Dacă v-ați întrebat vreodată cum să explicați unui copil de ce oamenii n-ar trebui judecați după „culoare”, v-am găsit cartea potrivită. Magee e un bun exemplu al inocenței, iar experiența lui s-ar putea să-i facă pe cei mici (și, desigur, și pe cei mari) să-și regândească prima impresie.
Magee, zis Maniacul a apărul în 2014 la Editura Arthur. Jerry Spinelli reușește să scoată în evidență aspecte pe care tinerii le pun la îndoială: școala, prietenii, familia, acasă. Cumva, el merge pe ideea basmelor de tip „așa nu” și arată viața unui mic fugar naiv, pierdut la granița dintre albi și negri.
Dar ceea ce într-adevăr le-a rămas în memorie în toți acești ani a fost nu ceea ce au văzut, ci ceea ce au auzit. Când trecea pe lângă ei, Magee spunea „Bună!”, apoi se îndepărta. Oamenii se opreau, clipeau, se întorceau înapoi și priveau lung după el, întrebându-se: „Oare îl cunosc pe puștiul ăsta?” Fiindcă nimeni nu saluta așa, din senin, persoane pe care nu le cunoștea. (p. 15)
Magee e un puști care ajunge, în fugă, în Two Mills, un oraș împărțit în East End și West End, în funcție de „culorile” locatarilor. Băiatul e găzduit de o familie de negri și dă de bucluc atunci când copiii din cartier îl iau la rost, el fiind alb. Stârnește admirația (și invidia) puștilor din oraș datorită aruncărilor lui de pe teren, vitezei, capacității de a dezlega noduri, ia în grijă copii mai mici, apoi fuge și se stabilește în țarcul animalelor de la zoo. Își găsește un alt tată și petrece cu el o vreme, cu alte aventuri.
Dacă nu îți pui în minte că e o carte pentru copii, intriga e destul de interesantă. O apariție misterioasă care nu se încadrează în niciun mediu, sau, mai degrabă, care pare a se integra în toate locurile în care ajunge. Personajele din jurul lui sunt bune, apoi rele, apoi bune din nou, din motive puerile – vă amintiți când vă supărați pe copiii din spatele blocului, dar vă trecea peste o oră și ieșeați la joacă iar? Atmosfera e aceea de calm, senin, exact precum par a fi gândurile Maniacului, ne-complicate și binevoitoare.
Maniacului îi plăceau culorile din East End, culorile oamenilor de aici. Nici în ruptul capului nu pricepea de ce cei din East End își spuneau negri. El se tot uita la ei, dar culorile pe care le vedea el erau așa: turtă-dulce, caramea cu lapte, caramea cu cacao, ghindă, cidru cu unt și cărămiziu. Niciodată lemn-dulce, care pentru el ar fi fost negru curat. (p. 58)
Iubesc volumul ăsta pentru ce ne învață. Prin ochii unui copil pentru care ești bun sau rău prin cum te comporți, autorul strigă nedreptățile rasiale și de status. Magee se înțelege bine și cu copiii albi și cu cei negri, e adoptat de o familie de negri și stă o vreme în casa unor puști albi de care nu se îngrijea nimeni. E iubit și de cei mici și de adulți, apreciat poate pentru firea lui neobișnuit de matură, de caldă. Mai târziu, el îl învață pe tatăl lui, îngrijitorul de la zoo, să scrie și să citească, fără reacțiile pe care oamenii le au în general față de un neștiutor de carte. E înțelegător față de cei care sunt răi cu el, ajută fără să vrea ceva înapoi, iubește animalele și respectă până și obiectele dragi oamenilor din jur. Nu îi pasă de legende urbane și stereotipuri, ci judecă totul prin ceea ce știe el a fi bine și rău, sigur și periculos, frumos și urât.
Magee este Maniacul pentru că este cel mai normal om de acolo, în afara unor șabloane, tabuu-uri și bariere impuse social. Cartea e surprinzător de educativă, printr-o poveste care captivează și care curge lin, fără noduri sau stângăcii. Pe scurt, un volum de făcut cadou de început de an școlar și un alt fel de-a spune: ești ceea ce faci.
Titlu: Magee, zis Maniacul
Autor: Jerry Spinelli
Editură: Arthur
Traducător: Tatiana Dragomir
Apariție: 2014 în România, 1990 în original
ISBN: 978-606-8044-99-6
Preț orientativ: 30 lei
