Portretul lui Murakami la tinerețe

asculta-cum-canta-vantul-pinball-1973_1_fullsizeÎntotdeauna mi-a plăcut să citesc toată opera (dacă se poate, dacă o găsesc, dacă e tradusă) a unui scriitor pe care îl descopăr și care îmi spune mai mult decât alții. Chiar și copil fiind, citeam toate poveștile unui autor care îmi punea imaginația la bătaie, de genul lui Petre Ispirescu sau Andersen. Nu tot timpul citesc organizat, cronologic opera unui autor și de cele mai multe ori citesc destul de haotic, dar într-un fel sau altul ajung să îmi îndeplinesc fanteziile livrești. Îmi place să descopăr o evoluție sau o involuție, o continuitate sau o schimbare de paradigmă, îmi place să văd cum teme sau idei au trecut dintr-o operă în alta, au evoluat sau s-au schimbat. De multe ori mi s-a întâmplat să văd că un autor a schițat într-o carte de tinerețe niște idei pe care le-a fructificat mai târziu.

La fel mi s-a întâmplat cu autorul japonez , autor pe care l-am citit aproape în întregime și  ale cărui cărți m-au sedus. De ani de zile, așteptam să se traducă și la noi primele sale două romane, Ascultă vântul cum cântă și Pinball, 1973, cele care formează, alături de În căutarea oii fantastice, așa-numita Trilogie a Șobolanului (de la numele personajului care apare în toate cel trei romane). Romanul Dans, Dans, Dans este considerat o urmare a acestei trilogii, dar este scris la mulți ani distanță și doar tangențial mai are de-a face cu cele trei romane.

Trebuie să spun că nu este vorba despre o trilogie clasică, cu aventuri și povești care se continuă dintr-o carte în alta, fiindcă romanele în sine nu au o structură rigidă și statornică, ci sunt mai mult întâmplări prin care trec o serie de personaje, cele mai multe banale, personaje care trec dintr-un în altul și apar în diferite ipostaze și la diferite vârste. Ele beau bere, povestesc amintiri, se întâlnesc, au aventuri scurte apoi dispar.

De exemplu, în Ascultă vântul cum cântă și Pinball, 1973, cele două romane reunite în ediția românească în același volum, primele pe care le-a scris și publicat Murakami, avem un narator fără nume, care pare a fi același, în mai multe ipostaze ale vieții sale (ba când avea vreo 20 de ani, ba când se apropia de 30), îl avem pe J., taciturnul chinez în al cărui bar se petrece o mare parte a narațiunii și pe Șobolan, al cărui nume real nu-l știe nimeni, dar care trece prin ambele romane ca o fantomă, mereu în căutare a ceva. De abia în al treilea , În căutarea oii fantastice, observăm cum începe să se lege ceva din structura sa și cum încearcă să descopere ceea ce caută de două romane încoace.

Dar în aceste romane, autorul pune accent cel mai mult pe acest narator misterios, un tânăr care, în primul roman, este student la biologie și își face veacul prin barul lui J., cunoaște o femeie cu trecut incert, pe care o salvează dintr-un pericol și cu care are o aventură, iar în al doilea este un tânăr care pune bazele unui birou de traduceri, împreună cu un prieten și are obsesia de a găsi un anume joc de pinball, Nava spațială, pe care îl jucase până la epuizare cu câțiva ani în urmă, în același bar al lui J., transformat acum într-o gogoșărie.

Nimic nu este statornic în romane, timpul cu atât mai puțin, care trece destul de bizar, ba se întoarce, ba curge repede, ba stă, ba se aruncă spre viitor.Asculta cum canta vantul - main image Murakami, încă de pe acum, are o relație ciudată cu timpul și personajele lui la fel par să aibă. Timpul este relativ, are toane și prinde personajele într-o peregrinare uneori absurdă, dintr-un moment în altul, fără a crea ceva definitiv. Oamenii sunt niște umbre care doar trec prin viață, cunosc alți oameni, de cele mai multe ori sunt foarte singuri, fără o identitate bine revelată și cu un trecut încețoșat. De exemplu, în Pinball, 1973 apar de nicăieri două gemene care locuiesc cu naratorul fără nume, el nu le cere explicații, ele nu le dau și doar trăiesc în același loc, în pace și armonie, cum s-ar spune, apoi dispar.

Episoadele în care ele apar sunt încărcate de un farmec aparte, fiindcă creează o atmosferă nostalgică și ludică ce te cuprinde. De fapt, ambele romane au această aer de miraculos banal, de frumusețe cețoasă, de zile crepusculare. Încă de pe acum, Murakami este influențat de literatura americană, aceste două romane păstrează foarte puțin din societatea japoneză, doar câteva detalii. În Ascultă cum cântă vântul, cea care are o aventură cu naratorul fără nume, este genul de om pe care îl întâlnești într-un bar, despre care nu știi nimic, care are o poveste pe care nu o spune, dar este acceptată de toată lumea ca fiind de-a casei, apoi dispare fără urmă. Ca într-un film noir.

Cum spuneam, îl recunosc pe Murakami cel de mai târziu în aceste romane. Stilul său nu este pe de-întregul format, dar există teme și obsesii care vor crește mai apoi. Se vede clar o evoluție în viitor, dar și aceste cărți sunt incredibil e bine scrise. Mi-a mai plăcut și că, în primul roman, el inventează un scriitor, pe Derek Hartfield, pe care îl face contemporan cu Hemingway și Fitzgerald, dar despre care spune că nu a avut succesul lor. Acesta e de fapt un pretext pentru a scrie despre scris, o temă pe care o va mai relua și în alte romane. Spune la un moment dat:

Nu există scriere perfectă. Însă, când venea momentul să aștern ceva pe hârtie, mă încerca mereu o senzație de disperare, pentru că domeniile în care îmi permiteam să scriu erau limitate. De exemplu, dacă trebuia să scriu despre elefanți, habar nu aveam cum să abordez subiectul.

Bildschirmfoto-2011-08-30-um-06.28.32-300x272Interesant e că, în viitor, Murakami va aborda subiectul în povestirea Elefantul a dispărut. Și multe altele pe care le schițează în volum: fântânile din Cronica păsării-arc, elementele fantastice și pisicile din Kafka pe malul mării, femeile aeriene și posesoare de secrete din cam toate romanele sale viitoare și multe altele. Acestea nu sunt romane perfecte, nici complete, sunt romanele unui om care învață să scrie, dar care deja știe despre ce vrea să scrie, știe ce îl pasionează și ce la ce se pricepe. Sunt două romane pline de tristețe, de tinerețe, de dragoste, muzică, senzualitate sau mister. Le-am citit dintr-o suflare și mi-au plăcut mult. Am recunoscut ceva și din romanele lui Modiano, mai ales în atmosferă și personaje. Sunt lecturi de neratat pentru un cititor de Murakami și chiar cred că cineva care nu a citit nimic de el ar putea începe cu ele.

Titlu: Ascultă cum cântă vântul. Pinball, 1973
Autor:
Traducere de: Angela Hondru
Editura: Polirom
An: 2015
Număr pagini: 288
Preț: 34.95 lei

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Ion-Valentin Ceaușescu

Ion-Valentin Ceaușescu
Absolvent al Facultății de Litere (secția L.U.C.) și al masterului T.L.-L.C. (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). Prezent cu o povestire în volumul colectiv „Ficțiuni reale”, coordonat de Florin Piersic Jr., ed. Humanitas. În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.