai multe ori, pentru că mai e José Saramago, mai e António Lobo Antunes, mai e Răzvan Petrescu, mai e Bogdan-Alexandru Stănescu, mai e Julian Barnes… mai sunt destui favoriți. – Dorina Tătăran (aka Vera Martinez)
***
Eu vreau să scriu despre o monedă cu 2 fețe: scriitorii mei favoriți români și, pe verso, cei străini. Cum privești, tot 6 sunt, jur, nu trișez.
Recto
Nu ştiu nici de unde să încep, atunci când vine vorba de Mihai Eminescu. E viu în mine. I-am iubit de mic poeziile. Pe el îl regăseşti în orice stare ai avea: religios, îndrăgostit, dezamăgit, revoltat, gelos etc. Îmi plac şi poeziile şi proza şi publicistica. L-aş fi iubit şi dacă ar fi scris doar „suntem români şi punctum”.
Când l-am descoperit pe Camil Petrescu, în liceu, am înţeles că mă regăsesc în felul în care scria el, adică bazat pe o experienţă proprie. Nu aş putea scrie niciodată despre ceva ce nu am trăit şi nu am înţeles.
Sunt pasionat de mistică, istorie şi istoria ideilor, fie ele religioase sau nu. Îi mulţumesc divinităţii pentru că l-a inventat pe Eliade. Aşa îmi alimentez poftă de cutreieră tărâmurile imaginaţiei şi de a înţelege cum se dezvoltă ideile religioase în marele cazan al credinţelor lumii.
Citind şi scriind despre istoria românească a perioadei 1700-1850 în ultimii zece ani, puţine surse istorice mi-au plăcut la fel de mult că textele scrise de Ghica, fie că sunt scrisori, fie rapoarte politice sau alte memorii. Descrie excelent mersul lumii cotidiene a perioadei în care el a trăit.
Pe Liviu Rebreanu şi pe Marin Preda i-am citit devreme în viaţă, însă îi înţeleg abia acum. Şi aştept să îi citesc peste 40 de ani. Îi iubesc pentru că descriu admirabil esenţă poporului român, lumea socială românească în tiparele şi evoluţia ei. În cărţile lor mă recunosc pe mine, îmi găsesc bunicii, părinţii, sora şi prietenii şi tot aşa. Sunt opere rupte din sufletul neamului românesc.
Verso
În ultimii trei ani, am citit tot ce am găsit din opera lui Tolstoi. Ideile sale politice, sociale, religioase sunt incredibile. M-am transformat, citind pe Tolstoi. M-am trezit plângând minute în şir emoţionat de textele sale. Sunt mai bun pentru că i-am citit pe Tolstoi şi Dostoievski.
Fraţii Karamazov, pentru mine, este un roman genial. Cel mai! Ştiu că am citit toate romanele, însă de 15 ani nu mi-am schimbat părerea. Simt că sunt şi Alioşa şi Ivan Karamazov. Și prinţul Mîşkin din Idiotul. Am învăţat enorm despre oameni din aceste cărţi şi mai ales din Amintiri din casă morţilor. Dostoievski m-a învăţat să gândesc şi să fiu mai tolerant…
Garcia Marquez mi-a îmbogăţit perspectivele asupra fiinţei umane. Realităţile sociale latine pe care el le descrie le completează pe cele ruseşti în imaginaţia şi cultură mea de cititor. Atâta vreme cât va plouă afară, mă voi gândi la Macondo.
Lope de Vega este un geniu, un simbol al evului mediu european şi unul dintre reprezentanţii de marca ai secolului de aur spaniol. Nu citesc piese de teatru, nu mă conving. Însă Lope de Vega este că un vânt în verile cu 40 de grade Celsius. Şi de când am citit piesă,mereu mi-a plăcut să fi fost şi eu prezent atunci când poporul strigat-a ” Fuenteovejuna”.
Valerio Manfredi este istoric, arheolog şi romancier. Fiind de meserie profesor de istorie, datorită rigorii ştiinţifice, nu am putut niciodată citi romane istorice pentru că mă irită mereu toate elementele inventate. Asta nu se întâmplă însă cu romanele italianului. Sunt savuroase şi sunt cea mai bună promovare a istoriei antice. Le recomand oricărui pasionat.
Alberto Vazquez Figueroa este o descoperire recentă pentru mine şi îmi completează nevoia de filosofie, revoltă socială, istorie naturală şi imaginaţie. Pământ virgin este cel mai bun român citit, după Karamazovi.
