SB Poll: Ce proză citește poetul?

                                                                                         Anchetă realizată de: Ion-Valentin Ceaușescu și Ruxandra A.jens ferdinand willumsen

Poeții citesc poezie și prozatorii proză? Dacă credeți că e adevărat, atunci vă înșelați. Poeții citesc și proză, iar prozatorii citesc și poezie. Scriitorii sunt în primul rând cititori, nu se poate scrie fără lectură. Noi ne-am gândit să îi întrebăm pe câțiva poeți ce cărți de proză au citit sau citesc, ce romane, povestiri, jurnale sau volume de corespondență le-au dat emoții, i-au încântat sau pur și simplu i-au făcut să nu lase cartea din mână până ce nu au dat și ultima filă. Fie că este vorba de cărți pe care le-au citit de curând sau în copilărie, toate au avut o influență asupra lor și cititorii cu siguranță își vor regăsi preferatele printre ele. Am întrebat poeți din mai multe generații, unii tineri, de abia debutați, alții cu câteva volume în spate, dar cu toții cititori pasionați și cu lecturi diverse și diversificate. E pasionant să descoperi cărți din propria ta bibliotecă personală în bibliotecile personale ale altor oameni. În curând o să-i luăm și pe prozatori la întrebări, să ne spună ce cărți de poezie sau ce poeme, ce poeți mai citesc ei.

1. Radu Vancu ne-a oferit o pagină de jurnal (alte pagini le puteți citi aici): 26 decembrie. Insomniac de câteva zile încoace din cauza gripei, așa că ziua bântui năuc prin casă, iar noaptea citesc la fel de năuc tot felul de chestii & zapez incoerent TV-ul. Azi-noapte, de exemplu, am citit David Vann – povestirea lui, Insula Sukkwan, din Legenda unei sinucideri e una dintre cele mai puternice citite de mine vreodată; citisem mai demult un interviu cu el, în Alecart, în care explica pe îndelete cum, pentru el, tragedia greacă & peisajul sunt cele două energii care dau consistență literaturii. Aici, în povestirea asta în care un puști de 13 ani se sinucide, iar tatăl umblă cu cadavrul după el prin insulele Alaskăi, e exemplificarea teoriei respective – și chiar are forța & suflul vechilor tragedii. În prima jumătate a povestirii, tatăl, un tip cu pulsiuni suicidare & cu datele biografice ale tatălui lui Vann, își construiește lent sinuciderea; pentru ca pe la jumătate, puștiul, înțelegând asta, să se omoare pe neașteptate în locul tatălui, într-un evident transfer simbolic, dar altfel cât se poate de real. Tatăl lui Vann s-a omorât sub când David avea 13 ani, și toate povestirile din Legenda unei sinucideri sunt un fel de răzbunări ale acelei sinucideri – însă o răzbunare plină de o tandrețe otrăvită, dacă așa ceva e imaginabil, cu exact acea Hassliebe pe care o are omul față de natura din Alaska. În interviul din Alecart, Vann spune de asemenea că, prin comparație cu tragedia antică, Pynchon & postmodernii i se par neserioși – ceea ce sigur că sună ca un puțoism sau ca un exercițiu de resentiment (sau ca amândouă la un loc), dar forța brutală a unor povestiri altfel atât de sofisticate & dantelate precum Insula Sukkwan sau Ihtiologie zău că-l face Pynchon să pară doar un stilist-și-atât.

Ei bine, se înțelege din urna cu miresme revărsată în fraza de mai sus peste Vann cam cât de mult mi-a plăcut (probabil că mi-am mai găsit un scriitor suicidaropat pe care-o să-l afecționez toată viața). Cu toate astea, febra nu mă lăsa să mă concentrez – citeam cinci pagini, zapam la TV – mai întâi, la un documentar cu Roger Scruton despre frumusețe în artă, Why Beauty Matters, care se străduia (cu succes, aș zice) să arate de ce frumusețea e „o resursă esențială” a lumii de azi – și de ce lucrurile construite să fie doar utile, disprețuind frumusețea, ajung foarte repede să fie complet inutile & nefolosite de nimeni; după care am găsit, pe la 3 noaptea, un film cu Rabelais, care se spovedea pe patul de moarte unui preoțel, și filmul propriu-zis era o înșiruire stângace de flash back-uri rememorându-l pe junele François & isprăvile lui erotico-mistico-literare; mă uitam zece minute la film, citeam alte cinci pagini din Vann, reveneam la TV – făceam, cum s-ar zice, sandvișuri. Așa încât am terminat volumașul lui Vann, care n-are nici trei sute de pagini, abia spre dimineață.

