Lumea lui Stoner

coperta11În istoria literaturii se întâmplă deseori ca o carte bună să nu aibă deloc succes sau să aibă un succes mediu la data publicării ei și mai apoi,  la mulți ani după, când autorul e de mult oale și ulcele, acea carte să înceapă să fie citită și discutată, să devină un must-read, să i se atribuie statutul de capodoperă. Și oamenii se întreabă: dar cum se face că tocmai acum se întâmplă asta?De ce durat așa de mult până când și-a găsit locul ei? Nimeni nu poate să dea un răspuns definitiv: pur și simplu se întâmplă. Cineva spunea că o  carte bună își face singură loc în lume și își găsește singură oamenii care să o citească, odată scrisă autorul ei nu mai are control asupra ei.

Literatura are propriile ei reguli, uneori neînțelese și poate dura foarte mult până când o carte sau un autor își găsește locul în lumea cititorilor. Cu toții avem astfel de exemple: de la Stendhal, care în timpul vieții de abia reușea să vândă câteva zeci de exemplare din cărțile sale, spre a deveni apoi, la aproape un secol de la moarte un autor canonic, care s-a tradus în toate limbile lumii, până la soarta romanului Conjurația imbecililor de John Kennedy Toole, al cărei autor s-a sinucis din disperare că nimeni nu vrea să îi publice cartea, ca mai apoi, la câțiva ani, mama lui să reușească să găsească un editor, iar cartea a câștigat Premiul Pulitzer și a devenit un fenomen. Acesta este și destinul cărții despre are scriu acum.

John Williams s-a născut pe 29 august 1922 și a murit pe 3 martie 1994. A fost profesor universitar, editor și scriitor. A publicat 4 romane, printre care și Stoner, în 1965 și 2 volume de poezie. Când a murit, lucra la o nouă carte, pe care nu a mai terminat-o niciodată. În 1972, romanul Augustus a câștigat National Book Award. John Williams a dus o viață normală, a cunoscut un succes mediu și a murit. Și aceasta putea să fie toată povestea. Din când în când cineva ar mai fi dat peste o carte de-a lui și ar fi zis: scria mișto, tipul! Dar nu a fost să fie așa. Romanul său, Stoner, avea alte planuri și la câțiva ani după moarte autorului, oamenii au început să citească această carte, s-a răspândit vorba și în 2013, The Guardian scria că Stoner este: „the must-read novel of 2013”. Și cartea s-a tradus în toată lumea, a devenit un autentic bestseller, oamenii au comentat-o pe bloguri, prin reviste, a devenit ceea ce se numește un fenomen literar, cu toate că, la prima vedere, cartea nu are ceea ce trebuie pentru a stârni controversă. Nu e înțesată de sex, nu e violentă, nu pune probleme sociale grave, nu e nihilistă, nu e nici motivațională, nu are acele elemente care în mod normal fac o carte dezirabilă pentru publicul larg. Mă gândesc și la un motiv pentru care nu a avut mare succes la publicare: era epoca beatnicilor, a eroilor, a rebelilor fără cauză, a experimentelor cu droguri, a libertinajului, a progresului, iar John Williams scrie despre mediul universitar, despre literatura veche, despre eșec. Probabil, contemporanii ori au considerat că romanul e plictisitor, ori nu voiau pur și simplu să citească o carte care să îi trezească din vis.

Cu siguranță, cartea este o mostră de literatură de cea mai bună calitate, este ceea ce se numește literatură mare, bună, care sfredelește creieruljohn-williams-stoner-290 cititorului. Ca mai toate cărțile mari, abordează teme vechi de când lumea: de data aceasta este vorba despre viață, moarte, adaptare, ratare, singurătate, suferință, dar și despre literatură, fiindcă personajul principal, cel care și dă titlul cărții, William Stoner, a fost toată viața profesor universitar la Universitatea din Columbia, și a predat cursuri despre literatura medievală, fiind specializat pe Shakespeare, Chaucer, dar și pe gramatică, retorică sau stil. Cartea spune povestea întregii vieți a personajului, a familiei sale, a colegilor săi, a studenților săi. Începe cu nașterea sa și se termină cu moartea acestuia și autorul reușește performanța de a scrie despre o viață în doar 270 de pagini. Evident, Stoner nu are o viață extrem de diversificată, cu multe aventuri, ba este chiar un om banal, mai degrabă șters, înspre finalul vieții chiar tipicar, malițios, dar consecvent. Își acceptă destinul, și doar de câteva ori, în momentele cheie, luptă și își impune voința. Iar acelea sunt mai mult decât fac unii oameni în toată viața lor. William Stoner nu este nici pe de-a-ntregul nefericit, are parte de bucurie, de iubire, chiar de un mic succes ca profesor.