Am trăit mii de vieţi citind operele celor de mai sus şi mă simt mai bătrân că Matusalem, însă mai dornic de viaţă şi lectură chiarai mult decât un tânăr de 17 ani. – Marin Toma
***
Cărțile selecționate fac parte dintre acelea pe care le-am recitit cu plăcere de două sau trei ori, de fiecare dată percepându-le informațiile dintr-o perspectivă mai completă și mai complexă. Sunt cărțile care mă fac zâmbesc, acum, când scriu despre ele.
Prima este Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român a lui Ernest Bernea. Îmi place pentru că aduce lumină în definirea spiritualității poporane românești printr-un discurs clar, modern. Și dacă tot am intrat pe tărâmul filosofiei, poetica lui Blaga e încântătoare. Mai ales Poemele luminii. Poezia Vei plânge mult ori vei zâmbi? o îndrăgesc pentru că m-a învățat despre iubire. Inserțiile istorice medievale, cele religioase, pasajele în limba latină netraduse, semiotica și lecția de teorie literară sunt împletite în anchetarea crimei în Numele trandafirului. Cartea lui Umberto Eco reprezintă o provocare culturală. Prin finalul imprevizibil, este cartea ce m-a scos din zona de confort.
Pe locul al treilea în top e romanul Maestrul și Margareta. Cu mult umor și ironie, societatea din Rusia stalinistă a anililor `30 este satirizată. Alegoriile complexe și situațiile absurde sunt redate în fraze ușor de citit. Si asta pentru că savoarea literară a lui Bulgakov e subînțelesă din contextul biografic, narativ, teologic, istoric și politic. Pe locul al doilea în top este scriitorul meu preferat: Mircea Eliade. Este un enciclopedic, ale cărui cărți și studii încă nu le-am epuizat. Istoric al religiilor, scriitor de ficțiune și filosof, Eliade are o imaginație extraordinară manifestată din plin în textele despre mitologia morții din antologia Arta de a muri. În vârf de top este cartea ce se află peste toate aceste cărți. Cartea ce tronează pe noptiera de lângă pat, cartea ce mi-a acaparat atenția în ultima vreme. Dovada că îmi place e că trag de pleoape înainte de a adormi pentru a parcurge încă un capitol din fascinanta carte, Jihadul Butlerian. Prima carte a legendelor Dunei, de Brian Herbert si Kevin J. Anderson.
Cred că fiecare om poate fi îndrumat de cel puțin atâtea călăuze, pe câte cârți își dăruiește prin propria-i bibliotecă. Citiți cu drag! – Anamaria Stănescu
***
Cu toate că, de multe ori, este complicat să numim cărţile sau scriitorii noştri preferaţi, este incontestabil faptul că fiecare cititor rezonează mai mult cu anumiţi autori în comparaţie cu alţii, care îl lasă oarecum indiferent. Din lecturile acumulate de-a lungul timpului, mi-au rămas pentru totdeauna în suflet şi în minte operele acestor 6 scriitori de nota 10:
Mircea Eliade
Fie că este vorba despre proza lui fantastică, despre lucrările de istoria religiilor sau de un roman-capodoperă precum Noaptea de Sânziene, opera lui Mircea Eliade a reuşit întotdeauna să mă poarte într-o altă lume, care deconstruieşte şi reconstruieşte elemente din universul de zi cu zi, adăugând o notă de mister şi de farmec.
J.K. Rowling
Cărţile din seria Harry Potter au marcat viaţa de cititor a multor persoane, iar acest fapt nu constituie o coincidenţă. Personajele memorabile imaginate de J. K. Rowling, dar mai ales universul magic pus la punct până la cele mai mici detalii continuă să mă fascineze şi astăzi şi aş reciti oricând orice scris de această minunată autoare.
Katherine Mansfield
Katherine Mansfield m-a cucerit cu prozele scurte pline de o melancolie aparte, ce emană senzaţii pentru toate simţurile. Citind operele ei, te simţi deopotrivă exaltat şi trist în acelaşi timp, iar stilul de scriere este indubitabil de o mare valoare literară.
Jane Austen
Chiar dacă societatea din zilele noastre a depăşit formalismele şi normele de etichetă care îngreunau comunicarea între oamenii din perioada în care se desfăşoară acţiunea romanelor lui Jane Austen, relaţiile imaginate între personajele din aceste cărţi se pot regăsi cu uşurinţă printre noi astăzi. Astfel, în opinia mea, scrierile lui Jane Austen rămân permanent actuale.
Carlos Ruiz Zafon
Un scriitor spaniol aparte, Carlos Ruiz Zafon ştie cum să creeze cadre gotice şi o atmosferă lugubră. În plus, romanele lui te conduc pe străzile impresionante şi pline de istorie ale Barcelonei şi ale altor oraşe din Spania.
