Unde e literatura română?

Un prieten al meu s-a angajat într-o librărie și, după prima săptămână, l-am iscodit moartă de curiozitate să aflu cum e viața de librar, una dintre meseriile pe care eram convinsă că le voi îmbrățișa când voi fi mare (înainte sau după ce mă făceam coregraf, avocat, jurnalist, scriitor). Atâtea cărți, atâtea posibilități, atâtea titluri de recomandat.

Ei bine, era încântat omul, nu zic nu. Când apucă să respire, citește, e în temă cu tot ce mișcă, e mândru nevoie-mare. Nemulțumirile lui, două, mi-au dat de gândit: în primul rând, nu se cumpără literatură română. În afară de ”vedete”, un H.R. Patapievici, Andrei Pleșu, Neagu Djuvara sau Mircea Cărtărescu, să zicem, cu oarece prezență și în mass media, literatura română contemporană așteaptă cuminte pe raft, pentru că nu e clar conturată în memoria cititorilor. Al doilea motiv de nemulțumire, personal și adorabil (de asta îmi permit să-l pomenesc), e faptul că încărcând/descărcând/aranjând volume, cărțile au (re)devenit obiecte, pierzându-și personalitatea și parfumul (pe cel simbolic căci de parfumul hârtiei tipărite, probabil, nu se mai satură).

Deși sunt de acord cu el în privința atașamentului emoțional față de carte, mă întreb dacă nu e taman asta problema? Dacă atașamentul emoțional față de literatură și ”piedestalizarea” cărților și a autorilor sunt motivele pentru care literatura română a devenit un soi de nișă? Mainstream-ul și nișa par să fi schimbat locurile, pe piața românească, ceea ce nu este neapărat un lucru rău pentru fosta nișă (deși excesul de cărți motivaționale dăunează grav sănătății psihice), cât pentru autorii români, puțin cunoscuți, pentru volume pe care cititorii le-ar iubi, dacă ar ajunge să pună mâna pe ele. Ce ar trebui să se schimbe din punctul de vedere al percepției, pentru ca literatura română să se vândă ca Harry Potter… ăăă pâinea caldă?

Păi, în primul rând, ambalajul! Ați fost la lansări de carte? Dacă nu, treaba stă cam așa: majoritatea sunt îngrozitor de plictisitoare pentru cei care nu au băut vreodată un ceai cu personajele principale. Sunt ca niște reuniuni de familie, cu ștaif și clasă, dar la care prietena cea nouă a vărului Mihai nu va înțelege nici glumele din interior, nici referințele la celelalte rubedenii. După mine, industria de carte ar trebui să fie creativă în promovare, pe măsura produsului vândut. Da, cartea este un produs, autorul în sine este un produs, pe o piață unde promovare înseamnă inclusiv o pagină de bine pusă la punct, cu update-uri, foto, video de la evenimente, bucăți de text alese cu cap, o colaborare în zona artelor vizuale, acolo unde merge. La fel și cu lansările. Înțeleg nevoia de sobrietate, dar nu înțeleg lipsa de imaginație când e vorba de promovare literară. Cărți diferite, concepte, campanii și lansări diferite șamd. Simplu ca bună ziua.

În al doilea rând, proasta înțelegere a spațiului virtual. Există scriitori și critici care nu se văd – nu din lipsă de talent ori calitate a textelor, ci pentru că sunt prezenți doar în textele lor (ceea ce e minunat, dar insuficient), există prezențe virtuale plăcute (pagini personale, majoritatea) cărora autorii le dau instinctiv un aer  cald și discret (dacă mai știu și câte ceva despre setări de intimitate și unde începe spațiul public, deja e o plăcere să îi urmărești) și există cei pentru care social media e un soi de curtea grădiniței. Ce se vede de afară? Scandaluri de proporție, împroșcări, comentarii stânjenitoare, care denotă o clară lipsă de înțelegere a faptului că e un spațiu public și că oricine poate fi martorul păruielilor literare, cu și fără USR, cu și fără perdea. Și să te ții, neicușorule, când un om cu imaginație bogată își dă drumul la gură! Cel mai probabil, ”gălăgioșii” și ”haterii” din social media au ceva mai mult succes de casă decât ceilalți, dar impactul negativ e dublu: în primul rând, zgomotul virtual (însoțit de vulgaritate, pe alocuri), deși o formă rapidă de self-PR, scade credibilitatea pe termen lung și, dacă marea operă a scriitorului e un singur volum bun, self-PR-ul cu circ pe garantează moartea sigură a figurii publice respective; în al doilea rând, încă o dată, pentru cine nu e familiarizat cu un eterogen spațiu literar, ”gălăgioșii” pot genera o impresie generală destul de greu de îndepărtat, cu prejudicii de imagine pentru restul breslei.

În al treilea rând, cu tot cu îmbunătățirile din ultimii ani (un festival cu ton/registru schimbat, ici, o lectură relaxată, deloc intimidantă colo), întâlnirile cu scriitorii sunt în continuare cam la fel de scorțoase ca și lansările de carte. Și mă minunez de faptul că, pe cât de bune surse de inspirație sunt volumele promovate, pe atât de anoste sunt manifestările și abordările și discuțiile și mângâierile pe umăr, că icsulescu e nemaivăzut, că igreculescu e primul în 10 ani care scrie i-ul cu codiță în loc de punct, când mult mai benefic ar fi pentru icsulescu și igreculescu dacă volumul respectiv ar fi bine contextualizat, cu exemplificări care să determine un public supraîncărcat de informații, suprasolicitat vizual și auditiv (TV, radio, Internet), să se oprească, să analizeze și să aleagă.

Literatura e un produs care trebuie promovat ca atare, respectându-i-se valoarea și personalitatea în momentul în care se croiește conceptul de la baza unei campanii de promovare. E mai isteț și mai profitabil să coboare din turnul de fildeș și să le ofere cititorilor ocazia de a o cunoaște și de a o înțelege.

Alde Banciu

Sursa foto, aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007) este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 165