„Dragă Theo, nu sunt de vină dacă tablourile mele nu se vând. Va veni, totuşi, ziua când se va vedea că acestea fac mai mult decât preţul culorii şi al vieţii mele, la drept vorbind foarte scăzut, pe care le-am investit în ele. […] Faptul că tablourile mele nu se vând în momentul de faţă mă nelinişteşte în măsura în care suferi tu însuţi din pricina asta, mie însă mi-ar fi oarecum egal – dacă nu te-ar deranja atât de mult faptul că nu câştig nimic.”
Am preferat să încep cu acest pasaj din scrisoarea pe care Vincent van Gogh o trimetea fratelui său la 28 octombrie 1888, pentru că mi s-a părut a fi unul dintre fragmentele care au capacitatea de a schiţa, în câteva cuvinte, personalitatea acestui titan. Putem să-i spunem profeţie sau intuiţie, chiar nu are importanţă, dar ideal ar fi să-l bănuim de conştientizarea propriei valori; şi când spun asta, departe de mine intenţia de a ermetiza superlativele în clişee. Nu e cazul, şi oricum nu vor fi niciodată suficiente pentru a-i cuprinde, înţelege şi aprecia opera. Pare greu de crezut că Viile roşii din Arles este singurul tablou pe care artistul batav l-a vândut în timpul vieţii sale, dar acesta este adevărul. Astăzi, cele trei picturi în ulei intrate în Top 10, cele mai vândute tablouri din lume, Portretul Doctorului Gachet, Irişi şi Portretul lui Joseph Roulin valorează nu mai puţin de 335,5 milioane dolari… Nu-i aşa că vă stârneşte un zâmbet amar în colţul gurii?
„Ah, scumpul meu frate, uneori îmi dau atât de bine seama de ceea ce vreau! Pot foarte bine, în viaţă ca şi în pictură, să mă lipsesc de bunul Dumnezeu, dar nu pot, eu, cel suferind, să mă lipsesc de ceva mult mai mare decât mine, care este viaţa mea, puterea de a crea.”
Să lăsăm cifrele şi să ne întoarcem la volumul Dragă Theo, apărut la Editura ART, care cuprinde o colecţie impresionantă de scrisori ale căror unic destinatar este Theo, fără de care, permiteţi-mi să am convingerea că Vincent van Gogh n-ar fi existat, ca artist. Relaţia dintre cei doi a fost una mai mult decât specială. Crescuţi de cei doi părinţi, Theodorus şi Cornelia (pe care Vincent îi descrie „blânzi, liniştiţi, atât de binevoitori şi buni la suflet”) în respectul valorilor extrem de simple, dar fundamentale, pe care tatăl lor le cultiva în calitate de pastor, legătura dintre cei doi fraţi a fost atât de angajată, onestă şi simbiotică, dacă vreţi, încât pare aproape o ignominie să ne 
gândim la lanurile de grâu cu corbi, la semănătorii sau ţăranii lui van Gogh, fără să ne gândim că în umbra acestor capodopere nu a stat doar geniul şi talentul său, ci şi fratele său mai mic, Theo van Gogh. Corespondenţa se întinde pe o perioadă de optsprezece ani, începând cu august 1872 şi terminând cu iulie 1890, când Vincent se sinucide, trăgându-şi un glonţ în abdomen. Îmi este foarte greu să nu mă las sedus de tentaţia de a puncta câteva elemente biografice, dar pe de altă parte, ţinând cont de caracterul atât de profund şi de personal al lucrării de faţă, poate că e mai bine să mă limitez la a răsfoi misivele lui Van Gogh, şi să vă invit să-i simţim împreună temerile, chiar dacă nu vom reuşi, nici măcar retroactiv, să-i alungăm demonii.
Sigur, această perspectivă inedită poate fi supusă unei discuţii de principiu în care problema primordială este aceea a moralităţii. Este bine că s-a publicat această corespondenţă? Aveam dreptul să intrăm în viaţa privată a acestui om? Răspunsul este simplu: da! În opinia mea, publicarea scrisorilor este o acţiune complementară (pe care o datorăm Johannei van Gogh – soţia fratelui său), menită să întregească imaginea pictorului olandez şi să-l fixeze pentru totdeauna în locul pe care-l merită în panoplia artiştilor de anvergură universală, să-i înţelegem cromatica vieţii pe care a fost nevoit s-o trăiască la limita subzistenţei, să-i recunoaştem calităţile şi rolul pe care l-a jucat în istoria artei. Şi ştiţi de ce? Pentru că, odată intrat în Parthenonul artelor plastice, Vincent van Gogh a încetat să-şi mai aparţină. E al nostru. De fapt, a început să fie al nostru din momentul în care a „întins” pe pânză prima sa operă pe care a considerat-o „pictată”: Mâncătorii de cartofi.
