Satantango, de László Krasznahorkai (laureatul Man Booker International Prize 2015)

satantango_coperta1Citind „Satantango” a lui László Krasznahorkai, am avut o revelaţie de cititor pe care nu cred s-o mai fi trăit până acum: am descoperit că apetitul meu în materie de literatură bună nu se limitează la scena occidentală sau la cea asiatică, am descoperit că gusturile mele livreşti nu sunt cele pe care le credeam eu, şi am mai aflat că Man Booker International Prize de anul acesta a fost acordat, pe bună dreptate, unui scriitor al cărui stil absolut fascinant mă va bântui mult timp de acum încolo.

Apărută în limba maghiară în 1985, „” l-a propulsat pe Krasznahorkai în centrul scenei literare maghiare, aducându-i faimă şi prestigiu în anii următori atât în ţara sa natală, cât şi în afara graniţelor Ungariei. Considerată o distopie, cartea a fost prima lucrare de anvergură a autorului maghiar, precum şi cea care urma să fie cel mai bine cunoscută şi primită din toată opera sa. Romanul a fost adaptat pentru marele ecran în 1994, în colaborare cu renumitul regizor maghiar Béla Tarr, şi a devenit de atunci un film-cult al genului noir, extrem de bine văzut de către critici, chiar şi în ciuda duratei sale uneori „dureroase” pentru spectatori, de peste şapte ore. Nici nu e de mirare, căci „” oferă destul material de lucru şi trezeşte la viaţă, atât pentru cititor, cât şi pentru regizorul care ar dori să o transpună pe ecran, idei şi sentimente care rezonează la un nivel extrem de profund cu mecanismele interioare ale fiinţei. În acest aspect constă măreţia scriiturii lui László Krasznahorkai.

Deoarece a fost publicată înainte de căderea efectivă a regimului comunist din Ungaria, cartea autorului maghiar a fost şi este în continuare considerată o distopie cu elemente apocaliptice, dată fiind atmosfera sa lugubră şi acţiunile aparent fără sens care sunt prezentate în paginile sale. Combinând elemente de realism magic cu scene rupte dintr-o realitate crudă pentru mulţi maghiari ai acelor timpuri, Krasznahorkai uimeşte prin precizia de chirurg cu care face o anatomie a personalităţii distincte a fiecărui personaj în parte, eliminându-se pe sine complet din această ecuaţie şi lăsând impresia clară că romanul este construit nici măcar de un autor omniscient, ci de poveştile fiecărui personaj aduse laolaltă printr-un set de circumstanţe cu aromă de destin. O execuţie de excepţie, „Satantango” depăşeşte multe limite pe care alţi autori ori au încercat şi nu au reuşit, ori pur şi simplu nici nu s-au gândit vreodată să le treacă. Introspecţia rece, lucidă, echilibrează perfect dozajul de fantastic şi de inconstanţă, iar grupul de personaje născocite de Krasznahorkai poate fi urât şi iubit în egală măsură de către cititor, în baza trăsăturilor mult prea umane ale acestora şi a slăbiciunilor care îi caracterizează. Tocmai această senzaţie, de asemănare cu realitatea şi nu prea, prin care Krasznahorkai se joacă în ultimul hal cu mintea cititorului, reprezintă cireaşa mare şi coaptă de pe un tort de altfel lucrat cu foarte mare migală şi măiestrie. Însă ce surprinde cu adevărat la acest roman este fluiditatea limbajului, uşurinţa în exprimare a personajelor şi lipsa aparentă de momente efectiv decisive, care să direcţioneze acţiunea cărţii pe o cale sau alta. Deşi totul pare aleatoriu, nimic nu este astfel, iar László Krasznahorkai devine păpuşarul absolut, din umbră, al unei lumi aflate în declin sălbatic.

