Lansare la Gaudeamus: „Ferbonia” de Ioana Nicolaie

„Un super roman poliţist. Hârhâr! Noroc cu Fil, care s-a dovedit plin de curaj, dar şi cu mintea brici a Luviei. Au folosit până la urmă toate indiciile pe care le-am dat.“ – Piper, fals animal de companie

–

[…]

Dar de unde apăruse Piper?

— Dintr-o ţeavă, bineînţeles, îşi aminteşte deseori Fil. Totul s-a petrecut în săptămâna absolvirii, când zilele erau foarte strălucitoare, povesteşte el. Ne bucuram că se termina se instructajul şi că în curând o să fim împărţiţi pe tagme. Încă nu ştiam ce mă aşteaptă, deşi instructoarea de modelaj mă dădea mereu exemplu. Aveam calificative acceptabile la toate disciplinele, doar la năzărire, cum ziceam, nu reuşisem să trec nici măcar un test. O dădeam înainte cu nişte picioare de gigant şi cu un strănut care-ţi sparge auzul, până când Profesorul Vises începea să strige. „Stop! Mă scoţi din minţi! N-am auzit în viaţa mea prostii mai grozave!“ Mă simţeam mizerabil, nu înţelegeam ce se aşezase strâmb în capul meu. Eram o ciudăţenie, clar, ceva de tot râsul. Mi se dusese vestea şi printre cei din anii mai mici, aşa că nu mă miram prea tare că mă priveau uneori pe furiş şuşotind vrute şi nevrute. De când Profesorul Vises hotărâse că sunt complet lipsit de talent, „aproape cu handicap“, ca să folosesc cuvintele rostite chiar de el, oricum o curiozitate, din punctul său de vedere, nu mai aveam nicio aşteptare.

De când mă ştiu, mai precis de când m-am mişcat pentru prima oară prin aerul încins al Ferboniei, m-au atras doar năzărelile. Aş fi stat să le ascult la nesfârşit pe cele spuse în piaţă nu numai de către cei pricepuţi, care participau la Campionat, ci şi de mititeii abia apăruţi care puteau să povestească despre concursuri fabuloase şi despre locuri alcătuite cu totul altfel decât Ferbonia. Lucrul acesta nu s-a schimbat nici până azi: după ce-mi termin treaba de fiecare zi, mă îndrept către piaţă. Tot ceea ce aud acolo îmi umple, de fapt, viaţa. Ca şi Piper, desigur, că doar despre el şi ţeava aceea buclucaşă începusem să vă zic!

Deci, cum povesteam, depăşisem deja evaluările finale, dar, aflându-mă printre cei mediocri, n-aveam mari speranţe. Să ajung vreodată la Campionat şi să mai trec şi de cele trei etape în urma cărora să fiu desemnat Profesor nu mai putea fi vorba. Probabil că o să mă găsesc pe lista viguroşilor, mi-am spus, convins că o să mă descurc chiar dacă nu era cea mai prestigioasă tagmă. Fusesem destul de rapid la lustruirea de dimineaţă – întotdeauna noi, învăţăceii, ne luptam cu zgura şi cu urmele fumului rămase de cu noapte –, aşa că deja mă imaginam cocoţat prin cine ştie ce sector de sus unde să am în grijă un grup mai răsărit de locuinţe, cu micile lor spaţii circulare de la intrare şi cu potecile destul de fierbinţi ca să pară minunate la atingere.

Dar poate o să nimeresc printre… rezistenţi! E drept că nu era chiar o tagmă de lepădat. Dacă ar fi fost să aleg ceva după năzăreli, fără îndoială că pe aceasta aș fi ales-o. De acolo, de sus, aproape din cerul Ferboniei, totul se vedea altfel, cumva înălţător. N-aveam să uit niciodată cum escaladam în zilele de antrenament pereţii abrupţi, deseori verticali, folosindu-ne de tot felul de frânghii, până sub boltă. Straturile de cenușă erau mai dense sus și mai greu de curăţat. Rezistenţii însă le dădeau zi de zi de capăt, luptându-se cu minerale apărute din senin sau răzuind depuneri cu forme misterioase. Mie însă altceva mi-a rămas întipărit în suflet: imaginea Ferboniei văzută de sus. Locuinţele sticleau, pe margini, ca niște bile de lumină, iar valea din centru, mărginită de stânci fosforescente, era împodobită de mulţimi vesele.

— Eu aș vrea să fiu pirpiriu! zise Ișa, tocmai când mă gândeam la toate astea. Probabil că intrasem într-un fel de năzăreală cu ochii deschiși, din aceea inutilă şi respingătoare, vorba Profesorilor. Nici nu-mi dădusem seama că ne aliniaserăm deja în curte ca să ni se comunice, în sfârşit, numirea.

