Halte! numără stelele

Numără stelele – O poveste din Copenhaga, e o poveste istorică, scrisă de binecunoscuta autoare de literatură pentru copii, Lois Lowry. Volumul a fost publicat în 1989 în Statele Unite iar traducerea sa (de Alina-Nicoleta Ioan) în română a fost publicată în 2011 la editura Arthur.

În urmă cu aproximativ două săptămâni, terminasem de citit copilului meu romanul Flora și Ulise: Aventurile iluminate (apărută tot la editura Arthur), o carte pentru copii foarte antrenantă, plină de întâmplări care mai de care mai hazlii. Despre cartea respectivă am vorbit aici.

Imediat după asta, am început să-i citesc romanul mai sus menționat, gândindu-mă că se va potrivi la fel de bine pe gustul copilului, sau cel puțin acestea erau așteptările mele. Din păcate, după câteva capitole am renunțat să i-o mai citesc tocmai pentru că nu observam acea nerăbdare, acel entuziasm gen: ”Mai citește-mi!” sau ”Când îmi citești în continuare din cartea …?” ci mai degrabă un pic de plictiseală. Dar asta nu înseamnă că romanul Numără stelele – O poveste din Copenhaga e slab, ci din contră e unul foarte bun, dar tratează însă o temă care nu a fost pe placul copilului meu. E foarte posibil ca lectura romanului să placă altor copii, însă cred că trebuie să fie mai mari, ca să înțeleagă altfel tema.

Mie însă mi-a plăcut, lectura romanului trezind unele amintiri din auzite de pe la bunici, și alte experiențe povestite de oameni care au prins războiul. În plus, te ține în priză de la început până la sfârșit, cu întâmplări mai mult sau mai puțin predictibile, și te enervează în același timp (poate din cauză că noi, ca popor, am văzut cum e cu nazismul, ori comunismul – ambele mișcări la fel de rele).

Acțiunea romanului se petrece în Copenhaga, în timpul celui de-al doilea război mondial, imediat după ce Danemarca ajunge sub ocupație nazistă iar personajele cheie sunt trei fetițe: două surori Annemarie și Kirsti, și prietena lor cea mai bună Ellen, care este evreică. Toate întâmplările se petrec în special în jurul lui Annemarie, ale cărei trăsături pe tot parcursul volumului, conturează o fetiță maturizată forțat, care cumva se lovește de diverse situații în care fie că vrei fie că nu vrei ești prins la comun, în vreme de război, fără a se face o separare clară între adulți și copii (în cazul evreilor); cel puțin nu prin ochii unor soldați naziști.

Așadar, totul începe când cele două fete se iau la întrecere (urmate îndeaproape de sora mai mică a lui Annemarie) pe străzile învecinate zonei în care locuiau, urmând ca pe una dintre străzi să dea nas în nas cu soldații. Cele două fete mai mari înțepenesc de frică, caută să nu intre prea mult în vorbă cu ei pentru că cel mai bine în acele momente era să nu ofere soldaților niște ”fețe care să le țină minte” – ulterior ar fi fost mai atent urmărite, atât ele cât și ceilalți membri ai familiilor lor.

”Annemarie a depășit-o imediat pe Ellen, deși i se dezlegă șiretul de la un pantof în timp ce alerga pe strada Østerbrogade, pe lângă magazinașele și cafenelele din cartierul în care locuia, situat în partea de nord-est a Copenhagăi. A trecut râzând pe lângă o bătrână doamnă îmbrăcată în negru, care ducea o plasă de cumpărături. O altă doamnă, mai tânără, care plimba un copil în cărucior, s-a dat la o parte ca să-i facă loc. Colțul era chiar în față.

Annemarie ridică privirea, gâfâind, imediat ce ajunse la colț. Se opri din râs. Inima parcă încetase să-i bată.

– Halte! Ordonă soldatul pe un ton aspru.

Pe cât era de familiar acest cuvânt german, pe atât era de înfricoșător. Annemarie îl auzise de nenumărate ori până atunci, dar niciodată nu-i mai fusese adresat ei în mod direct.[…]

Annemarie se uită în sus. Erau doi. Asta înseamnă două căști, două perechi de ochi reci care o priveau cu duritate și patru bocanci înalți și bine lustruiți, înfipți în trotuar, și care blocau drumul spre casă.

