Radu Vancu: Sunt convins că forța de impact a ideilor lui Liiceanu a reverbat mai departe de cei 300.000 de cititori

Singurul mod în care poți exporta sau duce literatura către un public mai larg nu este cel al criticii literare, ci acela al jurnalismului cultural.

10378009_845333962154566_5432467900651750718_n

SemneBune:  Nu spun, fireşte, că scriitorul trebuie să fie un monument de moralitate; dar cred din toată inima că un om rău nu poate scrie bine. Sigur, scriitorul poate fi mincinos, alcoolic, afemeiat, arghirofil şi în multe alte feluri deloc lăudabile; el poate face toate astea şi să rămână un scriitor bun. Cred că este cel mai potrivit mod pentru de a începe dialogul nostru. Poate funcționa demacația asta, bun-rău, și în 2014?

: Eu aș spera că funcționează. Dar nu sunt sigur că  sunt cu totul îndreptățit să spun asta, de vreme ce mă comport ca un om rău, am întârziat o grămadă la întâlnirea programată cu tine pentru interviul ăsta. Deci am fost rău față de tine. Însă, eu sunt în continuare convins că literatura se face din umanitatea  noastră, alt instrument nu avem. Scriem cu noi înșine. Iar atunci când umanitatea asta se tocește, scrisul, la rândul lui, diminuează, decade. Știu că sună ca o teorie naivă, însă, în același timp, dacă mă uit în istoria literaturii, nu doar la noi, ci în general, nu pot să nu observ că oamenii care se comportă abuziv, ticălos cu ceilalți, cei care fac răul cu bună știință ajung să decadă ei înșiși ca  scriitori. Și mi se pare că e chiar o lege aici, nu  doar o coincidență.

SB: În volumul și individuație (Tracus Arte, 2014), parcurgi istoria poeziei românești fără a ține cont de cronologie. Cine crezi că este publicul acestei cărți? Crezi că un cititor leneș ar putea citi o asemenea carte, crezi că genul ăsta de volum poate prinde și la un public glossy?

RV: Nu cred că ar putea ajunge la un public mai glossy. Nu îmi fac iluzia că scrisul despre literatură e adresat unui public mai larg. Din păcate, critica literară este cantonată într-un cerc de specialiști și sunt absolut convins că orice efort de a o scoate de acolo este iluzoriu. Singurul mod în care poți exporta sau duce literatura către un public mai larg nu este cel al criticii literare, ci acela al jurnalismului cultural. Avem aici niște oameni care fac asta foarte bine. Mă gândesc în primul rând la Marius Chivu, la Luiza Vasiliu, la ce faci tu cu SemneBune sau ce face Daniel Cristea Enache cu Literatura de Azi. Sunt modalități foarte eficiente, cred eu, de a duce literatura către un public mai larg. Deci nu critica literară propriu-zisă, nu scrisul de cronică și critică literară al lui Daniel Cristea Enache va  duce literatura către un public mai larg, ci efortul lui în zona de jurnalism cultural. Această platformă, Literatura de Azi, dialogurile pe care le face cu diverse personalități ale lumii literare, astea pot lărgi cercul strâmpt al literaturii. Cronica literară, critica literară rămân, cred eu, discursuri ale unui public specializat, inteligent, care urmărește fenomenul literar îndeaproape, deci un public de specialiști. Nu spun că asta trebuie să ne întristeze, e mersul norrmal al lucrurilor. Pe mine mă bucură că se înmulțește specia aceasta a jurnalismului cultural, făcută de oameni dedicați și care cunosc bine fenomenul.

 Critica literară a sesizat mult prea apăsat caragialismul lui Cristian Popescu și mi s-a părut că lasă pe dinafară, în mod nedrept, vâna lui eminesciană absolut reală.

SB: Unul dintre eseurile mele favorite din volumul și individuație este cel referitor la poetul Cristian Popescu. Și mi-a plăcut foate mult fomularea ta, că el, Cristian Popescu, ar fi hibrid între Eminescu și Caragiale, l-ai numit un Nene Hyperion. Cum ai ajuns la construcția asta? Am perceput-o foarte catchy, asta pentru că tot am ajuns la zone de interferență între critică literară și jurrnalism cultural.

