Câtă viață poți trăi într-o viață? Multă. Mai mult decât o singură viață. Citind-o pe Anca Vieru, am trăit puțin din sufletele altora.
Volumul de povestiri, apărut la începutul anului 2015 la editura Polirom, colecția Ego.Proză, poartă pe copertă semnătura Anca Vieru și-o culoare galbenă, nu chiar de lămâie, peste-un început, sau o graniță. Felii de lămâie adună povești acrișoare, dar la care te întorci cu mintea multă vreme după ce ai terminat cartea, cu poftă de întâmplări ciudate, dar comune, din viața lor – a altora și uneori din viața ta.
La prima vedere, dai peste o serie de întâmplări seci, nelegate între ele; ai prea multe personaje și prea multe decoruri de vizualizat. Un grup de turiști blocați de furtună, un cuplu în vacanță în Veneția, iubiți care se despart, s-au despărțit sau încă n-au motiv, personaje de Agatha Christie și intersecții bizare. Totuși, dacă ai răbdare să le citești ca vieți separate (și nu așa cum pornisem eu, după experiența multor romane, să leg povestea întâi de a doua de a treia…) și puțin chef de făcut legături, ai să vezi că fiecare înseamnă ceva și că, de fapt, te poți regăsi în unele sau să-ți găsești colegi, prieteni, rude, în altele.
Adolescenta care nu crede că bunicul poate avea iubită sau o alta care citește pe furiș scrisorile pe care, în tinerețe, tatăl ei le scria unei femei m-au făcut să mă gândesc la mine, nu prea demult. Bătrâna care vorbește cu cine nimerește în parc sau cea care îl complimentează pe polițist în timp ce el vrea să afle cum s-a întâmplat un accident pot fi vecinele din bloc. Altele par desprinse din cărți despre ghinion: o familie de spărgători, o soție care știa de aventurile soțului după cum dispăreau paharele de cristal din casă, o foarfecă scăpată pe sub tricou. În multe dintre ele, reușești să te vizualizezi, să-ți dai seama că ai fi putut fi tu acolo – ce-ai face dacă ai locui într-un apartament în care s-au întâmplat numai necazuri?
Pe de altă parte, sunt povești care n-au tâlc, nu-mi spun nimic. Secvențe amărui din viața unor oameni, închipuiți sau nu, dar care nu mă învață nimic și nici nu-mi stârnesc imaginația. Spre exemplu, mai mult decât să aflu de-un afemeiat dezvirginat de curând, mi-ar fi plăcut să știu detalii despre povestea unui cerșetor care o striga continuu pe Olimpia – pare cel mai important element în povestire, dar e lăsat, până în final, pe plan secund și abandonat. Și eram curioasă dacă parfumul simțit de Marta era al ei, rămas de altă dată, sau al vreunei amante. Pe lângă asta, îmi par prea puțin credibile personajele-narator bărbătești; sunt feminizate și depersonalizate, cumva; par prea ușoare, în ideea de lipsă a vreunei complexități sau profunzimi, ca și cum autoarea înțelege doar prin ceață existența masculină.
Felii de lămâie mă duce cu gândul, acum, la filmulețele cu bebeluși care mănâncă, strâmbându-se, din lămâi. Așa și eu: unele întâmplări m-au întristat, altele m-au speriat, unele mi se par vise, dar aș mai răsfoi-o măcar o dată și aș reciti cu drag câteva povești. M-am regăsit în cititoarea „ilegală” de scrisori și-n femeile care văd toate detaliile. M-au amuzat spărgătorii de sticlă și ghinionistul cu foarfeca pe sub tricou. M-au întristat frunzele și melodiile la pian.
Volumul de povestiri merită să fie citit, măcar ca să numărați în câte situații asemănătoare v-ați găsit până acum. Și s-o recitiți, din când în când, să vedeți dacă s-au adunat (eu am șapte!). E ciudat, neobișnuit, cum cineva care n-a avut viața ta și n-o știe, să intuiască atâtea, de parcă-ți citește în cafea.
Titlu: Felii de lămâie
Autor: Anca Vieru
Editură: Polirom; Colecția: Ego.Proză
Apariție: 2015
ISBN: 978-973-46-5150-4
Preț orientativ: 27 lei