Când a luat Premiul Nobel, Patrick Modiano era, pentru mine și o mare parte din cititorii români, un ilustru necunoscut. În primele zile de după anunțarea premiului nici nu am știut dacă există vreo carte de-a lui în vreo librărie. Apoi, am aflat că există În cafeneaua tinereții pierdute, un roman al cărui titlu m-a atras. Am scris pe blogul personal un articol în care spunem, printre altele, că îi voi da o șansă acestui francez timid, retras, căruia îi face plăcere să scrie, dar nu să și iasă în lume.
Modiano mi s-a relevat încet-încet ca un personaj din propriile sale cărți, un căutător de amintiri, un fugar din fața propriului trecut, un om care preferă meditația, discuțiile, singurătatea uneori, și care la prima vedere nu pare cine știe ce, dar apoi se dezvăluie puțin câte puțin până ce începi să înțelegi câte ceva, dar niciodată totul. După În cafeneaua tinereții pierdute am citit Micuța Bijou, Dora Bruder (recenzie aici), Caterina Categoric (care este o mică bijuterie literară, ilustrată magnific de către Jean-Jacques Sempé), Strada dughenelor întunecoase (recenzie aici) și acum, Suspendarea pedepsei, tradusă foarte bine de poetul Constantin Abăluță.
Recunosc că, dacă la început nu i-am dat aproape nicio șansă, după câteva lecturi am am început să înțeleg fascinația discretă a acestui autor. Tot nu cred că ar fi meritat un Nobel, dar cu siguranță Modiano este un scriitor fascinant și unic în felul său. Stilul m-a atras cel mai mult și fragmentarismul aparent al romanelor sale, care se regăsește și în Suspendarea pedepsei, un titlu ales deloc întâmplător, dar a cărui semnificație scapă chiar și după lectură. M-a trăsnit semnificația acestuia de abia la câteva zile după lectură când, mergând pe o stradă din București, la căderea serii, în drum spre casă, m-am simțit dintr-o dată unul din personajele sale, dintre cele ce merg agale, cu un aer puțin absent, cu gândul la trecut și fără a da prea mare importanță lumii dimprejur. Nu o să zic ce cred eu că înseamnă, sunt sigur că o să vă dați singuri seama și tocmai aceste momente de după lectură în care meditezi, chiar absent, la ce ai citit, sunt parte din farmecul lecturii unei cărți de Modiano. Știu, în general se poate spune asta despre orice lectură, însă în cazul de față post-lectura are o importanță chiar însemnată între procesul de lectură, asimilare și înțelegere a unui roman al autorului francez.
Acest roman este, cred, singurul autobiografic asumat. Dacă în alte romane autorul își inserează în mod evaziv și discret amintirile, aici chiar reconstituie perioade din viața sa, făcând multe prolepse. De exemplu, la un moment dat întrerupe firul acțiunii, care este neliniar și este format din mici fragmente care se continuă, bucăți de întâmplare și vis, pentru a se deplasa mulți ani în viitor, pe vremea când scria primul roman. Pentru a înțelege mai bine, trebuie spus că Suspendarea pedepsei are în centru un copil, chiar pe Modiano, care este alintat Patroche și pe fratele acestuia.
Părinții lor sunt aproape absenți în toată cartea, sunt pomeniți doar de câteva ori (tatăl mai apare în momentele importante), ni se spune că sunt în diferite colțuri ale lumii, și ei cresc într-o casă cu mai multe femei, figuri exotice și stranii: Albă-ca-Zăpada (bona, care nu este numită, dar pe care, datorită aspectului, copiii o numesc așa: „fata aceea tăcută și cu coc negru și ochi palizi era un personaj dintr-o poveste. Îi spuneam Albă-ca-Zăpada”, p. 34), Annie, Micuța Hélène și Mathilde. În casa lor apar personaje masculine dubioase, bărbați fermecători și bogați, despre care copiii nu știu mai nimic și implicit nici autorul nu spune, dar care cu siguranță au legături cu lumea interlopă, sau cel puțin conduc afaceri care au doar tangențial legătură cu legea.
Unul din ei, Roger Vincent (celălalt este Jean D.), are o mașină scumpă și decapotabilă cu care îi plimbă pe copii. Se pare că și femeile sunt implicate
în afaceri stranii cu acești bărbați, dar Modiano este extrem de zgârcit cu detaliile. Dar asta face parte din farmecul scrierilor sale, el nu ne spune o poveste, doar ne face un contur, ne lasă pe noi să trasăm liniile. În schimb, este un maestru indiscutabil al atmosferei. Curg nostalgia, amintirea și visul din paginile sale. Cele mai mult din operele sale sunt plasate în timpul Ocupației, înainte de război sau imediat după, iar aerul de incertitudine care domnea în acele timpuri este perfect transpus în cărți. Apar ruine, personaje care merg la cinema, prin restaurante, discută despre literatură, fumează, beau, dar nu peste măsură, și în general nu se îndreaptă în vreo direcție anume.
Personajele lui Modiano sunt mai mult niște umbre, sunt tot niște contururi. Nu știm despre ele decât strictul necesar și el ni le prezintă ori rememorând ceva, ori făcând ceva, dar nici acel ceva nu e dus până la capăt. Asta dă aer de vis, de personaje visate. De fapt, explicația pentru acest lucru este că Modiano scrie ca și cum și-ar reaminti ceva, aș putea spune că el practică scrisul-amintire. Când ne amintim ceva noi nu avem o ordine exactă a lucrurilor, oamenii nu ne apar aievea, nu știm chiar tot ce au zis într-un moment și în general, în amintire cam totul este încețoșat. Când citești un roman de Modiano, iar Suspendarea pedepsei nu face rabat de la regulă, de fapt citești o amintire. Incertitudinea creatoare a cărții lui Modiano dă farmec literaturii sale. Prin faptul că doar arată și apoi te introduce într-o stare de nostalgie el de fept te prinde în cartea lui și, ca cititor, rămâi în ea mult după ce ai terminat. Aș putea spune chiar că acest fel de a scrie nu numai că îl definește pe Modiano ca autor și îl delimitează de alții ci este o formă de a transforma lumea în literatură.
El nu scrie romane, el scrie literatură. Modiano, în fapt, toată viața lui scrie o singură operă, o singură carte, iar bucăți din cartea asta mare reprezintă cărțile lui mici. Nu se bazează pe reguli, nu face experimente, nu îi pasă exagerat de mult de evoluția personajelor, el face literatură și literatura este o formă de a spune nespusul, de a transpune în cuvinte o stare sau o perioadă, o idee, o întâmplare. Iar în Suspendarea pedepsei (publicată în Franța pentru prima dată în 1988), Modiano își reamintește o perioadă cețoasă din viața Parisului, cu oameni dubioși, dar blânzi, care se descurcau și trăiau într-un ritm demult pierdut și o face bazându-se pe amintire. În fapt, scrie despre o lume interioară, fiindcă contează mai puțin faptele și mai mult felul în care acestea schimbă ceva. În final, o să mai zic doar atât: Modiano m-a convins ușor-ușor și îmi doresc să citesc cât mai mult din el, fiindcă ne întâlnim în multe vise și obsesii (creatoare) comune. Îl recomand celor care vor literatură și nu neapărat povești, cu toate că Modiano caută și știe destule.
Autor: Patrick Modiano
Titlu: Suspendarea pedepsei
Traducere din limba franceză de: Constantin Abăluță
Prefață de: Olivier Adam
An apariție: 2015
Detalii tehnice: hardcover, 160 p, 130×200
Preț: 22.2 lei
(foto)