RV: Cartea aceasta este cel mult un decupaj din istoria poeziei românești. Mai încolo, când voi crește mare cum se zice, cred că o să ambiționez să fac o istorie chiar mai amplă a poeziei române moderne. Aici e un fel de schiță a ei, de design, de proiect al unei viitoare istorii. Lucrurile nu sunt foarte argumentate, sunt doar câteva pagini la fiecare autor, inclusiv la Cristian Popescu. Critica literară a sesizat mult prea apăsat caragialismul lui și mi s-a părut că lasă pe dinafară, în mod nedrept, vâna lui eminesciană absolut reală. Pentru că el are performanța asta de a fi foarte ludic, foarte vorbăreț, foarte caragialian în aparență, dar de a avea o vână tragică, eminesciană extraordinar de consistentă. Mie mi se pare singurul scriitor român care reușește performanța asta, de a pune în conjuncție pe Eminescu și pe Caragiale. Asta arată ce poet formidabil e de fapt Cristian Popescu, dincolo de ludicul lui de suprafață.

SB: Pentru că tot ne aflăm la seara de poezie a Festivalului Internațional de Literatură București (FILB 2014, joi, 4 decembrie 2014), aș vrea să-mi faci o radiografie a ceea ce înseamnă poezia românească în 2014. Și spre ce crezi că ne îndreptăm în momentul acesta?

RV: Faptul că sunt active atât de multe generații, iată de la generația ’60 la cea postdouămiistă este o difeență de vreo 50-60 de ani, arată că discursul generaționist nu ține, paradoxal cumva. Arată că nu există un război între generații, ci, dimpotrivă, există mai multe filiații ale poeziei românești perfect sincrone, care străbat aceste generații și le vertebrează. Îi văd pe Teodor Dună și pe Claudiu Komartin de pildă așezați foarte bine în conjuncție cu Ioan Es Pop , care la rândul lui merge foarte bine cu poeți din generațiile anterioare lui. Deci există filiații ale poeziei române, așa le-am numit eu. Există direcții care străbat vectorial și cumva ordonează aceste generații. Ce mă interesează cel mai mult sunt cei care vin, și anume poeții aflați în jurul vârstei de 20 de ani. Unii au apucat deja să publice o carte, alții nu. Insă mi se par de o bogăție și de o varietate absolut uluitoare. De la Radu Nițescu, care mi se pare poetul tânăr cu imaginarul cel mai structurat, la Alex Văsieș, la Anatol Grosu, la atâția dintre membrii grupului Zona Nouă, la tine însuți, la Anastasia Gavrilovici, la Ana Donțu… nu vreau să fac un recensământ al lor aici, ci să arăt cât de diferiți sunt între ei. Unii sunt descendenți ai lui Ioan Es Pop. Mă gândesc la Anatol Grosu. Alții, cum ești tu, dau consistență a ceea ce se numește cu un termen nefericit poate poezia politică, în a doua ta carte. Nu știu dacă e termenul potrivit, însă e o poezie foarte reactivă la social și la politic, mai mult decât o poezie politică în sine. Alții, cum e Nițescu, au un imaginar postbiografist. Nu mai insist acum pe ce înseamnă asta. E o bogăție de forme, care arată că poezia română s-a sincronizat deplin, cred eu, cu poezia occidentală. Voi sunteți prima generație complet liberă de moștenirea comunistă și care se bucură de toate avantajele și dezavantajele trăirii într-o lume posttotalitară, complet sincronă cu tot ce se întâmplă în occident astăzi.

 Sunt convins că forța de impact a ideilor lui Liiceanu a reverbat mai departe de cei 300.000 de cititori.

SB: Pentru cei care au curajul de a intra în procesul de individuaţie al poeziei şi forţa de a-l duce pâna la capăt, poezia oferă o viaţă serioasă. Şi, pentru ca mintea ei să nu se închidă, România are nevoie de oameni cu o viaţă serioasă acum mai mult decât oricând. Cu acest citat vom trece în partea a doua a dialogului nostru, rugându-te să ne spui cât de importanți au fost factorul social și implicarea intelectualilor în alegeriile abia încheiate. De asemenea, aș vrea să știu cum vezi tu trecerea de la Facebook la protestele de stradă. 