Haruki Murakami
Mesajul din scrierile lui Haruki Murakami pluteşte deasupra personajelor şi a întâmplărilor (de multe ori, aparent banale) şi te loveşte pe neaşteptate sau, mai degrabă, tu ca cititor îl culegi de acolo şi îl descifrezi după bunul plac. – Cristina Poșircaru
***
Bram Stoker introduce în sfera clasicului romanul gotic în epoca victoriană. Dracula se conturează ca roman epistolă (seriile de scrisori, telegrame, fragmente din jurnale și ziare) într-un stil detaliat pe fondul romantismului conferă subiectului doza de realism menită să propulseze mitul către o fantezie universală, integrându-l astfel în sfera culturii populare.
Sir Terence David John „Terry” Pratchett a fost un reprezentant al stilului fantastic punând un accent foarte mare pe umoristică în operele sale. Este cunoscut pentru seria Lumea Disc, care cuprinde 41 de romane în care parodia, jocurile de cuvinte și aluziile culturale crează o atmosferă captivantă și amuzantă care pune imaginația cititorului la încercare.
Ceea ce îl distinge de ceilalți scriitori în ceea ce privește stilul scrierii sunt frecventele note de subsol din romanele sale, menite să ofere interpretări ale narațiunii sau, de cele mai multe ori, cuprind devieri amuzante.
În operele sale Feodor M. Dostoievski despică personajelor sale pe scena unei atmosfere politico-sociale haotice a Rusiei contemporane. Psihologia umană este pusă sub lupă, punându-se accent pe tragic și insistându-se asupra unei căutări continue a unei armonii sociale și umane.
Jules Verne (08 februarie 1828 – 24 martie 1905, scriitor francez al secolului al XIX-lea) este considerat precursorul stilului științifico-fantastic fiind catalog drept un vizionar al progresului tehnic.
Theodor Seuss Geisel cunoscut și sub numele de Dr Seuss este o persoană care a reușit să îmbătrânească cât mai tânăr posibil păstrându-și inocența, veselia și iubirea pentru copilărie în toate operele sale. În ochii mei este și va rămâne întotdeauna scriitorul care, prin versurile lui, va reuși să-ți ridice moralul atunci când este la pământ (Oh, the places you’ll go), să te facă să zâmbești atunci (Lorax, Cat in the Hat) când ești trist și poate cel mai important te va ajuta să nu uiți niciodată că ai un suflet de copil.
Dan Brown a ajuns cu fiecare carte publicată tot mai sus în lista mea de scriitori preferați. Din punctul meu de vedere, este mai important subiectul operei decât stilul în care a fost redactat. Abordarea diferitelor teme atât religioase cât și științifice este punctul forte al scriitorului. Am rămas profund impresionat de capacitatea sa de a îmbina istoria, literatura, știința, arta și miturile cu pasiunea sa pentru anagrame și coduri. Astfel Brown a reușit să se evidențieze prin creearea un subiect incitant, enigmatic și plin de suspans în care simbolurile joacă un rol important. – Cristian Butnaru
***
E greu să alegi șase autori dintre toți cei care îți plac, însă pentru moment vreau să mă opresc la cei șase care-mi vin prima oară în minte: Nichita Danilov, T.S. Eliot, Ion Monoran, Urmuz, David Gascoyne și Vladimir Sorokin. Ordinea nu este aleatorie, ci denotă intervalul temporal în care i-am citit mai în detaliu, chiar dacă de unii auzisem înaintea altora. Recunosc că în școală nu m-am axat prea mult pe literatură (alta decât cea din programa școlară), astfel că în timpul liber am citit cam tot ce am găsit la biblioteca județeană în materie de astronomie și filosofie/psihologie (într-o mai mică măsură).
Nichita Danilov e primul poet pe care l-am descoperit altfel decât cei cu care eram obișnuit – citisem Arlechini la marginea câmpului, însă ce m-a prins cu adevărat a fost Deasupra lucrurilor, neantul. Mi-au plăcut enorm imaginile transmise de acest volum; suprarealismul său fin cu nuanțe pronunțate de grotesc, trimiterile religioase, trecerea dincolo de anumite limite. Pe scurt, i-am descoperit ulterior scrisul din ce în ce mai misterios și mai diversificat, astfel că, mă întorc mereu cu drag la poezia sa. După ce Nichita Danilov mi-a trezit apetitul pentru poezia optzecistă, am început să îi iau pe rând. Astfel l-am citit și cunoscut (pe vremea când eram în Iași) pe Lucian Vasiliu – el e cel care m-a îndrumat și susținut la începuturile mele prin ale poeziei, așa că o să îi fiu mereu recunoscător, și din 6 de 10, în lista mea o să fie (6 + 1 bonus).
