Lumina se vede cel mai bine din întuneric. Interviu Adrian Berinde (III)

(continuarea părții a doua a interviului din Mai 2015)

SB: Crezi că muzica ta stârnește emoție tocmai pentru că vorbește despre unicitatea fiecăruia, despre acea parte divină din noi? Chiar când vorbești despre hău, captivitate și negru de fum?

AB: Pentru că de-acolo se vede bine! Lumina se vede cel mai bine din întuneric și eu numai despre asta cânt, despre lumina din tine, pe care este imposibil să n-o vezi… Dar trebuie să închizi ochii, ca să poți vedea mai bine ce strălucește în beznă, ce te atrage, ce recunoști ca fiind numai al tău, ceva ca un fel de pattern maiestuos din care n-ai mai vrea să ieși…

SB: Dar în momentul când dai de acel ceva maiestuos din adâncul tău, captivitatea în sistem nu devine, oare, și mai insuportabilă? Devii un sclav conștient, înțelegi că ești unul dintre ”uitații cei neîntrebați” care ”mănâncă firimituri” – cum îi numești tu într-un vers. Indiferent dacă ai leafă de mii de euro sau de câteva sute de lei, dacă te plimbi cu limuzina sau te-nghesui în tramvai, îți dai seama că tot un prizonier ești?

AB: Știi ce-nseamnă asta? Înseamnă că, printr-un miracol, cele două emisfere s-au apropiat și-ncep să se vadă una pe alta… Devii conștient pentru că vezi, pentru că ești mai aproape de motorul care animă partea întunecată, îi auzi zumzetul… Și cu cât ești mai aproape, cu atât ești mai conștient și ai mai multe șanse să n-o mai lași să-ți conducă viața… Sigur, există și locuri bune pe vaporul ăsta, care ne poartă pe râul vieții… Unii au bilet de lux, alții la clasa a III-a, însă un lucru e cert – vaporul merge din punctul A în punctul B, traseul e același, pentru toți… Cu alte cuvinte, Matrix-ul a reușit să ne priveze de instrumentele de care avem nevoie pentru a ne trăi existența la o altă dimensiune, cea pentru care am venit. De-aceea aici suntem prizonieri, suntem captivi într-un inutil, într-un cerc vicios, în care ne-nvârtim în virtutea inerției… Ne-nvârtim, și ne-nvârtim, și ne-nvârtim încontinuu… Toți avem ceva de făcut; toți alergăm după nimicuri; toți ne împiedicăm de nimicuri, care devin drame; toți trăim aceleași întâmplări, aceleași situații, doar cu alte detalii… Nu trebuie să uităm niciodată că preocuparea principală a sistemului este aceea de a ne ține ocupați… Aici e mâna Matrix-ului, a societăților, este mâna acestui mare șef de pușcărie… Pentru că eu cred că noi suntem într-o pușcărie aici, care e construită de propria noastră minte. Dacă am putea scăpa de-acolo, s-ar schimba tot… Se vorbește destul de des în ultima vreme despre ridicarea conștiinței, e la modă… Uneori am senzația că toată lumea așteaptă acasă, în lotus, să i se ridice conștiința (râde)… Nu cred că lucrul ăsta se va întâmpla așa, pentru că e prea puțin, trebuie să facem mult mai mult. Lupta se dă cu un monstru imens și ca să te poți bate cu el, trebuie să crești altfel decât cum vrea el să te crească. Trebuie să înveți să lupți, să înțelegi cum să îi găsești punctele slabe, ca să-I poți dovedi într-un final și lupta ta pe Pământul ăsta să nu fi fost degeaba.

adrian 6_.SB: Crezi că muzica poate fi o modalitate prin care acest monstru poate fi învins? Poate fi muzica, prin ea însăși, o scăpare?

AB: Muzica poate fi folosită ca un tunel, ca un mobil – ceea ce, de altfel, și este. Ea duce informație și, în același timp, aduce omul la informația primordială, pe care i-o servește gata vibrată… De aceea cred că mesajele transmise prin muzică sunt recunoscute instant și pătrund atât de adânc în ființă, de aceea trezesc emoții atât de puternice… Și omul focalizează pe cel care a transmis mesajul, se uită spre ”cel care spune”, dar el, ca individ, nu are foarte mare importanță, e doar un mesager.

SB: Și tu ești doar un mesager?

AB: Sigur că da! Sunt un mesager care duce o veste spre ceilalți, trecând-o prin sine.

SB: Și vestea e care?

AB: Vestea este că orice se poate, orice e posibil! Acest ”orice” înseamnă un număr infinit de posibilități… Trebuie doar să ne destupăm la capnumai așa vom vedea cum tot ceea ce ni se pare imposibil sau bizar, tot ceea ce credem că ”nu se poate” sau ”nu se face”, devine posibil, tangibil, uzual… Orice se poate!

SB: Această formă de optimism se regăsește în atmosfera albumului „”, cel pe care îl lansezi chiar acum? Titlul pare o mărturisire de credință în bine, în înfinitatea posibilităților, în iubire… După șase albume pline de tenebre, furie și revoltă, este cel de-al șaptelea album un semn că a văzut lumina?