10685328_10152493437298220_4465561534685705616_n

RV: Cred că acum se vede că am avut dreptate atunci când am spus că e nevoie de oameni cu o viață serioasă, iar tinerii, generația asta despre care vorbeam, au dat dovadă acum la alegeri că sunt cea mai serioasă generație din toate generațiile postdecembriste. Ei și nu alții au fost cei care au făcut mișcări de stradă, cei care și-au inervat nervul politic în mod decisiv. Exact această generație, despre care se spunea că –știu eu- e generația tâmpită chiar de facebook, de twitter, de internet, de televiziune, generația despre care profesorii obișnuiau să vorbească din vârful buzelor cu regret și cu… la modul peiorativ absolut. Ei bine, ei au știut ce înseamnă viață serioasă. Nu știu însă în ce măsură au ascultat ei neapărat de niște metori, maeștri, voci ale ale elitelor. Aici, ca să personalizez sau ca să tratez lucrurile cât mai precis, s-a văzut încă o dată greșeala Partidului Social Democrat de a disprețui și de a-și înstrăina elitele. Elitele sunt un grup foarte restrâns, numără câteva zeci sau sute de oameni, a căror voce e auzită doar de câteva mii de oameni în aparență. Aașa încât înțeleg calculul aritmetic rudimentar al PSD-ului. Însă, de fapt, vectorii aceștia trasați de elite reverberează foarte larg, până la urmă, la toți oamenii inteligenți și de bun simț, în așa măsură încât lucrurile care se scriu… iată, îți dau un exemplu simplu: Gabriel Liiceanu, foarte antipatizat astăzi. Gabriel Liiceanu publică pe platforma Contributors un text care e citit de 300.000 de utilizatori, cam cât este publicul unei televiziuni babane. Sunt convins că forța de impact a ideilor lui Liiceanu a reverbat mai departe de cei 300.000 de cititori, care la rândul lor au vorbit, au discutat cu alți oameni…

SB: Cum ar spune cei de la Antena 3: fiecare cititor are o mamă, un tată, o mătușă. Și uite așa se ajunge la un milion de cititori.

RV: E foarte adevărat ce spune Antena 3 de data asta, cu această forță de difuziune a ideii. Însă, greșeala Antenei 3, ca și greșeala PSD-ului este de a desconsidera, de a disprețui nivelul intelectual al alegătorului român. Poți să minți alegătorul o dată, de două ori, dar nu îl poți minți la infinit. Nu poți simplifica lucrurile într-un fel caricatural. Nu poți desființa secții de votare în străinătate pretinzând că o faci în numele legalității și al democrației. Toate lucrurile astea au avut un efect de bumerang și au fost o probă de maturitate extraordinară a tinerilor, faptul că au înțeles și au reacționat la aceste minciuni sistematice.

Eu sunt sigur că marele câștig al acestor alegeri a fost nu doar faptul că s-a evitat, din punctul meu de vedere, pericolul devierii de la drumul occidental al României, ci că s-a activat nervul civic al unei generații.

SB: Crezi că așa ne-am racordat și noi la harta universală a protestelor?

RV: Pe de o parte, cred că ar fi abuziv să ne comparăm cu cei care au protestat în Piața Taksim sau în Tahrir, pentru că tinerii noștri, care au ieșit în stradă, nu au avut de înfruntat riscurile pe care le-au înfruntat tinerii turci sau tinerii arabi. Însă, pe de altă parte, ceea ce este sigur este că au dat dovadă de același civism, de același devotament și ei, dar și cei care au stat câte zece ore și mai bine în ploaie să voteze la Paris. Și nu numai în Paris, peste tot în emigrația noastră. Eu sunt sigur că marele câștig al acestor alegeri a fost nu doar faptul că s-a evitat, din punctul meu de vedere, pericolul devierii de la drumul occidental al României, ci că s-a activat nervul civic al unei generații. Nimeni nu-l mai poate dezactiva, de asta sunt convins.

SB: Cum a trecut de la Adio, ICR! la susținerea candidatului Iohannis?