„Nu cred să fi venit pe lume pentru a-mi petrece vremea îngrijindu-mă de sănătate, nu este mai puţin adevărat că există unele împrejurări în care eşti obligat să alegi între două alternative: să lucrezi şi să nu mănânci sau să mănânci şi să laşi lucrul în plata Domnului. Ei bine, în anumite cazuri, aleg prima alternativă. Să nu crezi cumva că asta ar constitui chiar întotdeauna o greşeală, căci ceea ce facem noi dăinuie; noi înşine, în niciun caz. Şi important e să dai viaţă câtorva lucruri.”
Van Gogh a început să picteze la 27 de ani. Destul de târziu… Cu toate că încercase să-şi croiască un drum, muncind ca agent de vânzări la unul din cei mai mari dealeri de obiecte de artă, Goupil et Cie, Borinage pare a fi locul în care se aprinde scânteia. Regiunea minieră situată la graniţa cu Franţa este cea care-i dă prilejul să ţină prelegeri oamenilor bolnavi şi minerilor, dar nici de această dată şefii nu s-au arătat mulţumiţi de atitudinea sa, concediindu-l. Este pentru prima oară când pune mâna pe creion şi începe să deseneze cu înverşunare… În toată această perioadă, precum şi în cea care i-a urmat, cu binecunoscutele sale peripluri în Haga, Paris, Arles, Saint-Rémy-de-Provence şi Auvers-sur-Oise, Vincent dovedeşte că este, pe lângă un individ cu o teribilă forţă de muncă, şi un fin cunoscător al literaturii, scriindu-i lui Theo cu pasiune despre cărţile lui Hugo, Zola, Shakespeare, Daudet, Balzac, Dickens sau Maupassant. Autoproclamându-se „pictor al ţăranilor”, avându-l model pe Millet, admirându-i pe Delacroix şi Israëls, Van Gogh se ridică peste vremuri, neînţeles şi tributar unui sistem social ce nu părea pregătit să-i tolereze explozia de energie transpusă pe pânză. Măcinat de boli, într-una din scrisorile trimise în vara anului 1883, cel care avea să pună bazele modernismului în pictură, spunea:
„Nu numai c-am început să desenez relativ târziu, dar nici nu sunt sigur c-o să mai trăiesc mulţi ani. […] Cred că pot ajunge la concluzia, fără să exagerez cu nimic, că trupul meu va mai putea face faţă, încă vreo câţiva ani, să zicem între şase şi zece ani. […] Mă bizui cu toată fermitatea pe acest interval de timp; altfel ar însemna să fac speculaţii gratuite dacă m-aş încumeta să fixez limite; dar următorii zece ani va depinde opera mea viitoare, dar se va mai putea face, oare, ceva pentru mine – da sau nu?”
În încheiere, am ales două pasaje culese din ultimele sale scrisori, cărora, cu voia dumneavoastră, o să le confer atributele unui testament pe care Van Gogh nu a apucat să-l scrie niciodată:
„Eu, în clipa de faţă nu pot spune decât atât: am impresia că avem cu toţii nevoie de odihnă. Mă simt ratat. În ceea ce mă priveşte, simt că ăsta mi-e destinul, pe care-l accept şi care nu se va mai schimba. […] Urându-vă noroc, mult curaj şi oarecare prosperitate, vă rog să-i spuneţi mamei şi surorii mele că mă gândesc la ele de foarte multe ori… Strângeri de mână în gând, cu totul al vostru, Vincent.”
– Editura ART
– Selecţie, traducere şi note de Constanţa Tănăsescu
– paperback, 664 p, 130×200 mm
– ISBN 978-973-124-224-8
– Bestseller, Recomandată
– Autor: Vincent van Gogh
– Preţ – 33,5 lei