Următorul pe listă e T.S. Eliot. Auzisem de Eliot prima oară pe la orele de engleză, apoi citisem câteva fragmente din The Waste Land (varianta română) ca să intru mai târziu în detaliul problemei (sic!) după ce am citit T.S. Eliot – An Author for All Seasons (de Lidia Vianu). Abia atunci am început să-l citesc cu interes pe Eliot, dar în engleză, pentru a fi mai aproape de ceea ce a vrut să transmită, de influențele sale (ex. Goldsmith), de filosofia și simbolistica sa & so on.
Un pic mai târziu l-am citit pe Ion Monoran. Poezia sa de un realism profund m-a marcat. Am citit apoi despre viața sa, și iar am trecut prin Eu însumi și alte poezii, ca în final să îi citesc toată opera, de câteva ori. Cumva poezia lui Ion Monoran e una cât se poate de reală, directă, pătrunzătoare, șocantă uneori, superbă, etc. Îmi place enorm de mult și în curând o să aflați de ce. Pe această cale, țin să mulțumesc din suflet unei persoane foarte dragi lui – mulțumesc O!
De la optzeciști m-am deplasat, în lecturile mele, către suprarealism și dadaism. Firește că Urmuz era inevitabil. Nu prea am cuvinte care să descrie cât de mult mi-a plăcut fantasticul său, însă un lucru e cert – de fiecare dată parcă îl citesc altfel; atât e de fain. Nu-l ratați, citiți-l!
Și ca să continui în aceeași direcție, în perindările mele prin universul suprarealist am dat și peste David Gascoyne. A fost acolo, în miezul acțiunii, a trăit, a scris, a dat mai departe așa că vă recomand să aflați mai multe despre acest univers citindu-i poeziile (extrem de vizuale, sugestive și cu impact puternic) și o parte din memoriile sale referitoare la tot ce înseamnă suprarealism, legătura cu dadaismul și felul de a fi al acelor artiști din jurul său, toate înglobate în A Short Survey of Surrealism.
Nu în ultimul rând, o să-l adaug listei pe Vladimir Sorokin, tocmai datorită faptului că se aseamănă cu cei enumerați anterior prin forța imaginilor pe care pasajele din cărțile sale le creează – imaginile sunt poezia romanelor sale. El îmbină cu succes contrastele, indiferent de perspectiva în care sunt privite. – Marius Surleac
***
Milan Kundera. Te bântuie din liceu până te faci „mare”, adormi cu el în brațe și nu reușești să scapi de el nici măcar atunci când citești alte cărți. Este titanul adolescenței tale, întotdeauna preferatul, cel care amintește mereu de oameni dragi.
Ian McEwan. Ce Disney a stricat, McEwan a reparat. Cele mai frumoase și cele mai tragice povești de dragoste aduc bucuria finalelor nefericite, pentru că viața nu e un Cuba Libre sub o umbrelă în Vamă, ci o groapă mare din București în care ai intrat, pe ploaie, cu mașina ta sport. Mulțumesc!
Christopher Moore. Se găsește într-o dimineață pe podeaua unei camere dintr-o casă veche de la mare. Ochii abia se pot ține deschiși. Totuși, se ia cartea în mână și se citește coperta: Mielul: Evanghelia după Biff, tovarăşul de joacă al lui Iisus. Nu te poți abține și începi să răsfoiești. Pe alocuri râzi cu lacrimi, alteori nu-ți vine să crezi ce citești. Nu trece jumătate de oră și deja îți mănâncă sufletul, dar fi-r-ar! trebuie să pleci. Așa că uiți vreo trei ani de el. Din întâmplare îl regăsești, pentru ca mai apoi să te întorci la el periodic.
Neil Gaiman. Povești din cimitir, îngerul Aziraphale, vrăjitoare și monștri și tot ce mi-e mai drag pe lumea asta… adică cealaltă! Îl iei în mână în zilele când vrei să pui realitatea pe pauză** și să vezi cu ce se mai îndeletnicesc cei de prin alte lumi. De citit cu un Darjeeling cald în cealaltă mână, neapărat pe un fotoliu comod.
Ion Băieșu. Eu cred că ceea ce citești te face (printre altele) ceea ce ești. În vremuri tulburi în care cauți ceva să te salveze, Balanța e acolo; să te inspire, să te provoace. Și cel mai important, Băieșu e aproape de tine și te înțelege, pentru că ați crescut cam în același loc. Timpul e diferit, dar nu prea mult, dacă te uiți mai atent pe unde te învârți. Îți redă speranța în autenticitatea spiritului românesc, fără clișee ori pretențiozitate. Elegant, fin, realist.