RV: Eu îmi propusesem să fiu genul de scriitor complet abstras de zgomotul străzii. Eram convins că sunt făcut să fiu astfel. Însă în 2012, în mai, lucrurile au fost atât de murdare, încât m-am trezit scriind în cascasdă acele texte de protest împotriva distrugerii Institutului Cultural Român. Iar apoi, cumva nu m-am mai putut opri, cum se spune. Nu m-au mai lăsat să mă opresc lucrurile scandaloase care s-au întâmplat. În plus, susținerea lui a venit cumva în siajul susținerii Monicăi Macovei. Votul meu din primul tur a fost pentru Monica Macovei. Sigur, bănuiam că nu intră în turul al doilea. Sunt suficient de realist ca să înțeleg asta, dar eram la fel de sigur că trebuie să arătăm că există o masă serioasă de oameni care să fie angrenați în proiectele reformiste și alături de proiectele reformiste ale Monicăi Macovei. Iar susținerea față de a fost mai degrabă susținerea singurului proiect occidental pentru România rămas în cursă. Noi am avut două proiecte occidentale pentru România în aceste alegeri, cel al Monicăi Macovei și cel al lui . Și, am avut ca niciodată, în istoria noastră postdecembristă, doi candidați absolut onorabili. Unul, ziceam eu, de nota 8, din punctul meu de vedere, 8 spre 8,5, Monica Macovei și unul de 7 spre 8, . Seria de texte cu care am încercat să-l susțin și prin care am vrut și să arăt de ce este preferabil lui se înscria în același lucru. Adică, eu sunt convins că pentru România viitorul înseamnă Europa, înseamnă euro-atlantism, stat de drept, justiție, lucruri foarte simple. îmi garantase că nu poate face nimic din aceste lucruri, ci că este punctual împotriva fiecăruia dintre acestea: și împotriva euro-atlantismului și împotriva statului de drept și împotriva justiției. Pe când , al cărui vechi votant sunt de altfel la primăria Sibiului, îmi demonstrase la primărie că este pentru aceste deziderate, mai puțin episodul din 2012 când, fără a fi implicat direct, a indicat reprezentatului FDGR (Forumul Democrat al Germanilor din România, n.n.) să voteze pentru suspendarea președintelui Traian Băsescu. Acel moment cred că și l-a clarificat îndeajuns, prin felul în care s-a comportat în aparițiile televizate, când a insistat pe statul de drept, când a insistat asupra justiției, când l-a provocat pe să scoată Legea amnistiei și grațierii, pentru a fi picată între cele două tururi. Și atunci m-am lămurit că într-adevăr este, la rândul lui, un garant al respectării acestor valori.

Traducătorul norvegian al lui , Steinard Lone, m-a însărcinat să-i transmit lui Horia Roman Patapievici că oricât de multă distrugere instituțională va exista în România, ei vor continua să traducă literatură română și să exporte literatură română până la sfârșitul vieții lor.

SB: Întorcându-ne puțin la literatură, voiam să te întreb – pentru că în ultimii doi ani ai cam fost pe la toate festivalurile (FILIT, FILTM, FILB, Festivalul Internațional de Poezie de la Sibiu) – cum ți se pare că se mișcă lucrurile în zona asta? Cumva am început să contăm și noi în Europa. mai mult, ai spus că poeții români sunt racordați la ceea ce înseamnă poezia de azi în Europa. Ușor, ușor lucrurile se mișcă și la nivel organizatoric, dar și la nivel instituțional.

RV: Sunt sigur că așa merg lucrurile, că participând la aceste festivaluri, indirect cumva contribui la imaginea României. Îți dau câteva exemple concrete. Între aceste două tururi de alegeri despre care am vorbit, am primit destule mailuri din străinătate, de la scriitori pe care-i cunoscusem la diverse festivaluri, care erau foarte interesați de soarta României. Mă întrebau ce se întâmplă cu alegerile acestea, ce e pe la voi. Auziseră și ei diverse minunății despre Victor Ponta. Și, n-ar fi avut interesul acesta pentru România, dacă nu ar fi existat rețeaua de festivaluri, fie să vină ei în România, fie, mai frecvent, să mergem noi la festivalurile lor din occident. Din punctul ăsta de vedere, țin încă o dată să subliniez rolul extraordinar jucat de ICR în mandatul Patapievici, care efectiv a sincronizat decisiv literatura română cu cea vestică. Și aș spune ceva: la FILIT, pe care l-ai pomenit, au venit nouă traducători ai lui pe banii lor. Deci nu ca invitați ai FILIT-ului, pe spezele proprii. Și-au plătit bilet de avion, hotel și tot ce înseamnă asta, pentru a se întâlni cu Mircea Cărtărescu într-o primă fază și apoi pentru a se întâlni ei între ei, a vedea ce mai citește fiecare, ce mai traduce fiecare, ce proiecte de viitor legate de literatura română au. Iar traducătorul norvegian al lui Mircea Cărtărescu, Steinard Lone, m-a însărcinat să-i transmit lui Horia Roman Patapievici că oricât de multă distrugere instituțională va exista în România, ei vor continua să traducă literatură română și să exporte literatură română până la sfârșitul vieții lor. Deci, chiar dacă acel mandat Patapievici a fost distrus, s-au creat niște rețele de festivaluri, de traducători, care vor funcționa pe termen lung. Și ăsta e marele câștig pe care nu cred că îl mai poate anula nimeni.