Entuziasmat&au bout de souffle. La propriu.
Iar acum afară e zăpadă ca-n cele mai kitsch fime, Cami & Sebastian au dat iama în ea, iar eu stau în casă & clămpănesc la laptop, scriind frăzuțele de mai sus & încercând să concoctez un poem. Cum se vede, la grafomani până și gripa e o snoberie intelectuală.

2. Ciprian Măceșaru: Ar fi nenumărate lucruri de spus despre cărțile de proză care mi-au plăcut, de ce mi-au plăcut acelea și nu altele etc., dar mă voi limita la a spune că întâlnirea cu o anumită operă literară trebuie să beneficieze și de un moment fericit, cu totul avantajos pentru comerțul intelectual dintre autor și cititor. Uneori citim prea devreme o carte, alteori prea târziu, uneori suntem grăbiți, alteori supărați, uneori suntem subiectivi, alteori avem prejudecăți etc.

Voi aminti, într-o ordine aleatorie, doar câteva dintre cărțile de proză apărute din 2000 încoace, pe care le consider importante:

Lanark. O viață în patru cărți – Alasdair Gray (Ed. Polirom, 2008);
Marea – John Banville (Ed. Nemira, 2007);
Să distrugi și să arzi tot – Wells Tower (Ed. Curtea Veche, 2011);
Florile înghețate din martie – Ismail Kadare (Ed. Polirom, 2003);
Pielea rece – Albert Sánchez Piñol (Ed. Humanitas, 2005);
Nebunii în BrooklynPaul Auster (Ed. Polirom, 2007);
Cititorul – Bernhard Schlink (Ed. Polirom, 2002);
Sefarad – Antonio Muñoz Molina (Ed. Curtea Veche, 2008);
Pe neașteptate, un înger – Jaime Bayly (Ed. Nemira, 2007);
1979 – Christian Kracht (Ed. Cartier, 2013);
Balzac și micuța croitoreasă chineză – Dai Sijie (Ed. Polirom, 2002);
Viteza luminii – Javier Cercas (Ed. Leda, 2009);
O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții – Mark Haddon (Ed. Trei, 2003);
Toate familiile fericite – Carlos Fuentes (Ed. Curtea Veche, 2007);
Să nu mă părăsești – Kazuo Ishiguro (Ed. Polirom, 2003);
Asasinul orb – Margaret Atwood (Ed. Leda, 2007);
Mercedes-Benz – Pawel Huelle (Ed. Polirom, 2004) ș.a.

Așadar, sunt cărți destul de diferite, unele mai sofisticate, altele cu povești spuse simplu și emoționant, unele mai ample, altele abia depășind suta debook pagini, unele ludice, altele grave etc. Literatura nu trebuie privită cu ochelari de cal. Știu că există oameni cărora dacă le place Sefarad, nu le mai poate plăcea și „Balzac și Micuța croitoreasă chineză”. Deh, romanul lui Dai Sijie li se pare prea simplu pentru cât de profunzi sunt dumnealor, căci pentru ei profunzimea se măsoară numai în complexitate stilistică, în răsuciri nenumărate de frază, în beție de cuvinte, în tumult. Pentru mine contează în primul rând povestea, iar Dai Sijie, pentru a mă folosi în continuare de acest exemplu, ne dă în romanul său o poveste de-o mare frumusețe, scrisă fără cusur. Aș introduce Balzac și micuța croitoreasă chineză printre lecturile obligatorii din liceu. Cu astfel de cărți i-am putea atrage pe tineri spre literatura de bună calitate.

În final, vreau să adaug un roman cu care mă abat de la regula amintită la început, cum că voi menționa numai cărți publicate din anul 2000 încoace, căci, deși apărut prima oară în anul 1965, la noi a fost tradus abia anul trecut, după ce mult timp nu a mai fost publicat nici măcar în SUA (a fost readus în atenția cititorilor în 2003 și de atunci succesul său a crescut necontenit). Este vorba despre Stoner, de John Williams (Ed. Polirom), o carte despre care am scris de curând aici:

3. Stefan Bolea: Am citit recent Portretul lui Dorian Gray, în traducerea Antoanetei Ralian (unul din romanele care m-au influenţat şi pe care le-am lecturat în original în liceu), Soumission de Houellebecq (şi romanul lui Wilde şi acesta te trimit la În răspăr), Exorcizat de Radu Găvan (o surpriză plăcută, un autor deosebit – un Palahniuk românesc, în buna tradiţie transgresivă a unor autori ca Mareş, Coloja, Nemerovschi) şi În potriva veacului de Ionathan X. Uranus (o carte care dovedeşte de câtă minte ai nevoie pentru a scrie fabule alogice ca Ionesco şi Urmuz). Cărţile mele favorite sunt Pendulul lui Foucault de Eco, Îngerul de la fereastra de la Apus de Meyrink şi Maestrul şi Margareta lui Bulgakov. Ca să mă exprim psihanalitic, toate cele trei romane dovedesc că nihilismul este o mască pentru altceva: voinţa de neant este un substitut pentru paradisul pierdut.