William Stoner se naște în 1891, într-o familie de țărani simpli, care toată viața lor nu au făcut decât să muncească pământul. Sunt oameni îmbătrâniți înainte de vreme, înfrânți încă din tinerețe, care nu știu să își exprime sentimentele și nu fac decât ceea ce știu, nu ies din zona lor. Stoner crește în acest mediu, iar la un moment dat i se comunică de către tată decizia de a merge la facultate, unde va studia 4 ani agricultura apoi se va întoarce la fermă. Stoner acceptă fără să crâcnească și pleacă de acasă în singurul lui costum, pe care îl va purta toți cei patru ani. Dar odată ajuns la facultate începe să îndrăgească literatura datorită unui curs obligatoriu pe care îl avea:

A descoperit că nu se descurca la cursul introductiv de literatură la fel ca la celelalte cursuri. Cu toate că memorase autorii și operele și datele și influențele, puțin a lipsit să nu pice la primul examen; și a făcut aproape la fel de prost și la următorul. Și-a citit și recitit temele la literatură de atâtea ori încât pregătirea celorlalte cursuri a început să aibă de suferit; și totuși, cuvintele pe care le citea nu erau altceva decât cuvinte pe hârtie și nu găsea nicio utilitate acestei activități. (pp. 14-5)

Dar continuă, se zbate, citește și ajunge să înțeleagă literatura, dar în ciuda zbuciumului pe care i-l provoacă, reușește foarte greu să se exprime. Citește din ce în ce mai mult, devine un profesionist:

A început să îi fie ciudă pe timpul pe care îl petrecuse muncind la ferma soților Foote. Cum se apucase de studii târziu, simțea că nu are vreme de pierdut. Uneori, scufundat în cărți, îl izbea dintr-o dată revelația că sunt atâtea lucruri pe care nu le știe, atâtea cărți pe care nu le citise; și seninătatea pe care se străduia să o obțină se făcea țăndări în clipa în care realiza ce puțin timp îi oferea viața să citească atâtea, să învețe tot ce trebuia să știe. (p. 29)

Astfel că renunță la agricultură, devine doctor în filozofie la 27 de ani, se însoară, are o fată, predă toată viața, iese la pensie și moare în 1956. Cam asta e viața lui, rezumată, o viață banală, liniară. Și totuși, cartea este extrem de puternică, de o expresivitate a durerii, a banalului, a ratării atât de bine capturată încât îți creează o senzație fizică de neliniște.

Încă din primele pagini ale cărții, unul din colegii lui și unul din puținii prieteni, Dave Masters, îi face un profil care se dovedește o premoniție și o caracterizare atât de reală încât devine o punere în abis a întregii vieți care va urma:

Ești și tu un infirm – tu ești visătorul, nebunul într-o lume mai nebună decât el, tu ești Don Quijote al nostru din Vestul Mijlociu fără un Sancho, care zburdă sub cerul albastru. Tu ești suficient de deștept – oricum mai deștept decât amicul nostru comun. Dar tu ești atins, suferi de eterna infirmitate. Tu crezi că e ceva aici, ceva de descoperit. Ei bine, în lumea largă o să te dumirești foarte repede. Și tu ești croit pentru eșec; nu că te-ai lupta tu cu lumea. Ai lăsa-o să te mestece și să te scuipe și ai zăcea acolo, pe jos, întrebându-te ce n-ai făcut bine. Pentru că te-ai aștepta mereu ca lumea să fie ceva ce nu e, ceva ce n-are nici o dorință să fie. (pp.33-34)