Kurt Vonnegut. Replicile potrivite – când te confrunți cu un captain obvious sau când nu-i mai suporți de plictisitori ori banali ce sunt (știți voi pe cine) – de un sarcasm delicios, inevitabil susținut de o inteligență sclipitoare, replici de-a dreptul greu de digerat, dar care dau dependență, se găsesc cu abundență (și gratuit!) la dumnealui. Oricum, fiindcă devine mult prea greu și complicat să vă explic de ce maestrul e printre cei 6, întrerup transmisia pentru a da o fugă pe Tralfamadore. Nu dați ochii peste cap, nimic nu ne poate mulțumi pe deplin. „Așa merg lucrurile.”
** a se citi când ești teribil de trist, ca să-ți amintești că „(…) hell is something you carry around with you. Not somewhere you go.” – Isabela Flocea
***
Recunosc că topurile nu sunt preferatele mele, îmi amintesc de sutimile care te detașează de poziții olimpice sau de premiul întâi și-mi cam taie pofta de înscriere. Sunt competitivă din fire, dar când e vorba de anumite subiecte (cum e literatura), parcă nu îmi vine să aleg – e destul de greu, între noi fie vorba.
Deci, 6 ani de SemneBune, 6 autori care mi-au rămas întipăriți în minte, de-a lungul timpului.
Grea decizie, dar fac o încercare oarecum cronologică: prin liceu l-am descoperit pe Charles Baudelaire. Relația mea cu poezia nu a fost cea mai roză, de-a lungul timpului, dar mi-amintesc că „Florile răului” m-au transformat subit din cititor frivol, în cititor avid, care nu concepe lumea fără un volum în geantă. Apoi, prin facultate, m-am îndrăgostit de romanul victorian și l-am recitit de vreo 3 ori pe W.M. Thackeray, pentru că îi gustam stilul satiric și pentru că Becky Sharp (Bâlciul deșertăciunilor) rămâne în continuare unul dintre personajele mele preferate. Prin anul trei, odată cu fascinația mea pentru America, l-am descoperit pe John Updike, unul dintre greii literaturii universale (nerecunoscuți complet, dacă e să mă întrebați pe mine). Precizia și detașarea cu care autorul american a tratat societatea americană ca pe un pacient sub bisturiu, imaginea panoramică asupra vremurilor în schimbare din tetralogia Rabbit, sensibilitățile descoperite în Teroristul îmi confirmă de câtă profunzime psihologică și de cât rafinament narativ este capabilă literatura americană.
Apoi, gusturile mi s-au diversificat intens, intrasem într-un soi de vârtej de lectură, descopeream englezi contemporani, francezi care-mi luau mințile, literatura emigranților și literatura de culoare. M-am potolit prin anul patru, am respirat puțin și mi-a căzut cu tronc o triadă în literatura română, pe care o urmăresc și astăzi cu aceeași intensitate (jur că nu m-au dezamăgit niciodată): Dan Lungu – Lucian Dan Teodorovici – Filip Florian. Din Lungu mi-amintesc că am citit prima oară Cum să uiți o femeie (cred că a fost și prima mea cronică pentru public cititor) și mi-amintesc că eram uimită de faptul că există literatură română contemporană memorabilă și mă tot întrebam în ce văgăună dormisem până atunci, de nu știam de existența ei (dormisem în programele încremenite în timp, de la Limbi Străine, dar m-am trezit în cele din urmă). Prima mea lectură din Filip Florian a fost Zilele regelui (nu dau spoiler legat de motan): urmăream fascinată detaliile, structura narativă impecabilă a romanului și mă atașasem de personajul Joseph Strauss și de noua lui viață la București (unde îl urmase pe cel ce avea să devină Carol I). Lucian Dan Teodorovici mi-a intrat pe sub piele rapid, cu Celelalte povești de dragoste, apoi am strâns cam toate titlurile publicate de el, iar vârful de colecție este un Matei Brunul în limba franceză. În română, l-am absorbit în câteva nopți. Îmi tot promit că îl voi reciti în franceză, de moft.
Am ales cu greu doar 6 scriitori. Am șters și am rescris pentru că ani de zile de lectură (și de scris) înseamnă zeci de scriitori pentru care am dezvoltat obsesii mai mari sau mai mici.
La #12aniSemneBune, îmi va fi, probabil, mai ușor. – Andreea Banciu
[wysija_form id=”12″]
