Mecanica fluidului sau jurnalul colant al lui Gheorghe Crăciun

, scriitor postmodern al generației optzeciste, a făcut parte din așa-numita grupare „textualistă”, alături de Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene și membru activ al cenaclului Junimea, condus de Ovid S. Crohmălniceanu. Gruparea din care a făcut parte a fost considerată a fi una underground în raport cu cealaltă dominantă a vremii, mai biografistă. Totuși, și această grupare a reprezentat un nucleu de forță al începutului postmodernismului românesc, găsindu-și sursele de inspirație în teoriile structuraliste și telqueliste ale Franței anilor `70 sau în practicile narative ale noului roman francez.

Din aceste considerente, Mecanica fluidului pare a fi o colecție de proze sau nuclee narative de constructe lingvistice reunite sub o formă de poetic și poietic, care-i poate oferi cititorului nu atât o plăcere estetică, cât una intelectuală, pentru că ea reunește într-un spațiu literar lingvistic și poetic, reflecții eseistice despre scris, despre , despre limbaj, despre sintaxa și gramatica interioară a scrisului. Până să ajungă în forma finală, cartea a împrumutat diverse titluri: „” sau „Carte pentru identitate”, dar chiar și fără aceste informații se poate observa căutarea unei identități auctoriale încă din primele pagini:

Să notez. Așteptare. Inhibiție în fața hârtiei? Mai degrabă ar trebui să vorbesc despre trupul care e obligat să se transforme într-un spațiu sintactic, lingvistic. (p 15)

Structura cărții nu este întâmplătoare, fragmentele sunt selectate urmând o anumită logică astfel încât împreună alcătuiesc un senzorial susținut de o anumită cerebralitate lingvistică și extrem de atractivă, de pildă sunt numeroase construcții seducătoare precum: „pisica colant”, „realitate insolitată”, etc. Desigur, scriitura lui Crăciun nu se limitează la aceste exemple. Descrierile hipnotice de obiecte, situații, stări, fragmentele de realitate însoțite de fotografii și desene ale autorului, precum și un de lectură care cuprinde citate din diverși autori (de la poeți universali, romancieri până la teoreticieni cu care intră în dialog comentând asupra unei idei) alcătuiesc țesătura fototextuală riguros construită. În centrul tuturor pare a sta preocuparea pentru limbaj și concretizarea lui în scris, precum și corporalitatea scrisului.

De aceea, pentru a vedea lumea în scris, pentru a-i restitui corporalitatea, scriitorul trebuie să atingă condiția orbului (p 107).

Iată de pildă o descriere al unui moment al zilei, în care se arată chiar procesul construcției unei astfel de descrieri:

Dar cerul e frumos și senin. Cer frumos și e vânt. Ca să pot respira cu plăcere a trebuit să-mi pot imagina cerul. La ora asta mi-am imaginat cerul de la ora asta cu toată seriozitatea. Am aflat că pot spune că cerul e frumos. Și ce am scris și așa mai departe. (p 116)

Sau despre momentul înserării, o propoziție precum „S-a lăsat seara” poate fi redată astfel:

Ea [seara] nu spune nimic despre dispariția treptată a luminii, despre răcoarea cerului și noile forme ale lucrurilor, despre liniște și despre melancolia ce mă cuprinde atunci, despre acea plăcută stare de anxietate a simțurilor și despre oboseala care se asociază întunericului din jur. (p 120-1)

Mai trebuie adăugat faptul că pe lângă numeroasele intertexte care însoțesc cartea și care se justifică prin plasarea în continuarea unor idei despre scris (reflecțiile despre scris se văd mai ales în fragmentele care poartă titlu de Grandagular) și fototextualitatea (cu un termen a lui Wright Morris) joacă un rol major. Relația dintre text și poate fi la o primă vedere foarte distanțată, dar în fond corespondența dintre ele capătă o coerență și o colaborare tandre, fără ca unul dintre cele două componenente să fie marginalizată sau subordonată celeilalte. Cel mai la îndemână exemplu în care se vede imediat cum funcționează fototextualitatea este o posibilă cheie de interpretare a cărții, concentrată într-o întrebare care funcționează ca un fel de punere în abis a ideei de scris: „Mă pot întreba: este proza pe care o scriu o urmă a trupului meu?” Iar ilustrația asociată este fig. 17, figură care reprezintă și coperta cărții din ediția de față.

fig. 17

Interesante sunt mai ales notațiile cvasi-teoretice despre actul de a fotografia, adiacent actului de a scrie, în care dificultatea de a surprinde lumea fotografic e uneori mai mare decât însăși exigența scrisului:

Obiectivul aparatului de fotografiat nu este ochiul meu. El nu vede ceea ce vede ochiul meu, ci cum vede el. Pentru a putea putea percepe lumea fotografic, ochiul are nevoie de educație. El trebuie să fie reeducat. Cred că diferența dintre actul privirii și cel al fotografierii este cu mult mai mare decât aceea dintre vorbire și scriere.(p 151)

Mecanica fluidului este o carte care se arată de la început extrem de intimă și transparentă, dar de o transparență calculată aproape științific, matematic, căci așa cum precizează și autorul în cronica propriei cărți:

Cartea e ciuruită sau, mai bine zis, legată prin desene și fotografii, păstrând momente din viața scriitorului. Ceea ce o aseamănă, spune autorul, cu știința care-i dă titlul.  (p. 198)

Aș rezuma într-o singură sintagmă impresia întregii cărți ca fiind un fel de jurnal colant (după „pisica colant”).

Titlu: Mecanica fluidului
Autor:
Editura: Cartea Românească
An apariție: 2014

Sursă foto 1,2,3

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Elena Donea

Elena Donea
A terminat masteratul de Studii literare din București. Îi plac poezia, teoria literaturii, literatura comparată, pisicologia și flanările lungi prin București.