Îl vedem pe Stoner cum se ratează treptat (în ochii lumii, cel puțin): își ia o nevastă obtuză și proastă care nu-l iubește, cu care nu se înțelege și care e mai mult absentă toată viața lor. Totuși, nu o părăsește. Au o fată care crește mai mult singură, sub dominația acestei femei care din ură pentru Stoner o îndepărtează de acesta. Însă el continuă să stea cu ea cât de mult poate. Colegii de facultate îl iubesc și nu prea, are un dușman de moarte, pe profesorul Holly Lomax, care îi face viața un coșmar pentru că, fiind un om al dreptății refuză să îi dea calificativul de trecere unui student protejat de acesta, dar el își continuă treaba cu perseverența celui care știe ce vrea și totuși nu poate face mai mult. Însă, înspre sfârșitul carierei, îl înfruntă pe Lomax cu propriile arme. Publică o carte, dar nu are prea mare impact. Cunoaște și iubirea, printr-o amantă, dar nu ține prea mult.

Când era extrem de tânăr, Stoner credea că iubirea e o stare absolută a ființei la care, dacă ai noroc, poți accede; a maturitate , ajunsese la concluzia că  iubirea  era paradisul unei religii mincinoase spre care omul ar trebui să privească cu neîncredere amuzată, cu disprețul blând al celui care a încercat-o pe pielea lui și cu o nostalgie jenată. Ajuns la mijlocul vieții, a început să înțeleagă că nu e o stare absolută, dar nici o iluzie; o vedea ca pe o devenire cât se poate de omenească, o stare inventată și modificată clipă de clipă și zi de zi prin voință, prin inteligență și cu inima. (p.191)

Cu toate acestea, la finalul vieții, William Stoner nu simte că s-ar fi ratat, a dus o viață normală, genul de viață pe care o duce o mare parte a populației, nici prea bună, nici prea rea, cu căsătorii mai mult sau mai puțin ratate, cu slujbe care nu aduc satisfacție, cu copii care cresc spre a nu face nici ei cine știe ce. Dar totuși sunt vieți și oamenii se bucură de ele. Prea puțini sunt excepționali, cei mai mulți nu fac prea multe.

Romanul lui John Williams este atât de bun pentru că reușește să exprime aceste lucruri într-un stil direct, epurat de sentimentalism, de adverbe, deWilliams-at-typewriter metafore. Romanul surprinde prin lipsa sa de fapte excepționale: Stoner nu participă la războaiele mondiale, nu vrea să schimbe lumea, nu visează onoruri, nu vrea să facă nimic care să îi hrănească egoul. Își propune lucruri mărunte: să fie profesor, să aibă o familie, să iubească, să scrie, să citească. Și, într-o mare măsură îi ies aceste lucruri. Dacă am citit toată cartea cu un sentiment de tristețe, de anxietate și mi-a părut rău de Stoner și am urât-o pe soția sa, la ultimele pagini m-am liniștit, odată cu acesta. Mi-am dat seama că am urât-o degeaba pe soție, fiindcă nici ea nu e mai fericită, e doar obtuză și o alegere proastă a lui Stoner, iar viața acestuia nu e chiar ratată, e doar banal de normală. Măiestria lui John Williams stă în puterea pe care o dă cuvintelor: exprimă în câteva fraze cam tot ce se poate exprima despre tema aleasă. Pe mine m-a doborât, m-a înfrânt cartea, m-a pus sa îmi vizualizez viața, să mă gândesc la multe din lucrurile la care nu vreau să mă gândesc. Citeam și mă lua cu frig și cu transpirație. Îți dă un sentiment tare straniu, de trezire la realitate, de pumn în plex. Dar asta trebuie să facă literatura bună, să trezească ceva, să rupă ceva în tine, fie că o face într-un mod amuzant sau din contră, cu tristețe.

Titlu: Stoner
Autor: Jon Williams
Traducător: Ariadna Ponta
Editura: Polirom
An: 2014
Număr pagini: 272
Preț: 29.95 lei

(foto: 1, 2)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

V. Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB.
Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth).
Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 230