Eu sunt antamat pentru ediția Pound pe termen lung.

SB: Și la precedentul nostru interviu te întrebam de primul volum din seria Ezra Pound, pe care în continuare îl aștept cu interes. L-am așteptat la  Târgul Gaudeamus ce tocmai s-a încheiat (2014, n.n).

copertaI-IV_poezie si individuatie_BT-page-001

RV: Și eu eram convins că o să apară la târg, însă, într-un fel, calendarul lucrurilor nu a mers așa cum estimam. O să apară în ianuarie 2015 volumul, este gata practic, trebuie doar să intre în tipar. O să urmeze aproape sigur un turneu de lansări prin țară, în care o să merg împreună cu Horia Roman Patapievici. Cartea e importantă din două motive. În primul rând, pentru că va fi o ediție critică făcută meseriaș, făcută așa cum trebuie. În al doilea rând, pentru că eu chiar cred că Ezra Pound poate să fie unul dintre autorii catalitici pentru poezia română. El unește în scrisul său trei calități formidabile, pe care le regăsim la alții poeți, dar aproape niciodată reunite toate trei. În primul rând, o atitudine anarhică extraordinară. Un poet trebuie să fie puțintel anarhist sau chiar într-o doză mai mare. În al doilea rând, o reciclare a tradiției la o scară uluitoare. Reciclează nu doar tradiția întregii poezii americane, ci a poeziei europene, chinezești ș.a.m.d. Și în al treilea rând, are obsesia asta pentru imagine, calofilia imaginii poetice făcută exemplar. Deci: anarhie, tradiție și imagine. Noi avem de pildă poeți anarhiști formidabili, cum a fost Marius Ianuș. Dar lui Ianuș îi lipsește rapelul acesta la tradiție, intertextualitatea extraordinară, care dă atâta consistență poeziei. Avem poeți intertextuali formidabili, cum e Mircea Ivănescu, dar care nu e un anarhist. Dar Pound le are pe toate trei și cred că poeții români tineri pot învăța de la un mare maestru importanța tuturor acestor trei calități în propriul scris.

SB: Mai traduci și altceva acum, care ar putea să iasă într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat?

RV: Eu sunt antamat pentru ediția Pound pe termen lung. Acest prim volum, care va apărea, va conține poezia scrisă între 1908 și 1920. Apoi, anul viitor, (2015, n.n.) o să traduc cele două eseuri ample, ABC of Reading și Guide to Kulchur, cele două eseuri fundamentale ale lui Ezra Pound. Iar în anul 2016 o să traduc integral Cantos-urile, care vor apărea în două volume probabil. Pentru mine, deocamdată, traducerea înseamnă traducerea din Pound, pe termen mediu. Dacă mă întrebi ce aș vrea să traduc, aș spune că vreau să-l traduc pe Philip Levine, un poet american la care eu țin foarte mult. L-aș traduce pe el, dacă va fi vreun editor interesat cândva. Am câțiva poeți americani la care țin foarte mult și cred că Levine e genul de poet care, de asemenea, ar face bine literaturii române. Eu sunt un tip liberal-consevator, deci de centru-dreapta, dar Levine e un poet stângist, un poet socialist, foarte apropiat de muncitorii din Detroit, despre care a scris poeme absolut extraordinare. Genul ăsta de poet stângist, dar minunat cred că ar face foarte bine literaturii noastre. Ar arăta, pe de o parte, dreptacilor cum trebuie să scrie un poet de stânga și cât de adevărat și de autentic poate să fie, și ar arăta și stângiștilor ce înseamnă un poet de stânga adevărat, nu militant, tezist și ideologist până în pânzele albe, ci cu empatie și cu sensibilitate adevărată.   