4. Aleksandar Stoicovici: Dintre cărțile pe care le-am citit în ultimele luni, mi-au plăcut și recomand:

Jonathan Franzen – Corecții & Libertate
John Williams – Stoner
Roberto Bolano – Detectivii salbatici & Convorbiri telefonice
Orhan Pamuk – Ma numesc Roșu
Pawel Huelle – Eram singur si fericit
Jose Luis Peixoto – Cimitirul de piane & Nici o privire
Gheorghe craciun – Pupa russa
Alexandru Vlad – Ploile amare
Adrian Schiop – Soldatii
Raymond Carver – Catedrala
John Fante – tetralogia Bandini

5. Vlad A. GheorghiuRecent am citit destul de multă proză scurtă.  Am început cu Capote, Welsh (remarcabil în Varză reîncălzită), Alice Munro și, ușor-ușor am ajuns la ai noștri Silviu Gherman, Florin Lăzărescu, Alex Tocilescu (citiți în primă fază în antologia Best of 2000) și bineînțeles, Marius Chivu.

6. Krista Szöcs: Cred că cel mai mult îmi place să citesc jurnale și scrisori. Jurnalul lui Kafka și al Sylviei Plath sunt printre cele la care mă întorc cel mai des pentru a reciti câteva pasaje. Anul trecut m-am bucurat foarte tare de scrisorile lui Bohumil Hrabal către Dubenka, dar și de ale lui James Joyce către Nora. Au fost și câteva romane care m-au ținut trează până târziu sau m-au făcut să le port după mine ca să pot citi de fiecare dată când prind un moment liber: Niveluri de viață de Julian Barnes, J. Ființa sexuală de Kenzaburō Ōe, The Blindfold de Siri Hustvedt. De Stoner al lui John Williams o să-mi amintesc o perioadă cu drag pentru că l-am citit în noaptea pe care am petrecut-o în Viena, într-un bar non-stop, în timp ce barmanul a pus să cânte, de câteva ori, Big Jet Plane de Angus și Julia Stone.

7. Teodora Gheorghe: Câteva cărţi care m-au marcat: mă voi întoarce mereu cu drag la Secret arzător, colecția de nuvele semnată de Stefan Zweig. Am citit-o de trei ori până acum, deşi nu obişnuiesc să parcurg a doua oară o carte. Mereu am avut senzaţia că în Zweig trăia o femeie, într-atât de pătrunzător a descris unele dintre cele mai subtile şi dureroase drame umane. De o sensibilitate psihologică aparte, nuvelele înfăţişează adesea obsesii, anxietăţi şi amocuri, învelite însă în tandreţe, în iubirea chinuită pe care Zweig însuşi o nutrea faţă de oameni. În ciuda faptului că războiul l-a oripilat, ologindu-l sufleteşte, autorul austriac a reuşit să extragă din tragedia vieţii sâmburi preţioşi de fineţe. Dintre nuvelele mele preferate voi aminti Scrisoarea unei necunoscute, Secret arzător şi Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei.

Girl-Reading-on-Fourth-Street-DSC_0121-HDR-450Şi cum ador genul fantasy, o să mă refer la două din poveştile mele preferate, sub forma a două romane care au cunoscut faima internaţională. Marina lui Carlos Ruiz Zafón este o mică bijuterie literară, ca de altfel şi alte romane ale autorului (Umbra vântului şi Jocul îngerului). Omul ăsta e un vrăjitor al frazelor, ţesute într-o atmosferă de suspans şi tenebre cu iz gotic. Universul lui e făurit dintr-un labirint de ȋntȃmplări și personaje stranii şi imprevizibile, care te atrag în mrejele lor asemenea unor adevăraţi maeştri magicieni. Tot ce se petrece din momentul în care începe călătoria iniţiatică a eroului e un spectacol de scamatorie. Marina rămâne până la final o fiinţă enigmatică, o femeie-copil suspendată între două lumi.