Și mai însemna două arme, pe care soldații le țineau strâns.”

Au însă noroc de sora cea mică, Kirsti, a cărei naivitate și sinceritate tipică unui copil de cinci ani le scoate din încurcătură. În altă ordine de idei, sunt nenumărate pasaje în care Kirsti întruchipează speranță pe care o caută părinții dar și sora ei, în situații limită. De altfel, modul în care este descris acest personaj, contrabalansează toate momentele tensionate și de multe ori îți aduce zâmbetul pe buze.

”Kirsti își făcu brusc apariția, privindu-i furioasă pe toți.

– Sora mea mai mică.

Se aplecă să o ia de mână pe Kirsti, dar ea, încăpățânată cum era, refuză să i-o dea și își puse sfidător mâinile în șolduri.

Soldatul se aplecă și mângâie buclele scurte și ciufulite ale fetiței. ”Nu te mișca, Kirsti”, se ruga Annemarie în tăcere, sperând că micuța îndărătnică de numai cinci ani va înțelege mesajul.

Însă Kirsti ridică mâinile și dădu la o parte mâna soldatului.

– Lasă-mă-n pace, strigă ea.”

”Ce-ar face Kirsti acum? Annemarie bătu din picior. Dintr-odată, fără să se aștepte, începu să plângă.

– Nu știu, spuse cu o voce înăbușită. Mama o să se supere rău de tot că m-ați oprit și că din cauza voastră am întârziat. Și ați distrus tot prânzul unchiului Henrik, așa că și el o să se supere pe mine!

Câinii scheunau și se agitau în lesă, adulmecând coșul.”

Paralel planului personal, al celor trei fete, se desfășoară planul istoric în care sunt redate o parte din întâmplările ce aveau loc în acea perioadă. Un exemplu în acest sens este relatarea mișcării de rezistență daneze, cu propagandă ascunsă de ochii naziștilor iar pionul principal este personajul Peter Nielsen, care reprezintă eroul danez în lupta contra ocupației, fiecare tânăr danez militant, după cum autoarea menționeză în postfața acestei cărți.

”Prefăcându-se ocupată să-și scoată cărțile din ghiozdan, Annemarie asculta, știind despre ce vorbește mama ei. De Frie Danske – Danezii liberi – era un ziar ilegal. Îl primeau din când în când de la Peter Nielsen, împăturit cu grijă și ascun printre cărți și alte hârtii, iar Mama îl ardea întotdeauna după ce ea și Papa îl citeau. Dar Annemarie îi auzea pe Mama și Papa vorbind, uneori în timpul nopții, despre veștile pe care le primeau pe această cale: sabotarea naziștilor, bombe ascunse care explodau în fabricile unde se producea armament de război, căi ferate industriale distruse pentru ca marfa să nu poată fi transportată.”

Copiii percep, poate cel mai direct, realitatea dură a ocupației naziste, deși într-o perspectivă ușor diferită de cea a adulților. Odată prin problemele mici cum sunt, personale, făcând abstracție de realitatea chiar mai dură:

”Ușa se deschise și intră Kirsti călcând furios, plânsă și încruntată. Mama intră imediat după ea, vizibil scoasă din sărite, și puse pe masă un pachet.

– Nu! Bolborosi Kirsti. N-o să-i port niciodată. Niciodată! Nici dacă mă duci la închisoare și mă legi în lanțuri și mă bați cu bâta!

Annemari chicoti și-i aruncă mamei o privire întrebătoare. Doamna Johansen oftă.