SB: Avem foarte puține traduceri de poezie din alte limbi în limba română în ultimii ani. Crezi că lucrurile o pot lua pe o traiectorie pozitivă?

RV: Aici tind să fiu mai degrabă pesimist, pentru că mă gândesc la efortul financiar al editorilor. Sunt sigur că nu mai e posibilă în zilele noastre o antologie ca cea a lui Baconsky, ca Panorama Poeziei Universale Contemporane. Nici un editor nu ar mai investi într-un cărțoi de 1.000 de pagini în format uriaș, pentru că nu are forța financiară să o facă.

SB: Și nici nu există cerere pe piață în momentul ăsta.

RV: Eu cred că cerere ar exista. Dacă e să mă iau după cifrele date de Denisa Comănescu într-un interviu la Bookfest, în primăvară, sau anul trecut la Gaudeamus, Cartea neliniștirii a lui Pessoa s-a vândut în aproape 10.000 de exemplare. Ceea ce este absolut extraordinar. Deci cerere există, chiar dacă acest volum al lui Fernando Pessoa se află pe muchia dintre jurnal și poezie. Dar dacă o astfel de cate s-a putut vinde în câteva mii, aproape 10.000 de exemplare, nu înțeleg de ce alți poeți la fel de buni și de seducători nu s-ar putea vinde în câteva mii, ceea ce i-ar face vandabili. Dar e mai complicat, e vorba de drepturile de autor. Uite, la Pound, pentru primul volum s-au plătit 3.000 de euro drepturi de autor. La Berryman, pe care l-am tradus… eu am vrut să traduc toate Dream Song-urile, dar cei care au drepturile de autor au cerut 10 euro per poem. Cum Dream Song-urile sunt 385, aritmetica e simplă. Ar fi fost o sumă mare pentru o editură din România. Pentru o editură ca Max Blecher e o sumă de care nu ne putem apropia. Din considerente financiare, în primul rând, nu se fac aceste ediții. Oameni care să le poată face avem, sunt convins. Sunt traducători buni, nu numai în generația noastră, care pot face bine aceste lucruri. În reviste încă se poate face. Un exemplu e revista Zona Nouă de la Sibiu, unde Vlad Pojoga și echipa lui fac o treabă grozavă și traduc. Numerele s-au transformat în niște mici antologii tematice de 100 de pagini fiecare, în care sunt traduși tineri poeți spanioli. La nivel de reviste se poate face, la nivel de cărți mă tem că trebuie să așteptăm cca editurile să capete mai mult cheag, mai multă consistență financiară, ca să putem tânji din nou la ediții de genul ăsta.

SB: În final aș vrea să te întreb ce carte ai în momentul ăsta pe noptieră…

RV: Eu sunt un cititor de tip sandwich, citesc mai multe deodată, ca majoritatea cred. Însă, dacă e să numesc așa, la repezeală, ce am pe noptieră, ți-aș spune în primul rând de Radu Cosașu – Supraviețuirile VI. Apoi, ți-aș mai putea enumera una din cărțile lui Philip Levine, despe care îți spuneam mai devreme, What Work Is. Ți-aș putea enumera un roman pe cae tocmai l-am încheiat, un roman al unui rus formidabil, Evgheni Vodolazkin. Cae se numește Laur. A apărut recent laa Humanitas Fiction. A fost o carte revelație pentru premiile recente din Rusia. Iar dintre debutanți, ca să spun și doi debutanți români, îmi plac foarte mult câștigătorii concursului Alexandru Mușina pentru debut: Ioan Șerbu  și Sabina Comșa. Mi s-ar părea foarte nedrept ca ei doi să nu fie prezenți la Premiul Eminescu. La fel ca și Ștefan Ivas și ca alți doi, trei debutanți de anul acesta.

4 decembrie 2014, FILB.

surse bibliografice consultate:

http://raduvancu.unspe.com/2012/02/radu-catre-claudiu-al-cincilea-raspuns.html
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=508
http://www.lapunkt.ro/2013/02/23/adio-icr/
http://semnebune.ro/2013/interviu-cu-radu-vancu/#axzz3NZvybeid
http://www.contributors.ro/author/gabriel-liiceanu/

surse foto: facebook-ul și blog-ul autorului.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat „Rock în Praga” în 2011 și „#kazim (contemporani cu primăvara arabă)” în 2014 la editura Herg Benet.

Număr articole publicate : 392