Un loc plăcut şi numai al lor e probabil cel mai bun roman al lui Peter Beagle, cunoscut îndeosebi pentru Ultima licornă (după care s-a făcut şi un film de animaţie). Un el şi o ea se întâlnesc… în cimitir, după moarte. Ca oameni poate s-ar fi ignorat cu succes, dar ca fantome ajung să se îndrăgostească, explorând împreună suişurile şi coborâşurile nebănuite ale vieţii de dincolo care nu era chiar cum s-ar fi aşteptat. Peter Beagle nu numai că are o idee originală pentru această carte, dar te cucereşte cu un umor spumos. Sarcasmul corbului, prieten al paznicului de cimitir, nu te lasă să suspini prea mult, emoţionat de soarta spiritelor condamnate să plutească deasupra lucrurilor, fără să le poată atinge.

8. Radu Cârstea Rațone: Cărți: Oameni de hârtie – Salvador Plascencia și Îndrăgostit de Tarkovsky – Mihai Văcariu

9. Sergiu Cașiș (T.S. Khasis): Ultima carte de proză pe care am citit-o se numește Alergînd ca apucații. Autorul acestei cărți este Augusten Burroughs. E povestea unui băiat de vreo 13 ani, dacă îmi aduc bine aminte, care privește lumea din jur cu o detașare pe care cei mari, adulții, nu o vor învăța niciodată. Umor (aș vrea să citesc o carte de proză scrisă de un autor român la care să rîd, doar pe Alex Tocilescu îl văd în stare de așa ceva sau pe V. Leac, dacă s-ar apuca de proză), simplitate, nu e de spart nici un cod, oamenii sînt normali atît cît se poate în lumea de astăzi și rămâi cu senzația că lectura s-a încheiat prea repede.

10. Dan Mihuț: Nu mai știu care a fost prima carte citită, probabil vreuna de basme pe care un bătrân, vecinul meu, moș Itu, m-a învățat să citesc. Au urmat cărțile copilăriei, începând cu Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi, și sfârșind cu Jules Verne, apoi, din nevoia de a mă juca împreună cu prietenii mei, cam tot ce găseam de capă și spadă. Preferata noastră era Cocoșatul lui Paul Feval, dacă eram spadasini, Ultimul mohican, al lui Fenimore Cooper, dacă eram piei roșii sau Comoara din insulă a lui Stevenson, dacă plecam cu corabiile pe oceane.

Dar prima carte adevărată pe care am citit-o a venit pe la 13 ani. Eram în clasa a șaptea și m-am dus la biblioteca din comună, găzduită de o primăriedd06241d218a3391016369260c36bece coșcovită. M-am plimbat îndelung printre rafturile prost luminate și prăfuite, sub privirile curioase ale bibliotecarei, și mi-am ales trei cărți. Una n-o mai țin minte, a doua era despre celebrul aviator Jean Mermoz, iar a treia, aleasă pentru că mi-a plăcut titlul… Crimă și pedeapsă. Pe bibliotecă, care mi-a spus că nu e pentru copii și că nu mi-o dă, am convins-o povestindu-i de almanahurile pe care le citisem, e drept, mai mult povestiri polițiste, dar până la urmă am plecat cu cartea în ghiozdan. Am citit-o și, deși era vară iar eu un țărănuș sănătos, care se îmbolnăvea rar, am răcit. Am avut câteva zile de febră în care am delirat precum Raskolnikov.

Apoi am început să citesc clasicii și, la scurtă vreme, nici un an, Castelul lui Kafka, un alt moment covârșitor pentru acel adolescent. La 16 ani, după revoluție, au urmat avalanșele de carți care au început să curgă prin țara noastră dragă și scumpă. Am avut o fascinație adâncă pentru Cioran, mai ales pentru Cartea amăgirilor, apoi pentru Ulise a lui Joyce pe la 17 ani, pentru proza lui Beckett sau pentru Camus. Dar mai ales pentru scriitorul pe care-l iubesc cel mai mult, Ernesto Sabato. Am citit în acei ani cu febrilitatea unui dependent, abia așteptam să se termine școala, să ajung acasă și să-mi reiau lectura la romanul pe care-l citeam. Între timp, în loc să fiu atent la lecții, învârteam pe toate fețele personaje, acțiuni, gândeam finaluri alternative sau mă certam cu autorii pentru lucruri pe care nu le înțelegeam. Ce a fost după 20 de ani contează mai puțin.
P.S.: Crimă și pedeapsă nici acum nu am recitit-o, mi-ar fi frică să nu se schimbe ceva.

(foto: 1, 2, 3)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 229