– I-am cumpărat o pereche nouă de pantofi, cei vechi i-au rămas mici, explică ea. […]

– Nu și dacă te duci la o pescărie! răspunse Kirsti. Dar nu toate mamele își pun fetele să poarte pantofi oribili din pește! […]

– Știți că nu se mai găsește piele, le explică Mama. Dar au găsit o metodă de a confecționa pantofi din piele de pește”.

apoi prin realitatea dură despre care vorbeam, atunci când soldații naziști vin acasă la Annemarie, să o caute pe Ellen și pe părinții ei, pentru a-i trimite cel mai probabil în lagăre, prin așa-zisa ”relocare”:

”Fetele se uitau îngrozite la cei trei soldați naziști care intrară în cameră. Unul dintre ei făcu cu lanterna un ocol camerei. Se duse spre șifonier și se uită înăuntru. Dintr-o smucitură azvârli pe podea câteva haine și un prosop de baie care atârnau de perete. […]

– Ridicați-vă! le ordonă. Veniți aici!

Fetele se ridicară din pat tremurând și îl urmară în sufragerie, trecând repede pe lângă soldații rămași în prag. Annemarie se uită la ei. Cei trei bărbați în uniformă erau altfel decât cei care stăteau la colț de stradă. […]

Bărbații aceștia însă erau mult mai în vârstă și plini de furie.”

sau prin perspectiva raționalizării alimentelor:

”Mama îi surprinse privirea îndreptată către vasul de lut.

– E proaspătă, de la Zambilica, îi zise. Henrik o mulge în fiecare dimineață, înainte să plece cu barca. Avem și unt. Nici Henrik nu are unt de obicei, dar acum a păstrat puțin.

– Cum adică să păstreze? întrebă Annemarie, în timp ce amesteca terciul într-un bol înflorat. Să nu-mi spui că soldații aplică – ăă, cum îi zice? – relocarea și în cazul untului?”

Cam în a doua parte, estimativ (deși romanul e structurat pe capitole), are loc povestea lui Annemarie ca o persoană maturizată (fără ca acțiunea să se petreacă într-un timp viitor mai îndepărtat), o persoană curajoasă, care ar face orice să își ajute cea mai bună prietenă să scape de naziști.

”– Ce se întâmplă? Întrebă Annemarie când mai rămaseră doar Papa și Ellen în sufragerie. Ceva se-ntâmplă, ce e?

Papa deveni agitat.

– Copii, aș fi vrut să nu aflați așa ceva, zise încet. Ellen, tu știi deja despre ce e vorba. Acum trebuie să-i spunem și lui Annemarie.

S-a întors spre ea și i-a mângâiat părul cu blândețe.

– Azi-dimineață, rabinul i-a anunțat pe enoriași că naziștii au luat de la sinagogă listele cu toți evreii, ca să știe unde locuiesc și cum îi cheamă. Pe una dintre liste se afla, desigur, și familia Rosen, alături de multe altele.

– Dar de ce? Pentru ce le trebuie numele lor?

– Vor să aresteze toți evreii danezi. Vor să-i ia de-aici. Și ni s-a spus că s-ar putea să vină după ei chiar în seara asta.

– Nu înțeleg, și unde-i duc?

– Nu știm unde și nici măcar nu știm exact de ce, zise el dând din cap. Se cheamă ”relocare”.”

Drept urmare, Annemarie se trezește într-o cursă contracronometru pentru ajutorarea, împreună cu mama și cu unchiul său, mai multor familii de evrei. Felul în care sunt descrise aceste întâmplări, pericolele de care trebuie să se ferească, metodele puse la punct în situații de criză (asemenea celei de mai jos, pentru adormirea bebelușului pe o perioadă mai lungă de timp) și multe altele despre care nu voi vorbi (pentru a lăsa alți cititori să le descopere singuri), fac ”deliciul” acestui roman.

”În cazul ăsta, vor fi de-ajuns câteva picături. N-au niciun gust, nici n-o să le simtă. Femeia strânse copilul cu putere la piept și se uită stăruitor la Peter.

– Te rog, nu, doarme mereu noaptea. Te rog, nu e nevoie, promit. N-o să plângă.

– Nu ne permitem riscul, zise Peter pe un ton ferm.

Duse pipeta la gura mică a bebelușului și îi picură de câteva ori lichid pe limbă. Copilul căscă și înghiți.”

Una peste alta, cartea merită citită și re-citită copilului atunci când mai crește, nu lasă momente de plictiseală unui adult, ci mai mult decât atât, nu prea are cum să nu-ți placă după ce o citești.

–