În jurul lui Işa se strânseseră câţiva din cei fruntaşi, care puteau aspira la tagmele pe care şi le doreau.

— Da, aș vrea să fiu pirpiriu, continuă Ișa… Adică artist, nu? Ce plăcere mai mare decât să faci giumbușlucuri în piaţă ca să-I distrezi pe alţii?

— Mie mi-ar plăcea să ajung printre rezistenţi. O să se vadă de la mare distanţă costumul pe care o să-l port, zise Tina, o fată mereu preocupată de modă. Doar că o să am nevoie de condiţie fizică, nu glumă, acolo, sus, nu e chiar simplu.

Pe Luvia nu o cunoşteam prea bine, nu făcuserăm niciodată pregătirea împreună, iar în pauze prefera să se retragă într-o zonă mărginaşă unde rămânea, cel mai adesea, pe gânduri. Nu ştiu să ne fi jucat vreodată de-a bilele sau de-a fierbinţeala. Dacă mi-ar fi cerut cineva să o descriu, n-aş fi putut spune nimic despre ea. Poate doar că era mai retrasă decât alţii sau ceva mai serioasă. La evaluări, după cum arătau listele, obţinuse punctaje mult peste ale mele.

Directorul îşi făcu apariţia, fluturând bine dispus teancul de numiri.

— Îmi cer scuze pentru întârziere, începu el, dar trebuia să am acceptul tuturor responsabililor de sectoare. Acum însă, dragii mei învăţăcei, totul e clar. Aţi împlinit zece ani și, începând de azi, veţi primi cu toţii o locuinţă. Vă va lipsi instituţia aceasta, poate vă vor lipsi și unii Profesori… Nouă, după ce-am petrecut atâta timp împreună, ne veţi lipsi cu siguranţă!…

Un strigăt puternic acoperi deodată discursul Directorului.

— Sărim în aer! Explozieee! Ajutooor!

M-am întors destul cât să văd groaza întipărită pe chipul Luviei.

— Plecaţi imediat! Adăpostiţi-vă! ţipa ea.

Elevii, speriaţi, se buluciră către ieşire. Fuseseră instruiţi în numeroase rânduri ce aveau de făcut. Câţiva Profesori o apucară pe potecile laterale, ca să se oprească abia la adăpostul de explozii. Eu însă am rămas blocat, fără să pot schiţa în primele secunde nicio mişcare. Apoi, luând valul în piept, mi-am croit drum spre Luvia. Îi simţeam spaima, dar şi hotărârea. Avea să împiedice cu orice preţ explozia. Ştiam asta şi o fixam ca să poată înţelege că e cazul să se bazeze pe mine. Ţeava apăruse deodată, crescând cu viteză spre Sectorul 12. Chiar lângă temelia şcolii îşi umflase burta în care se amestecau gazele. Dacă n-ar fi început să bolborosească pe neaşteptate, n-ar fi observat-o nici Luvia.

— Trebuie să o oprim în secunda asta! ţipă Luvia, de parcă n-am fi rămas doar noi doi pe platou. Fac eu incizia, chiar aici, și tu arunci bila.

— Stai!… Nu auzi? Sună diferit! am spus, tăindu-i calea.

M-am lipit apoi de tulpină, ca să-i pot aprecia cât mai corect grosimea. Şi, pe loc, am rotunjit una din celebrele mele bile.

— Lasă-mă pe mine! i-am zis fetei, împingând-o în lături. N-aș vrea să ţi se întâmple ceva…

— Vreau să te ajut, Fil! Dacă scapă gazul?

Bolboroselile, tot mai puternice, nu conteneau. Capătul ţevii continua să se întindă pe zidul abrupt, ca o liană. Trebuia să o oprim cât mai repede, dacă voiam să împiedicăm tragedia.

— Bine, atunci fă tu tăietura, i-am zis Luviei. Însă aici, la un metru de umflătură!

Fata mă privi uluită. Cea mai mică greşeală ne putea distruge, iar eu îi ceream să încalce principiul doi de pe tabla unu: „Se va acţiona mereu deasupra zonelor active, şi nu dedesubt!“

— Ai încredere! am adăugat. Acum!

— Dar… Bine… Am putea sări în aer!

— Grăbeşte-te! Bila e gata!

Şi Luvia, tremurând, făcu incizia. Într-o fracţiune de secundă am introdus amestecul meu perfect. Acesta îşi urmă traiectoria şi, după câteva clipe, bubui înfundat. Ţeava suspină şi ne căzu apoi la picioare. Ura, reuşisem şi de data asta! Nimerisem inima dihaniei, o dădusem gata. Umflătura se mai zbătu de câteva ori şi, când ultimul şuierat se topi, se deschise lin. Din ea se desprinse un ghem albăstriu, cu ţepi puţin dezvoltaţi.