AB: Nu știu dacă am văzut-o, dar cu siguranță m-am apropiat mai mult de ea… Când ai ieșit din Matrix și te-ai lăsat mângâiat de Lumina-Sursă, nu mai trebuie s-o vezi, știi că există… Din momentul acela, întoarcerea ta este cu totul alta, vei fi complet schimbat, vei fi altcineva. Amintirea acestui bine nu e ca nostalgia paradisului pierdut, nu are nod în gât sau regret… E o amintire tonică, proaspătă și eu am încercat să o redau cât mai coerent, cât mai precis…

SB: ”Am ochii închiși de-atâta lumină” asta vrea să ne spună? Ochii închiși înseamnă privirea spre sine, introspecția, iar lumina este cea care vine dinăuntrul nostru, de la divinul acela, ascuns în noi?

AB: Absolut! Dar nu trebuie să uiți că lumina asta e stâns legată de imaginea fluturelui, care este rezultatul unei munci imense, a unui drum extenuant de la larvă, prin cocon, până la fluture… Uneori doar pentru a zbura o zi… Pentru mine, acesta este simbolul unei treziri – o trezire la conștiința a cine ești, a cine ești menit să fii…

SB: Dar poți să ai aceeași stare de bine și în fața luminii Soarelui, nu crezi? Mai ales că pare că tu îl adori – îl pomenești adesea în scrierile tale.

AB: De câte ori ai să întâlnești Soarele în cântările mele, ai să vezi că el este, de fapt, o poartă, substituie o poartă, un loc de trecere…

coperta ATAT DE BINE SB: Soarele nu e singurul element cosmic pe care îl folosești în poezia ta. Marte, Venus, Luna, Ursa Mare sunt și ele acolo… Și tu pare că te miști printre ele cu naturalețe, așa cum spui: „deseară, de mă supăr, mă reîntorc pe Marte”.

AB: Da, pentru că sunt conștient de apartenența noastră cosmică. Noi nu suntem numai ceea ce se vede în oglindă. Noi suntem tot, noi suntem imenși! Noi stăpânim acest univers, cumva… Universul ăsta e al meu, îl simt ca al meu, este universul meu – de-aceea vorbesc despre el, ca despre ceva cunoscut. Știu că noi suntem parte din tot, totul acesta e al nostru, noi suntem el, nu știu cum să explic altfel… N-aș fi ajuns să înțeleg asta dacă nu aș fi exploatat zona cea mai periculoasă, dar și cea mai extraordinară – zona emoțională, dacă nu m-aș fi lăsat purtat de fluid, de curent… Nu a contat nici unde mă duce, nici ce zice lumea…

SB: Deci ”lumea ta” este mult mai mare decât cercul strâmt pe care îl poate percepe privirea, chiar dacă, după cum bine vezi în jurul nostru, oamenii de-abia sunt conștienți că aparțin unei comunități.

AB: Noi suntem o familie de stele călătoare, toți suntem niște stele călătoare – trebuie numai să conștientizăm asta, să înțelegem că suntem parte dintr-o mare, imensă familie. Asta îți va da un sentiment de liniște, de siguranță, de miracol… De aceea am putut să scriu așa, având o viziune de ansamblu… Și de aceea am compresat, în cuvinte simple, idei contrastante sau imagini care par bizare, pentru că am lăsat mai mult simțirea să se exprime și nu logica… Importantă e starea pe care o transmite poezia, iar starea aceea are logica ei. Și dacă urmăresc firul din mintea mea, cuvintele îmi vin, îmi cad ca o potriveală…

SB: Ce ai vrea să le spui celor care îți știu muzica, despre acest nou album? La ce să se-aștepte?

AB: Îmi place să cred că am o poveste de spus, din care o parte am spus-o pe șapte albume. e un disc mult mai luminos, dar nu este mai cuminte, în nici un caz! Protestul împotriva amprentelor sociale, trasul de mânecă, denunțul umbrelor care ne otrăvesc viața – toate există în continuare, chiar ascunse în forme poetice… Eu simt acest album ca pe un intermezzo în parcursul meu, un moment de reflecție, de respiro… E o etapa care mă mulțumește profund, pentru acuratețea cu care am reușit să redau ceea ce simt. Povestea mea va continua, cu siguranță, doar modul de exprimare va fi, poate, diferit. Mai am multe de spun, poate de-asta și trăiesc… Cred că ceea ce am de spus este însăși energia mea vitală, iar eu am ales să mi-o consum și mi-o reînoiesc așa – scriind, pictând, cântând.

SemneBune mulțumește pentru amabilitate, urează sănătate și multe opere artistice în continuare!

(foto: arhiva personală a artistului)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Colaborator SB

Absolventă a Academiei de Teatru și Film București și premiată la secțiunea proză scurtă în 2013 la Concursul de debut literar IDC, Dana scrie despre film, pe care-l consideră, asemeni cărții, un prieten pe viață: „În această rubrică nu fac critică de film, ci doar vă vorbesc despre câțiva dintre prietenii mei”. Dana e pasionată de astrologie, artă și călătorii.

Număr articole publicate : 16