„Parcă ar fi vorba de un coteţ, se gândi cu mintea care încă îi vâjâia, ne-am născut pe lumea asta împrejmuită şi, la fel ca nişte porci care se tăvălesc în propria mizerie, nici noi nu ştim ce rost are buzna asta în jurul ţâţelor hrănitoare, ce rost are veşnica luptă, corp la corp, pe cărarea ce duce spre troacă sau, la apusul soarelui, spre un loc de dormit.” (pag. 168)

Nu a trecut mult timp de la retragerea sprijinului comunist din zonă, iar într-un sat maghiar, fostă colonie comunistă, lucrurile încep să iasă din matcă. Cele câteva familii rămase în urmă, căci celelalte şi-au luat tălpăşiţa aproape imediat după căderea regimului, îşi duc zilele într-o stare de perpetuă stupoare, lene şi disperare, aşteptând încăpăţânate un ajutor care tot întârzie să apară. Cu mai bine de un an în urmă, cel care ţinea, practic, comunitatea laolaltă, Irimiás, a plecat din sat din dorinţa de a ajunge cineva, de a face ceva important pentru el şi oamenii lăsaţi în urmă, iar cei care aveau încredere în el şi sperau la o schimbare au fost şocaţi şi îndureraţi să afle că acesta murise. Însă ţinând cont de faptul că, în acest roman, nimic nu este ceea ce pare, Irimiás şi Petrini, tovarăşul său de drum, se întorc în colonie şi conving din nou oamenii să le dea câştigurile lor astfel încât ei să poată căuta un loc în care să se stabilească, în altă zonă mai prosperă. Posibil cel mai complex personaj din carte, Irimiás uimeşte cititorul cu fiecare acţiune pe care o întreprinde, iar la sfârşit, acesta este singurul asupra căruia încă mai planează un semn de întrebare, pus acolo cel mai probabil de către Krasznahorkai. Nedorind să-l modeleze cu forţa după un mulaj prestabilit, autorul maghiar îi oferă libertate deplină de mişcare, iar Irimiás pare să capete voinţă proprie. La aceste fapte se adaugă şi „condimentul” suprem, sinuciderea unei fetiţe înapoiate mintal, care zguduie din ţâţâni micuţa comunitate maghiară, iar elementele de realism magic nu întârzie să apară. Cartea prezintă o imagine apocaliptică a unei realităţi posibile, iar acest lucru ajută la conectarea cititorului cu subiectul abordat, însă ceea ce face deliciul adevărat al lecturii este modul în care scriitorul maghiar se joacă subtil şi extrem de elegant cu mintea acestuia, dând impresia că romanul este un uroboros aflat în continuă naştere, expansiune şi implozie. O carte cu adevărat fascinantă!

krasznahorkai-laszlo-est.jpg_368x800În încheiere, simt cu tărie că, deşi orice aş scrie despre „Satantango” nu ar reuşi să-i facă dreptate, pot măcar să-i subliniez aspectele cel mai importante şi minunat executate, în speranţa că astfel acest roman va atrage cât mai mulţi cititori şi cât mai mulţi iubitori ai stilului ciudat, în primă instanţă, dar seducător, în cele din urmă, al lui László Krasznahorkai, laureatul celei de-a şasea ediţii a , care a concurat în 2015 cu alte nume mari şi grele din literatura universală contemporană, precum Ibrahim al-Koni, Amitav Ghosh sau Hoda Barakat. Concluzia ar fi că „Satantango” merită absolut toată vâlva care s-a creat în jurul ei, şi încă mai mult. Nu vă spun „credeţi şi nu cercetaţi”, ci dimpotrivă, îndemnul meu este să cercetaţi, şi apoi să cercetaţi din nou! Cu fiecare cercetare, veţi descoperi noi faţete ale scriiturii lui Krasznahorkai.

„…timpul, un măscărici în sfera nemişcată a eternităţii…” (pag. 315)

***

Autor: László Krasznahorkai

Editură: Curtea Veche Publishing

Colecţie: Byblos

ISBN: 978-606-588-397-6

Traducător: Anamaria Pop

Anul apariţiei: 2012

Număr de pagini: 320

Preţ orientativ: 30 lei

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Loredana Malic
Colaborator SB

Atunci când coboară cu capul din nori şi nu mai visează cu ochii deschişi la happy-ever-afters, Loredana este o traducătoare înnebunită după lectura în aer liber din timpul verii, muzica orientală, fâşâitul mării în urechi şi ceaiurile cu scorţişoară băute iarna. Este ferm convinsă că, în viaţă, fericirea poate fi atinsă prin simplitate, bunătate şi iubire.

Număr articole publicate : 29