— Hâr! făcu acesta venind spre mine. Hâr! Hâââr!

L-am privit mai întâi mut de uimire. În toată Ferbonia nu ştiam să existe fiinţă ca el. Se zvonea că Profesorul Vises şi unul dintre rezistenţi, Asproc, ar avea animale de casă. Dar oricum nu le văzuse nimeni vreodată. Pe când Piper – fiindcă aşa aveam să-l numesc –, deja mi se întinsese peste vestonul de absolvent.

Din ziua aceea am rămas prieten cu Luvia și nu m-am mai despărţit niciodată de micul Piper. Că era o făptură neobișnuită, atentă la tot ce i se spunea, că ghicea dinainte temerile sau bucuriile, că putea lua forme hazoase sau, foarte rar, triste, asta aveam să descopăr cu timpul.

Atunci însă toţi elevii s-au regrupat în curte şi Profesorii au discutat în cerc restrâns situaţia mea şi a Luviei. Nu urmaserăm învăţătura şi era grav!… Totuşi, acţionaserăm exact aşa cum trebuia! Uite, apăruse o fiinţă neobişnuită! Dar dacă era periculoasă? În orice caz, hotărâseră ei până la urmă, trebuia modificat principiul doi de pe tabla unu: „Se va acţiona mereu deasupra zonelor active şi doar în cazuri excepţionale dedesubtul lor!“

Cum Luvia și cu mine ajunseserăm eroii zilei, am primit cei dintâi numirea. Instalatori! Și încă unii cu un viitor strălucit în faţă. Directorul nu se îndoia de asta.

De atunci stăpânesc Sectorul 5. Luvia, la doar cincisprezece metri de mine, se ocupă de Sectorul 3. Şi se bucură de fiecare data când dă ochii cu Piper.

[…]

Niște precizări

În „Ferbonia” sunt cinci tagme: instalatorii (au grijă de instalații), pirpiriii (artiști care performează continuu), rezistenții (se ocupă de ”bolta” Ferboniei), viguroșii (cei care curăță) și profesorii, adică marii campioni la năzăreli. Cei doi eroi, Fil și Luvia, sunt instalatori. Piper este un animal ciudat care poate lua formele cele mai neobișnuite. Năzărelile sunt, de fapt, o combinație între poveste și film, fiind proiectate în mintea privitorului.Există cincizeci de sectoare. Fiecare sector are o piață centrală pentru spectacole.

 

Într-un interviu publicat recent Ioana Nicolaie spunea: „Vreme de aproape doi ani am scris Ferbonia. E un fantasy neconvențional care ascunde nu doar un mare mister ce trebuie dezlegat, ci și o mulțime de alte povești, independente, care sunt însă foarte importante pentru rezolvarea enigmei. O parte a ”năzărelilor”, cum sunt numite în carte, au apărut și datorită unui curs de literatură pentru cei mici pe care l-am ținut în ultimii patru ani la Școala Hermann Oberth din Voluntari. (…)Publicul țintă este de data asta copilul până în paisprezece ani, dar și acei adulți care se simt din când în când la această vârstă. Anca Smărăndache este artista care migălește vizual lumea Ferboniei și, pe măsură ce văd ilustrațiile, sunt tot mai încrezătoare.”

Recomandare: Este o carte superbă sub aspect grafic, cu multe și variate reprezentări ale unui spațiu straniu închipuit de-a lungul mai multor ani. Tema mare a volumului este ieșirea, evadarea dintr-o condiție și cumva, prin asta, salvarea după care tânjim de fapt cu toții.

Despre autoare:

Ioana Nicolaie a știut dintotdeauna că se va face scriitoare. Îi place să-i asculte pe cei din jur, să citească și să spună povești. A scris, de aceea, patru volume de poezie și două romane. A luat premii, a fost tradusă și a fost invitată la numeroase evenimente culturale în țară și în străinătate. Pasiunea ei cea mai mare este să se plimbe prin lumi fantastice. Cum nu vrea să țină doar pentru ea ce vede acolo, a migălit Aventurile lui Arik și Arik și mercenarii, două feerii vioaie și hazoase. Cât despre Ferbonia, i-a plăcut atât de mult s-o descopere, încât nu bagă mâna în foc că n-o să plece curând în altă aventură.

–

Ferbonia: o lume prietenoasă și colorată cu năzăreli, unde prima regulă este „Nu trece nepăsător pe lângă celălalt.“

– Publicată în noiembrie 2015
– Ilustrații de Anca Smărăndache
– hardcover, 280 p
– ISBN 978-606-8620-71-8
– Pentru copii, Ilustrată